(extrase)
Constantin Trandafir:
«Experimentul, discret, are loc atât la nivelul
continutului, cât si în zona formala. Sobrietatea
e aproape parodica, fiindca preferinta se îndreapta
mai mult catre ceea ce se numeste l’écriture
du jeu; dar, în spatele ironiei benigne, se afla
mereu o sensibilitate contemplativa, o tandrete, si nu
o fronda. În ciuda travaliului, care asigura nesovairea
si profunzimea discursului, avem, totusi, de-a face cu
o poezie inspirata si relaxata. Nimic nu e simplu, banal,
nici atunci când sursa de inspiratie este chiar
cotidianul. Poetul e profund, fara sa fie grav, e, de
multe ori, jucaus, fara sa fie frivol. Acest lirism al
tonurilor imprevizibile se bizuie pe dexteritatea ideilor,
a prozodiei si a lexicului, pe extensiunea sui pregnanta
semnificativa, pe tactica punerii în abis a simbolisticii
textuale, cu o taietura decisa si o dezinvoltura bine
temperata. Si în volumul acesta, Conserva de fluturi,
Florin Dochia se dovedeste a fi, înainte de toate,
un ingenios bine asezat între gravitate si impulsuri
ludice, între reflectia amara si disponibilitatea
surâzatoare, între realitate si vis, între
neliniste subsecventa si subtire jovialitate. Temele sunt
cele mari ale liricii dintotdeauna puse în tonalitate
dezinhibanta. Spectacolul lumii, al vietii si al mortii,
e regizat într-un cod al cotidianului si livrescului.»
«Si în volumul acesta, Conserva de fluturi,
Florin Dochia se dovedeste a fi, înainte de toate,
un ingenios bine asezat între gravitate si impulsuri
ludice, între reflectia amara si disponibilitatea
surâzatoare, între realitate si vis, între
neliniste subsecventa si subtire jovialitate. Temele sunt
cele mari ale liricii dintotdeauna puse în tonalitate
dezinhibanta. Spectacolul lumii, al vietii si al mortii,
e regizat într-un cod al cotidianului si livrescului.
[…] Acest ingenios poet evita, aproape cu obstinatie
si cu buna stiinta, declarativismul. Mesajul sau si-l
face cunoscut cu mijloacele poeziei, sugerând, disimulând...
Aceasta poezie preeminent intelectiva nu refuza senzatia,
cum ar spune Georges Poulet. Profunzimea ei apartine si
constiintei sensibile sau, mai bine zis, în profunzimea
ei se întâlnesc senzatia si intelectul, fortele
cerebrale si cele „arhaice”. […] Florin
Dochia este, totusi, un nelinistit, în sens artistic,
si un poet dintre cei mai veritabili.»
Ion Stratan:
«Dupa experienta mea de lectura, care, prin natura
profesiei, este cel putin medie, rareori am surprins o
mai buna engramare al acelui miez inert formal de zi pierduta,
în sensul în care scris Gabriela Adamesteanu,
adica unde o tensiune subterana, un adevar mai adânc
se afla sub formalismul cuvintelor, privirilor si gesturilor.
[…] Privesc nostalgic spre buna forma lirica în
care se afla colegul întru poezie Florin Dochia,
acum când postmodernismul pare a acoperi tot ce
se poate spune si ce nu se poate spune, aproape ar face
un paradox, acopera si ce nu se poate spune, în
sensul ca nu mai ai voie sa taci. În mijlocul postmodernismului,
asadar, iata frumoasa caligrafie a modernismului de nobila
sorginte mallarméana, în care un simbol care
nu se vrea absolut inedit se împleteste cu o stiinta
a scriiturii de cea mai buna factura.»
Eugen Evu:
«Poezia se redescopera mereu, poetii, uneori, odata
cu ea, iar ceea ce învioreaza perceptia, într-o
vreme a vitregiei lirice, ca a noastra, ramâne limbajul.
Florin Dochia are, la modul superlativ, acel limbaj inconfundabil
poetic, un sistem propriu, usor decodificabil, deoarece
el gândeste poetic lumea.
O tensiune a interiorului, reflectorizanta, ezoteric moderna,
se face din poemele sale, în „Conserva de
fluturi” (ed. Premier, 2004) transpare, sublimeaza
textual si intertextual, ritmând intervale ingenios
structurate, baroce, într-o veritabila dantelarie
semiotica... Poet cu simtul Cetatii, în alerta de
veghe morala, el scrie poeme cu titluri lungi, definind
aprioric starea de alarma a sufletului, indignarea de
care Juvenal spunea ca, ea însasi naste poezia.
Limbajul poetic pastreaza instrumentatia ante-decembrista,
a subtextului, a aluziei, de unde impresia unui dublu
sens, analogic, menita sa „conspire” si sa
desconspire, initiatic, Mesajul. […] Politia poeziei,
care trebuia înfiintata, pentru a „restabili
circulatia”, functioneaza si prin poezia, care ne
cearta, a lui Florin Dochia.»
Viorel Cernica:
«O geometrie a singuratatii cu o muzicalitate masurata,
“taiata”, ici, colo, de interventii afone,
în ton cu desenul din pagina. O singuratate care
se însoteste, totusi, cu cele ce o potenteaza catre
neantul propriu. Poetul suporta singuratatea, dar singuratatea
nu este singura, ci la un loc cu toate cele de sub cuvânt.
El, Poetul, îngramadeste în singuratatea sa
lumea însasi; dar lumea cazuta, atât de uimit
privita de el.
O poezie ca un joc de cuvinte trezit în mijlocul
singuratatii. Nu gasim aici o singuratate geometrizata,
secunda fata de ceea-ce-este, ci physis-ul însusi
geometrizat, adica turnat în forme poetice.
O poezie care te cheama, caci are a-ti tacea.»
a. g. secara:
«Moto-ul filosofic care deschide recitalul liric
al lui Florin Dochia sugereaza câte ceva despre
orgoliul micului creator care este câteodata omul…
Este dintr-o scriere a lui Constantin Noica, „De
Caelo”: „Nu uita ca Dumnezeu te-a trimis pe
lume sa-l înlocuiesti: sa dai sensuri, sa creezi,
sa duci începutul sau înainte.” Acum,
cam stim noi ce parere au filosofii despre poeti (chestia
aceea cu izgonirea din cetate a poetului) dar aici ne
intereseaza viziunea lirica a omului-carte. […]
Bine plimbat prin „muzeul figurilor de ceata”,
Florin Dochia este un ucenic care si-a (cam) învins
„gustul terorii”, stiind ca „o singura
zi e pentru moarte” silabisind psalm pentru o pace
sufleteasca oarecare: „sufletul meu nu mai are rabdare/
si striga: îmbraca-ma în trupul/ tau rastignit
si lumineaza-ma!”… Jocul sau serios poate
fi însa si ironic-colocvial: „… eu ma
multumesc cu putin,/ asadar dati-mi totul si veti primi
înzecit!/ darul meu e împlinirea durerii în
cercuri/ concentrice, un cer ca o rana albastra”…
Si mesajul este clar ca nu este doar al poetului, ci al
credintei tremurânde a acestuia, „cu mersul
lui greoi de vâslas”: „am plecat din
cuvânt si/ numai umbra mea a ramas/ ca o pasare/
ca o respirare/ a pamântului”…»
Nicolae Macovei:
«Florin Dochia propune în „Conserva
de fluturi" un vers mai putin cifrat, de tip orasenesc
daca se poate spune asa ceva, fara ca urbanitatea lui
confesiva, totusi de balada, sa piarda legatura cu „natura",
cu fluturii, arborii, nisipul, liliacul, serpii ori...
saniile lumii. în acelasi timp recunoaste, descrie
si se revolta în fata unei anumite degradari a realului,
o deformare „moderna", structurala, perversa,
subtiind ori chiar secatuind plinatatea si pulsul original
al vietii. […] Pentru Florin Dochia poezia nu este
un mister ci un cântec. Între limbajul metaforic
si realitatea, sa zicem, comuna a limbajului se descopera
si se consuma totul: viata si moartea, trecutul si viitorul,
sensul si nonsensul existentei. în acelasi timp
se simte în poezia Iui Florin Dochia gustul pentru
spectacol, pentru joc, fie el tragic ori carnavalesc.
Cuvântul si subteranele sugerate de el îl
împinge pe poet sa descopere, era sa spun, sa scormoneasca
în cautarea unor „potriviri” functionale
îndeajuns de expresive si solide pentru a echilibra
astfel dinamismul entropie si diversitatea care îl
streseaza si îl provoaca.»
Lucian Gruia:
«O poezie de Florin Dochia o recunosti dupa transparenta
si muzicalitatea acesteia. Poetul si-a desavârsit
un stil original, care te fascineaza si te acapareaza,
invitându-te sa meditezi la marile teme existentiale.
Experimentele sale asupra scriiturii nu dauneaza asupra
profunzimii. Florin Dochia este un maestru al alunecarilor
din real în fantastic. O face calm, cu o tristete
de întelept si cu zâmbetul pe buze. Printre
noi, la Câmpina, un Don Quijote gândind ca
Socrate - Florin Dochia.»
Valeria Manta Taicutu:
«Lectura celor 33 de poeme este din start dirijata
spre receptarea în cheie religioasa, poetul rescriind
practic mitul christic si ajustându-l pe lungimea
de unda a propriei vibratii. Nucleul ideatic îl
constituie substituirea divinitatii, creatia, continuarea
planului divin initial si resemantizarea lumii prin actul
scrierii. Cartea pare a-si pastra autonomia fata de creatorul
ei, cel care a scris-o se regaseste în pagini si,
printr-o lectura atenta, se recunoaste, se reconstituie
„ca o perla în scoica” sau „ca
o prada în falcile leului”. Întrebarile
si raspunsurile ascunse „ca un sâmbure în
carnea fructului” pot substitui realitatea, o pot
face inutila, atâta vreme cât ele condenseaza
ceea ce este fundamental. Iesirea din carte înseamna
neputinta, tradare si moarte, condamnare la ridicol si,
în cele din urma, la uitare. […]În ceea
ce pare a fi rescrierea Noului Testament, Florin Dochia
topeste mituri mai vechi (cel al cuceritorului / al eroului
civilizator), dar si elemente din filosofia antica, subordonate,
în text, noului legamânt instituit de Iisus:
cel al iubirii fara limite si fara de conditii. […]
Arheul poetic imaginat pare a cuprinde, cum ghinda cuprinde
în ea o întreaga padure, trecutul si viitorul,
universul condensat sub forma de informatie pura, istoria
si religia, astfel încât arderea bibliotecii
este înteleasa ca pedeapsa suprema, ca sacrificiu
mai mare decât crucificarea. Distrugerea cartilor
semnifica intrarea în uitare, lipsa de speranta,
vidul. În avatarurile poetului se regasesc deopotriva
Iisus si Alexandru Macedon, Constantin cel Mare, îngerul
si soldatul, poetii începuturilor, faraonii sau,
mai aproape de noi, Nichita Stanescu, a carui umbra de
„print auriu” înca vâsleste „ca
o respirare”»
Maria- Diana Popescu:
«Florin Dochia scrie o poema de o rara vigoare imaginativa,
remarcabila fiind vibratia interioara, bucuria nestavilita
a spiritului, convertita în poezie prin expresie
de mare efect, care poarta în ea o prospetime a
ideii transfigurate, o contopire sau o alunecare din care
ramâne esentialul ca vocatie poetica. […]
Florin Dochia este, asa cum spune Delacroix, spiritul
creativ si creator, opera construindu-se pe sine însasi,
realizând propria sa armonie si propria sa unitate
(„nu lume de apa/nu lume de foc/nu lume de metal/nu
lume de aer/vreau lumea dragoste s-o înstapânesc/cu
sângele fierbinte al mortii mele”). Iata,
pana lui Florin Dochia „îmblânzeste
pâna si tacerea, crapa ochiul de geam prin care
intra luna si aprinde stele într-un seif de sticla”,
oferind cititorului o calatorie printr-o realitate paralela,
de care ne desparte doar o foita subtire, invitându-l
sa-si priveasca propriul trup într-o lumina noua
(„târziu, las zatul în cana si cobor/înapoi
pe cruce, îmi înfig cuiele în/glezne
si în palme si astept rabdator/buretele cu otet”).
Poema lui, reflexie a imaginarului poetic, te face sa
te întelegi printr-un filtru mai rafinat, sa cauti
acele sensuri ascunse care pâna acum te-au eludat.»
Ioana Geacar:
«Atras de modernism – „A fi modern este
o mare ocazie, a deveni postmodern, o fundatura“
– (Ce este postmodernistul si ce vrea, articol aparut
în revista Aleph, Câmpina), Florin Dochia
reuseste nu numai sa aspire, dar si sa se ancoreze bine
în neomodernism în volumul 33 piatra, pasare,
duh, mai ales prin abordarea problematicii creatorului.
Atinge aici o sublima sacralitate într-un limbaj
învatat de la Nichita Stanescu („de la mine
vin binecuvintele“ – 14; „vesel fi-va
soldatul strivindu-si o lacrima“ – 22).
În lupta sa strasnica de a iesi din postmodernism,
care vom vedea ca nu-i reuseste întru totul, poetul
descopera transcendenta, verticalitatea care le lipsea
optzecistilor, colegilor sai de generatie. Întregul
volum, cuprinzând 33 de poeme, este o arta poetica
în care creatorul trebuie sa joace rolul lui Cristos
pe pamânt, pâna la asimilarea identitatii
Acestuia. […] În 33 piatra, pasare, duh, Florin
Dochia trece cu usurinta si modestie de la un plan la
altul, din realitatea contemporana la aceea a lui Iisus.
[…] În vis îl viziteaza un „print
auriu“, care se proclama „doctor de cercuri
bolnave“ si vrea sa cucereasca lumea de dincolo,
a dragostei.
Importante sunt într-o astfel de întreprindere,
în asumarea rolului cristic, ideile si giumbuslucurile
tehnice. Câteva astfel de artificii au efect tonic
si ludic ca insertia-paravan între spatii temporale,
între planul psihic si cel fizic ale personajului
poetic, sau o intruziune a unuia în celalalt: „atentie
se închid usile,/urmeaza statia vatra luminoasa
fara peron“, accentul grav, teatralitatea, referentialitatea,
ironia (mult mai fina!). Sunt trucuri experimentaliste
învatate în cadrul generatiei optzeciste.
Florin Dochia recurge la puterea muzicii în acest
proiect liric foarte pretentios. Mircea Eliade observa
(în Jurnal portughez): „Ce libertate de creatie
da muzica“ pentru ca „spune atât de
mult si cu atâta sincera grandilocventa“,
mai mult decât o pot face cuvintele, care trec prin
mai multe constrângeri.
Jocurile sonore, rimele interioare, versul liber creeaza
un fundal sonor imnic, elevat. Prins în vraja sunetului
însa, autorul scapa din chinga prea lesne cuvintele
riscând uneori, de dragul sonurilor, tensiunea logicii
discursului poetic. […] Scenariul liric al
întregului volum este detasat, volubil, spumos,
captivant, departe de tragismul cu care ne-a obisnuit
o astfel de tema în literatura de inspiratie religioasa.
Florin Dochia proiecteaza acest scenariu fara trauma,
fara sânge, fara patetism, aventura este a unui
corp spiritual, o aventura în care cititorul nu
se poate simti decât confortabil, lasându-se
prins într-un joc inteligent din care va iesi înaltat.»
Ioan Evu:
«Poemele lui Florin Dochia ramân sa dea socoteala
singure despre sinele/destinul poetic al autorului lor,
despre întrebari si raspunsuri „ascunse ca
un sâmbure în carnea fructului” –
un periplu liric impresionant într-un univers poetic
ale carui hotare se înscriu între cele trei
entitati definite în chiar titlul volumului. Piatra
poarta în semantica ei sugestia de nemiscare, de
încremenire întru vesnicia lumii mineral-terestre,
iar pasarea e emblema a desprinderii de efemeritatea mundanului,
înaltare si aspiratie spre starea de imponderabilitate
a duhului, întrezarit aici ca zenit ontic/spiritual.
A nu se întelege ca autorul nostru scrie o poezie
criptica, sibilinica. Dimpotriva, ca orice poet ajuns
la maturitate – care stie pe pielea propriilor sale
cuvinte ca poezia, dincolo de a fi iluminare, este si
demers gnoseologic – Florin Dochia încearca
(si, uneori, reuseste!) sa decripteze semne si încifrari
a ceea ce numim îndeobste inefabil existential.
Se pare ca poetului nu-i este straina semnificatia vocabulei
elene paideia. O certifica prin travaliul sustinut asupra
cuvântului întru fertilizarea spiritului,
iar cartea sa e o fericita traductie a sintagmei lui Platon:
„Poezia e acel ceva plapând, înaripat
si sacru”… Cu toate acestea, Florin Dochia
are aderenta la real, se afla în raport critic manifest
fata de o lume în deriva, doar ca în versurile
sale insurgenta poarta surdina. Revolta sa – atâta
câta o putem intui îndaratul versurilor –
are o anumita ingenuitate ce apartine spiritelor calofile,
carora le repugna irascibilitatea infama a revolutionarilor
„de profesie”, a asa-zisilor „inovatori”
de sintaxa poetica. […]Structural Florin Dochia
e un elegiac, un boem peregrin prin tinuturile crepusculare
ale memoriei sale afective. Calatoria se deruleaza în
clar-obscurul „subteranelor noptii”, unde
„tacerea umbla desculta”, si inima poetului
e „o pagina”, amintind pe alocuri de Dimitrie
Stelaru, cel din „Mare incognitum”…
Dar asta nu-l împiedica sa survoleze tariile luminescente
ale vaz-duhului: „si eu vreau sa cuceresc lumea/
dar pe aceea dincolo de aceasta”. Când îsi
apleaca privirea spre lumea „de jos”, transfigurarea
realului este una exoterica, distilând semnificatii
eterne, dramatic-umane, ale poeziei traite, cu vagi incursiuni
livresti, poetul plasându-si discursul peste plafonul
„contingentului”. Cu alte cuvinte, Florin
Dochia nu îsi falsifica identitatea, lepadând
cu obstinatie haine de împrumut, constient fiind
de perena valabilitate a locutiunii „Primum vivere,
deinde philosophari”. Din acest punct de vedere,
am putea vorbi de o anume singularitate a poetului Florin
Dochia. El nu se lasa sedus de mode, ci, prin asimilarea
organica a unor lecturi esentiale, reuseste sa nu se metamorfozeze
în „fiinta de hârtie”.»
Victor Sterom:
«Poetul se detaseaza - paradoxal - prin implicare
si prin pregnanta imaginilor poetice de o uimitoare concretete
[…] mizând pe detaliul de o acuta relevanta,
în care încarcatura de realitate, e absorbita
în densa tesatura a textului. Florin Dochia înnobileaza
textul poetic încât, multe versuri se celebreaza
pe ele însele; devin în fluxul si refluxul
liric si profund, semnificative bijuterii stilistice sustinute
de un filon grav pe care poetul american T.S. Eliot îl
numea „corelativul obiectiv”, un substrat
al realului sublimat în idee. Noutatea poeziei lui
Florin Dochia consta într-o atitudine de poetizare
si mitizare ce îsi afla izvoarele în faptul
ideatic literaturizat. Asadar, motive cognitiv-dramatice
sunt expuse pe ton sublim filozofic, dar - în acelasi
timp - si un dramatism cu reflex de preaplin sufletesc.
Tonul e usor sarjat, echivalentele socante, descriptia
cadrului natural minutios redata, comparatiile sunt urmate
de paranteze metaforic-dialectice, releva sublinierea
unor însusiri caracteristice sprijinind idei si
motive filozofice în contextul unor imagini sau
viziuni total personale, care dau poeziei marca Florin
Dochia, prospetimea si identitatea unui profil singular
în poezia contemporana.»
