Om sensibil (considerându-mã), am fost de foarte multe ori impresionat de lucruri trãite ori doar auzite. Dar parcã niciodatã nu am fost atât de miscat ca atunci când am vãzut un amãrât de om al strãzii, plângând! Îl stiam din vedere; portret-standard: nebãrbierit, pãr vâlvoi, haine supra-uzate si parcã scoase la întâmplare dintr-un sac cu vechituri desperecheate, cizme gãurite, mâini murdare, probabil scabie. Îl mai întâlnisem pe stradã, prin parc sau chiar prin magazine alimentare „private”, de unde era urgent usuit, dacã întârzia prea mult fãrã a cumpãra ceva. Privirile ni se intersectau în mod inevitabil, câteodatã pentru mai putin de o secundã, dar mai mereu am avut strania senzatie cã mã „scaneazã”. Cineva mi-a zis (de fapt mai mult m-a avertizat) ca, dacã-mi cere bani, sã-i dau, fãrã comentarii, pentru cã altfel ar putea deveni violent. Nu mi-a cerut însã niciodatã si nici eu nu i-am dat din proprie initiativã, neriscând sã-i provoc cine stie ce reactie.
Asemeni multor dintre cei ca el, si de vârsta lui, mai ales, nu cred cã a fost asa dintotdeauna – de altfel, cunosc cazuri de insi care au avut meserii frumoase, bãnoase, chiar familii si care (aparent) în mod inexplicabil au decãzut treptat în asemenea mãsurã încât au ajuns sã trãiascã de pe o zi pe alta, din mila te miri cui, locuind cine stie pe unde si uitati definitiv de toti fostii prieteni ori simplii cunoscuti.
Despre el nu am putut afla mai mult decât cã a fost un tânãr în firea lui, atât - dar precis cã o întâmplare, o dramã, o deceptie, cine stie ce altceva l-a biruit, l-a înfrânt iremediabil si l-a aruncat într-o altã realitate, în care totul trebuie sã fie altfel: valori, norme, limbaj, criterii, credinte, bucurii si toate celelalte; o altã normalitate (fãrã ghilimele). În realitatea asta nu e loc pentru o mâncare caldã si gustoasã, pentru sãpun si sampon, pentru haine curate si cãlcate, informatia e refuzatã, iar restul cerintele sunt în general minime, stricte. Nu stiu de ce, dar sunt aproape sigur cã pe cei ce trãiesc „aici”, Dumnezeu îi iubeste mai mult decât pe noi, „ceilalti”, cei ce gresim cu constientã.
O fi iubit si el vreodatã, o fi visat sã ajungã sã practice o anumitã meserie, o fi avut vreo pasiune sau o fi întors cu grijã filele unor cãrti? Probabil nici el nu-si mai aduce aminte. Toate astea s-ar fi putut întâmpla altãdatã, „atunci”, un atunci deja a-temporal.
Când l-am vãzut plângând, stãtea pe o bancã, la intrarea într-un magazin cu un „brand” binecunoscut. Lacrimile îi tâsneau pe la coltul ochilor înrositi si se opreau în barba încâlcitã. Privea pierdut lumea ce trecea pe trotuar si plângea fãrã sã suspine, fãrã grimase ori smiorcãieli si fãrã sã-si steargã ochii. M-am asezat pe bancã si s-a tras putin la o parte, parcã pentru a mã feri de o atingere pe care nu as fi dorit-o. Lângã el avea o pungã de plastic imprimatã cu logo-ul unui supermarket, iar din ea iesea o franzelã ieftinã, „turceascã”; se mai putea vedea cã în pungã erau si câtiva struguri, mai mult ca sigur cãpãtati. Pâine si struguri! De circ, pariez la sigur cã nici nu are habar. Ce fericit! Mi-am fãcut curaj si l-am întrebat: De ce plângi? Desi nu mã asteptam sã-mi rãspundã, a fãcut-o, dar nu imediat, ci doar dupã ce a reusit cu greu sã-si înghitã niste noduri din gât: Au zis cã am furat si m-au bãtut, si, întorcându-se spre mine, am vãzut cã, într-adevãr, sub ochiul drept avea o usoarã umflãturã, rosie, proaspãtã, ba era si pielea putin zdrelitã. Cine? am continuat sã întreb. A ridicat din umeri si si-a îndreptat privirea plânsã spre geamurile mari, solide si ermetic prinse în rame elegante, din aluminiu. Ãia…
Lãsa sã se înteleagã cã ãia ar fi „bodyguarzii” de la intrare, atenti la tot ce miscã-n jur, si chiar mult mai departe, cu acea insistentã stresantã de parcã orice client este un potential hot – doar camerele de luat vederi îi prind si pe ei în cadru si trebuie sã-i surprindã la datorie, mereu activi si vigilenti, chiar cu asupra de mãsurã! La picioarele lui, sub bancã, un „comunitar” scapã din când în când de câtiva purici printr-un scãrpinat energic, dupã care se tolãneste la loc în praful de pe jos. Îi rupe (sparge) un colt din franzela uscatã, i-l dã, însã câinele nici mãcar nu îl miroase; e ori sãtul, ori omologul în lumea lui a semenului nostru care întreabã dacã-s muieti posmagii.
La un moment dat prin fata noastrã a trecut un „cunoscut” de-al lui; s-a oprit în dreptu-i: „iar te-ai îmbãtat, bã, Sicã, si te-ai julit?” Nu mi-as fi putut închipui absolut deloc cã si între „ei” se poartã zeflemeaua; apoi, o fi si „aici”, vreo ierarhie, ceva de genul ãsta?! Sicã (?) nu-l ia în seamã, întoarce capul într-o parte, apoi mi se adreseazã, cu ochii încã umezi de lacrimile care au început sã se opreascã: e plinã lumea de prosti si de nebuni! N-are însã chef sã-mi audã pãrerea – se ridicã anevoie, dupã un icnet abia retinut si gesturi se pare cã are necazuri cu picioarele si cu spatele, apucã din mers punga de plastic si se îndreaptã spre unde-o fi; câinele iese de sub bancã si-l urmeazã la doi pasi în spate. O porneste agale spre piatã, dar dupã câteva secunde se întoarce si ia directia parcului.
Mã întreb dacã ar fi primit niste bani în cazul în care i-as fi oferit o sumã modicã – nu cred totusi cã e violent. Acum însã nu are rost pentru cã nu mai e lângã mine si sã mã duc eu la el nu are sens. Mã ridic de pe bancã în timp ce din magazin ies doi zdrahoni în uniforme cãrãmizii, sifonate, din material ieftin. Îsi aprind câte-o tigarã din care trag cu spor, s-o termine mai repede, privind precipitati spre interior. Mã gândesc cã ar fi fost mai la locul lor pe un santier, dar asta e deja altã treabã. „Bã, dacã-l mai prind p-ãla p-acilea, data viitoare chiar cã i-o trag sã mã tinã minte!” „Da’, a luat ceva?” „A luat pe mã-sa, cã nu l-am lãsat nici sã punã mâna pe cos”. Mã uit intrigat la ei recunoscând pe cei ce-l alungaserã cu prea multã „energie” pe Sicã. Unul dintre ei îmi vede privirea neprietenoasã si mã întreabã: „Care-i problema, mosule?” „Niciuna, zic, mã asteptam doar sã-mi ziceti: Circulati, circulati…!” „Hai, bã, la treabã!”, îl ia celãlalt de mânã, aruncã jumãtatea de tigarã rãmasã nefumatã si-l trage înãuntru, „lasã-l în pace, nu vezi cã e smecher…?”
