Urmare din nr. anterior
Multi s-au întrebat de ce s-a oprit B. P. Hasdeu la secolul al XIV-lea din istoria Tãrii Românesti, pãrându-li-se prea restrictiv pentru a întreprinde o istorie generalã a românilor.
Rãspunsul l-a dat partial însusi autorul în prefata la editia din 1874 a cãrtii.
„Secolul XIV – scria el – a fost pentru români demãneata acestei din urmã faze [a bãrbãtiei, caracterizatã prin nationalism] a cãrii aurorã rãsãrise cu putin înainte.
Pe ambii tãrmi ai Dunãrii, diferite molecule ale gintii latine dintre Balcani si Carpati deznoadã, una câte una, precipitatele cãsãtorii cu feli de feli de vite strãine.
În loc de amalgame româno-bulgare, româno-cumane, româno-rutene, româno-maghiare sau cel putin alãturi cu dânsele, apar licãrind vro câteva staturi exclusivamente române“.
Iar unul dintre ele – cel mai important ferment germinativ al întregii Tãri Românesti si, în parte, dupã viziunea sa, si al Moldovei – e Oltenia, Tara Basarabilor.
Din acest punct al istoriei, ca printr-un cristal miraculos, savantul se întorcea si în trecut („cãci biograful bãrbatului nu trebuie sã uite ceea ce fusese junele si copilul“) si spre viitor (spre a releva ce devine el la maturitate).
Dar, mai ales, credem noi, B. P. Hasdeu îsi lua ca punct de reper acest secol – de constituire si afirmare nationalã – pentru cã deabia în sferele lui dispunea de relativ bogate fântâni istorice care îi dãdeau posibilitatea sã reconstituie atmosfera, personalitãtile si evenimentele lui si sã coboare, prin referintele pe care diversele documente române si strãine le fãceau, spre epoci anterioare.
Din aceastã adevãratã piatrã de hotar a istoriografiei române, proiectatã la dimensiuni colosale, B. P. Hasdeu nu a realizat decât extrem de putin, respectiv vol. I (1. Întinderea teritorialã, 2. Nomenclatura, 3. Actiunea naturei asupra omului) si începutul vol. II (1. Reactiunea omului contra naturei), primele patru studii din sectiunea I Pãmântul si poporul.
O eventualã continuare a preocupãrilor în ramele proiectului ar putea-o constitui – desi unii cercetãtori se opun – studiile: Paleontologia vestmântului, armei si locuintei la români, Viata de cadru în Dacia, Originile agriculturei la român,i Originile viniculturii la români, Originile pãstoriei la români, (ce acoperã, într-un fel, partea a II-a din sumarul initial al sectiunii I: Pãmântul si poporul) si, evident, Originile Craiovei si Basarabii, topite în ultima lucrare de avenrgurã: Negru Vodã (ce ne trimit cu gândul, pe de o parte, la: Urbiile danubiene si Urbiile carpatine, înscrise în fruntea editiei I a tomului I, vol. I al cãrtii (1873), iar, pe de alta, la sectiunea a II-a: Tronul si nobilimea).
Fapt este cã în 1875, dupã aparitia editiei a II-a, a celor 4 studii – desi savantul dorea sã încheie pânã la sfârsitul anului mentionat întreg vol. II –, Istoria criticã a românilor era abandonatã, din ratiuni mai importante, probabil, decât cele financiare, care au fost invocate, între altii, chiar de cãtre scriitor si de antamarea Cuventelor den bãtrâni sau de pegãtirea cursului de indo-europenisticã.
S-a întâmplat atunci ceva încã nestiut care l-a oprit, aparent nemotivat, din elanul elaborãrii cãrtii. O parte din posibilele cauze le-am enumerat în urmã cu aproape douã decenii în Romanul vietii lui B. P. Hasdeu (republicat sub titlul B. P. Hasdeu sau Setea de absolut. Misterul si tumultul vietiis 2001).
Se pare, însã, cã lipsa izvoarelor istorice concrete, care-l determinase sã avanseze atâtea ipoteze speculative, bazate doar pe fapte de limbã (etimologii, analogii, deductii) a fost cauza esentialã. Omul de stiintã din el, pozitivist în bunã mãsurã, îsi va fi dat seama cã mai ales trecutul de dupã epoca romanã se lãsa greu stãpânit pe portiuni largi ale sintezei.
Istoricul mai revenea asupra lucrãrii cu prilejul transpunerii ei, în 1878, în francezã de cãtre Fr. Damé , revizuind substantial unele capitole precum XIII. Les Bassarabes dans la poésie populaire serbo-bulgare, XIV. La politique transdanubienne d’Alexandre Bassarab, XV. La conquêtes de Vladislave Bassarabe en Bulgarie, XVI. Dobrodja). De altfel, întreaga lucrare a fost „entièrment refondué“, iar traducerea s-a fãcut sub supravegherea autorului: „traduit du romain sous les yeux de l’auteur“.
Încât, normal ar fi ca aceastã formã sã fie luatã, prin retraducere, drept text de bazã pentru toate editiile critice române cel putin pentru capitalele mentionate.
Poate cã specilizarea expresã în domeniul indo-europenisticii, absolut necesarã pentru cercetãrile sale filologice – si pentru construirea unei cariere stiintifice – sã fi fost întrevãzutã de B. P. Hasdeu si ca o modalitate de perfectionare a instrumentelor de sondare a afundurilor istorice ale poporului român.
De altfel, chiar elaborarea efectivã a Cuventelor den bãtrâni nu-l depãrta de istoria nationalã, numai cã, de data aceasta, ea trecea din prim planul interesului momentan, într-un plan secund, devenind, un element adiacent al filologiei în luminarea originii si a sensurilor textelor vechi.
Pe de altã parte, în 1877 el publica în Columna lui Traian si în Analele Academiei Române, iar ulterior în brosurã separatã, întâi sub egida Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice (1878), apoi sub egida Ministerului Justitiei (1882) Programa pentru adunarea obiceielor juridice ale poporului român, chestionar care, împreunã cu cel lingvistico-mitologic (Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba românã) (1884), declansa o largã anchetã nationalã de pipãire, între altele, a trecutului istoric, în mãsura în care se mai pãstra în memoria milenarã colectivã.
Unele elemente (texte folclorice, descrieri de datini, de rituri, onomastici, toponime, denumiri arhaice etc.) adunate în imensul tezaur de la Biblioteca Academiei Române, au fost preluate de savant, atât în studiile istorice propriu-zise, cât mai ales în Etymologicum Magnum Romaniae, în cadrul cãruia numerosi termeni sunt de interes pur istoric.
Dar chiar în rãstimpul imediat urmãtor abandonãrii Istoriei critice a românilor, B. P. Hasdeu – la îndemnul, probabil al lui Gh. Chitu sau din prietenie pentru acesta – elabora lucrarea Originile Craiovei. 1230–1400. Biserica St. Dumitru. O traditiune olteanã si o traditiune bãnãteanã, publicatã în 1876–1877 în Columna lui Traian si ulterior în volum de sine stãtãtor (1878). O republica din nou, în volumul Oltenestele, tipãrit cu scopuri electorale, în 1884, când a si fost ales deputat de Craiova.
În prefata volumului din 1878, B. P. Hasdeu mãrturisea douã lucruri extrem de importante privitoare la Istoria criticã a românilor.
Înainte de toate, el învinuia „statul român“ cã „renuntase de a mai contribui la urmarea Istoriei critice a românilor“, sugerând cã abandonase proiectul – si din cauza lipsei mijloacelor financiare, dar si din orgoliul rãnit de a nu i se fi dat stipendiul national, singurul în mãsurã sã rãsplãteascã eforturile sale sufletesti si intelectuale depuse în vederea realizãrii unei opere asa de importante pentru tarã. Încât saluta initiativa „agerilor olteni de la Craiova“ care „s-au grãbit“ de a-i „întinde o mânã de ajutor“.
Pe de altã parte, mãrturisea – fapt neconfirmat de realitate – cã ar fi având aproape gata „Istoria tuturor oraselor române din Evul Mediu“: „Desi as avea mai gata istoria tuturor oraselor române din Evul Mediu, mã mãrginesc, totusi, deocamdatã de a da la luminã studiul de fatã, ca semn de o cãlduroasã recunostintã din parte-mi pentru capitala Olteniei“.
Cu toatã independenta aparentã a lucrãrii fatã de Istoria criticã a românilor, ea are sensibile legãturi cu marea sintezã: din punct de vedere cronologic (abordeazã perioada secolelor XIII–XIV), geografic (se referã la spatiul Tãrii Românesti, cu precãdere al Olteniei), în sfârsit, are în vedere, personalitãtile si evenimentele ce fac sau urmau sã facã obiectul Istoriei critice.
Iar dovada apartenentei celor douã lucrãri la aceeasi sferã de interes a autorului o constituie includerea unei bune pãrti a studiului în discutie în substanta ultimei mari lucrãri Negru Vodã. Un secol si jumãtate din începuturile statului Tãrii Românesti. 1230–1380 (1898), consideratã ca ultima formã revãzutã a uneia din chestiunile fundamentale tratate în Istoria criticã a românilor.
Înainte însã de sinteza din 1898, publicatã conjunctural ca „introducere la cel de al IV-lea tom din Etymologicum Magnum Romaniae (CCLXXXVI p. + VIII planse hors text), B. P. Hasdeu insera în Revista Nouã (VI, nr. 3–4, 15 august – 15 septembrie 1893) un substantial studiu rezumativ al chestiunii ce va fi dezvoltatã în 1898. Ne referim la Basarabii. Cine? – De unde? – De când? pe care îl introducea si în Dictionar ca articol pentru cuvântul Basaraba.
Prin ultima sa lucrare de istorie, Negru Vodã..., B. P. Hasdeu revenea la Istoria criticã a românilor, din mai multe motive.
În primul rând, spre a evidentia saltul imens realizat de el prin lucrarea respectivã fatã de tot ce se scrisese anterior în tarã si în strãinãtate cu privire la începuturile formatiunilor statale românesti, în spetã ale Tãrii Românesti (în sectiunea: I. Literatura înainte de „Istoria criticã a Românilor“)
În al doilea rând, spre a înfãtisa receptarea criticã si impunerea ideilor dezvoltate de el în principala operã istoricã a vietii sale în straturile cele mai diverse ale constiintei nationale – de la marii specialisti ai timpului, pânã la autorii de manuale didactice, care le-au rãspândit în rândul profesorilor, institutorilor si a elevilor (în sectiunea II, Literatura dupã „Istoria criticã a românilor“).
În aceeasi sectiune, gãsea prilejul, dupã un sfert de veac de la aparitia cãrtii, sã dea replica linistitã tuturor celor care aduseserã obiectii ideilor emise de el sau înteleseserã gresit argumentatia sa (A. D. Xenopol, I. Puscariu, Gr. Tocilescu, V. A. Urechia etc.).
În sfârsit, revenea, în sectiunea a III-a, Întemeierea Tãrii Românesti – ce constituie substanta propriu-zisã a lucrãrii –, spre a-si relua consideratiile referitoare la formarea primului stat românesc, din perspectiva numeroaselor date si documente aflate întâmplãtor sau cãutate cu dinadinsul în decursul sfertului de veac scurs de la abordarea initialã.
Corectându-se nu o datã pe el însusi, gãsind alte sensuri diverselor sintagme documentare, punând la contributie noi izvoare, dispunând de o viziune filologicã mai largã si totodatã mai profundã cu trecerea anilor, savantul dãdea aici tot ce a scris mai bun ca istoric în decursul vietii sale.
Si e pãcat cã aceastã lucrare nu a fost pusã în circulatie împreunã cu Istoria criticã a românilor, rãmânând ca si necunoscutã, fiind receptatã ca o anexã a Marelui dictionar etimologic.
*
Desigur, istoricul actual, predispus sã nege prea usor reflectiile specialistilor anteriori, mai ales pe ale celor temperamental romantici, cum era B. P. Hasdeu, va privi cu suspiciune la multe din ipotezele formulate de savant cu privire, de pildã, la „casta nobilitarã“ a Basarabilor, la descendenta lor din casta „sarabilor“ daci, la „arabizarea“ Tãrii Românesti, la originea „basarabeascã“ a Musatinilor, la întemeierea Moldovei cu sprijinul muntenesc s.a.
Ele erau însã concluziile firesti, care i se impuneau istoricului în penuria de documente vechi de la sfârsitul secolului al XIX-lea.
În lipsa de informatii (care nu au sporit prea mult între timp), B. P. Hasdeu avea îndrãzneala (bazându-se pe intuitia sa genialã si pe deductiile la care îl conduceau cercetãrile sale filologico-lingvistice iesite din comun, oricum nemaiegalate la noi de nici un alt istoric si chiar de lingvisti) sã formuleze ipoteze la granita credibilului, care rãspund la multele întrebãri ce continuã sã ne frãmânte.
Multi au vãzut în rezolvãrile propuse de istoric o intruziune a fanteziei în demersul stiintific, o deviere a discursului istoric spre literaturã.
Desi apreciem frumusetea unor asemenea pagini, nu le considerãm neapãrat beletristicã.
Sã nu uitãm cã B. P. Hasdeu îsi imagina istoricul ca pe „un uvrier si un artist totodatã“ .
Încât scrierea frumoasã nu contravine adevãrului si mai ales nu-l viciazã; iar textul unei scrieri stiintifice nu trebuie sã fie obligatoriu sec.
*
Dupã o asa de scurtã trecere în revistã a activitãtii de o viatã a savantului în sferele „celei mai grele din[tre] toate stiintele“, istoria – dupã cum o considera – ne permitem sã relevãm câteva aspecte individuali-zante ale contributiei sale.
Dispunând de o formatie enci-clopedicã si de o bunã cunoastere a limbilor vechi si de circulatie, precum si a tuturor limbilor slave (inclusiv a slavonei), B. P. Hasdeu venea în cultura românã nu numai cu un univers de cunostinte extraordinar, poate neegalat, dar si cu instrumentele necesare pentru abordarea fireascã a celor mai diverse izvoare istorice (din toate timpurile, dar mai ales din epoca medievalã), din care ne-a dat bune traduceri.
Format intelectual în spatiul slav, el a deschis istoriei române un imens orizont cãtre izvoarele slavone si slave, nebãgate pânã atunci în seamã de istoricii vremii, atenti mai ales cãtre textele antice si apusene; iar prin ce a realizat în acest domeniu a rãmas pânã astãzi cel mai mare slavist al nostru.
Pe de altã parte, încã de la primele studii si de la cele dintâi documente vechi publicate în revistele România, Foaia de Storiã Românã si Foita de Istorie si Literaturã, el oferea modele de prezentare a textelor si de incursiune într-un trecut aproape necunoscut pornind de la hrisoave aparent neînsemnate (a se vedea tratatul comercial încheiat de Alexandru cel Bun cu negustorii lvoveni).
Erau primele forme de întronare a rigorii stiintifice în cercetarea istoriei. Le-a complinit ulterior, atât prin exemplul personal al operei sale solide, cât si prin critica de îndrumare – împinsã nu o datã pânã la sarcasm – sau de desfiintare a pseudo savantilor vremii.
Nu putem trece cu vederea, apoi, caracterul pluridisciplinar al aproape tuturor studiilor sale – ce constituie, poate nota cea mai caracteristicã a lucrãrilor de istorie elaborate de B. P. Hasdeu.
Cu o la fel de bunã cunoastere a cel putin câtorva discipline conexe, precum filologia (în sensul larg al cuvântului, cu toate ramurile ei), etnologia, literatura românã si universalã, statistica, dreptul si dreptul cutumiar, economia politicã si nu în ultimul rând filosofia, el le solicita în împrejurãri imprevizibile si le forta sã-l slujeascã în rezolvarea celor mai neasteptate chestiuni.
La toate acestea se adãuga intuitia sa extraordinarã, care l-a fãcut sã ofere solutii pe care aveau sã le valideze abia descoperirile stiintifice ulterioare.
A avut, de asemenea, o chemare deosebitã (de sorginte poate romanticã, desi asemenea personalitãti se regãsesc si în afara curentului mentionat) cãtre sinteze, cãtre proiecte gigantesti, pe care, totusi, nu le-a dus la bun sfârsit.
Dar în aceeasi mãsurã a robit pe tãrâmul istoriei ca „uvrier“, adunând si dând la luminã pietre de temelie pentru constructia edificiilor ulterioare, ridicate de alti arhitecti.
În dorinta de a face luminã acolo unde „izvoarele“ documentare tãceau, a dat uneori credit exagerat textelor folclorice, formulând unele ipoteze discutabile. (A se vedea, de pildã, consideratiile despre Nedeia Cetate sau identificarea unor personalitãti si fapte istorice în eposul baladesc sârbo-bulgar). Sau a publicat texte (precum cele din 1131 si 1374) prea învedereat considerate drept false.
Chiar Istoria criticã a românilor a fost si mai este privitã cu multã îndoialã, desi nici o cercetare ulterioarã nu a putut trece peste ea, fie si prin negare! Spre a nu mai vorbi de orizonturile pe care le-a deschis sau de incitarea pe care o exercitã încã prin opera sa fatã de enigmaticul mileniu întunecat.
Am lãsat special la urmã implicarea la tot pasul a filosofiei în cercetarea istoriei si privirea faptelor în perspective de dincolo de clipã si spatiu.
De altfel, nu-i greu de observat cã el este unul dintre ctitorii filosofiei istoriei la noi.
Prin toate cele relevate, considerãm cã B. P. Hasdeu rãmâne una dintre cele mai interesante si mai vii personalitãti din istoriografia noastrã, un adevãrat model pentru oricare cercetãtor în acest domeniu indiferent de criticile care i s-au adus si i se vor mai aduce.
Neglijat de foarte multe ori intentionat de istoricii ulteriori, ponegrit exagerat, figura sa emanã totusi o atractie indiscutabilã peste timp.
Si relativ recenta abordare întelegãtoare pe care Ovidiu Pecican o întreprinde în lucrarea B. P. Hasdeu istoric (2004) (tezã de doctorat la origine) e plinã de promisiuni pentru receptarea mai profundã a savantului în viitor, pe care o asteptãm.
