S-a nãscut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, din judetul Olt si a murit, în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul sãu din Ploiesti, la 19 octombrie 2005. De aceea, nu mai pot fi citite decât într-o anumitã cheie premonitorie titlurile cãrtilor sale sau versuri precum: „Viata asta, moarte înceatã / Si viata cealaltã, o moarte iute / Nu mai pot, nu mai vor pe-ncercate/ Primat sã-si dispute / Nu mai vrea lumea cealaltã sã se opunã aici / Si nici existenta nu vrea sã mai parã / Un gol de furnici / S-au sãturat existentele / De-atâta vid / Haide si tu, prag între dânsele / Sã aluneci avid.” („Moarte înceatã”, din volumul „Spãlarea apei”, Editura Eminescu). De altfel, în ultimii ani, Ion Stratan a publicat cu o febrilitate luatã de unii drept inexigentã, de altii ca o revãrsare a adâncului sãu poetic, împiedicat sã publice timp de un deceniu de cãtre autoritãtile comuniste. A absolvit, în 1981, Facultatea de Limbã si Literatura Românã a Universitãtii din Bucuresti. În timpul studentiei, a fost membru al cenaclului „Amfiteatru”, apoi al „Cenaclului de Luni” condus de criticul literar Nicolae Manolescu si al „Cenaclului I. L. Caragiale” din Ploiesti. A fost cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalti optzecisti încã îsi pregãteau ucenicia. A fost redactor sef al revistei „Contrapunct” si bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiesti. Este unul dintre optzecisti care a luat poezia în serios, consacrându-i viata. Prieten cu Nichita Stãnescu, considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a recurs si la izvorul celuilalt mare ploiestean al râsu-plânsului, Ion Luca Caragiale, dar în tonul sumbru al berlinezului sensibil la dezastrul din 1907. Ion Stratan a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucuresti, în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinãtatea nu foarte îndepãrtatã a bãtrânului Nichita, fiind condus pe ultimul drum de cãtre rude, prieteni, congeneri optzecisti si scriitorii importanti contemporani. Avea, la fel ca Nichita, numai 50 de ani.

Despre experiment în mileniul al treilea

Experimentul este generat de razele care vor sã reaparã ale punctului mort într-o literaturã canonizatã, osificatã, care nu mai comunicã nici emotiv, nici expresiv, nici social, nici personal (biografic). Experimentul are mai multe piste. Una este negarea coerentei realitãtii asa cum o percepem noi. Literatura, în afarã de romanul realist, totdeauna a fost schimbarea ordini lucrurilor prin metaforã, asociatii verbale inedite, intertextualitate. O astfel de schimbare noi avem la Urmuz. El ridiculiza romanul de tip social-balzacian cu Pâlnia si Stamate, Un popã papistas etc. Avem deja manifeste ale acestor experimente. (Fac o parantezã. Experimentul e sinucigas. Vei fi citat, vei fi amintit, dar vei fi foarte greu si foarte târziu în manuale sau în constiinta publicã.) Altã laturã pe care eu cred cã experimentul are o bazã foarte solidã este absurdul. Deci, una este negarea determinismului realist balzacian a lui Urmuz, cu o dialecticã clarã, ce neagã orice fel de interactiune obiectualã de natura realismului, si alta este absurdul care suspendã toate legile. Suspendã legea limbajului ca si coerentã morfo-sintacticã, suspendã sinestezia simturilor, rãstoarnã fãrã program, fãrã algoritm realitatea, nu are o repetitivitate, nu are un laitmotiv. La Maiakovski exista, chiar în poemele cele mai avântate, ritmuri, teme, motive. […] E o situatie ciudatã, dacã ne permitem o glumã, societatea noastrã actualã e plinã de absurd. Existã voluptate absurdului ca negare a cotidianitãtii obsesive apãsãtore, distrugãtoare a libertãtii interioare. În primul rând este termenul la care eu tin foarte mult si pentru care eu sunt în favoarea experimentului (între a scrie un rondel macedonskian si a scrie un poem de Apollinaire, liber si virulent, as alege Apollinaire). Noica avea o vorbã care pe mine m-a urmãrit foarte mult timp: „despre bunãtatea timpului nostru”. Eram siderat! Noica se referea la istoria filosofiei, la faptul cã se mai poate gândi româneste, cã au mai dispãrut puscãriile si asa mai departe. Ei, noi progresãm foarte mult prin vorbirea noastrã cotidianã. Etapele afective, care sunt baza poetului, se consumã în mass-media, în lecturi, în noi realitãti care apar în ziare, la radio, la televizor. Suntem într-un ritm mult mai accelerat al arderii noastre interioare, afective. Or, absurdul, la modul acesta, poate fi fãcut aproape „mecanic”. Eu am scris un poem bazat pe o asemenea imagine care ar fi experiment - era vorba de un film la televizor a cãrui subtitrare se vedea printre cesti si pahare de citronadã, cuvinte disparate. Schimbând un sens care nu este coerent - nu sunt coerente telefonul fix cu cel mobil si cu televizorul, cu computerul si ce se întâmplã pe plan social. Interactiunea dintre aceste sisteme care nu sunt coerente duce la experiment. Accentul cade pe comunicare cu orice pret, pânã la deformarea obiectului; în cazul radioului si televiziunii, pânã la deformarea nu numai ideologicã, ci totalã, de dragul rating-ului. Asa se iveste absurdul. Papa a zis un lucru: rãul existã. Este o enciclicã putin cunoscutã. A spune cã rãul existã presupune multe lucruri – poate lumea n-a fost fãcutã perfect, lucru foarte grav. În sensul acesta, absurdul existã. Riscul cel mai mare si ceea ce as numi un gang al inventiei acestui aleatoriu acceptat este cã însesi sistemele de referintã ale planetei au ceva absurd. Este absurd sã te urci pe cruce, cum fac sud-americanii, si sã-ti bati cuie pânã lesini. Este absurd sã strângi, dupã teoria americanã, capital pentru capital. Este o nebunie! Este ceea ce Heidegger numea infinitul prost. Pe lume sunt probleme foarte mari, foarte mari. Rezistenta biologicã a omului, de pildã, este la cea mai scãzutã cotã, acum, în mileniul trei. Paradoxul este cã absurdul existã în realitate. Sunt falii ale absurdului.

Fragment din interviul realizat de Florin Dochia
pentru revista Feed back nr. 5, aprilie 2005, pag. 46

Poetul este un fel de asistent social

Acest text-colaj a fost realizat dintr-o serie de fragmente extrase din convorbirile avute cu Ion Stratan între 1998-2004 si publicate de-a lungul anilor în Repere (supliment cultural al sãptãmânalului Ploiestii) si revistele Axioma (literaturã, arte, stiinte, religie) si Atelier 21 (revistã de literaturã si arte vizuale). În aceastã formã definitivã el a fost publicat în Almanahul Atelier 21 pe anul 2005. Am revãzut împreunã toate dactilogramele convorbirilor noastre, selectia si modificãrile fiind operate de comun acord. Tot atunci i-am propus poetului proiectul unui volum purtând titlul Convorbiri la lumina gândului (despre fragilitatea vietii, iubire, prietenie si alte închipuiri), idee îmbrãtisatã de el fãrã rezerve, cu entuziasm chiar si o bucurie nedisimulatã. În februarie-martie 2005, când pregãteam pentru tipar acest text (din nefericire ultimul pe care aveam sã-l mai lucrez cu Nino), n-aveam de unde sti cã Ursitoarele îi hãrãziserã deja un cu totul alt destin. De altfel, volumul Convorbiri la lumina gândului (despre fragilitatea vietii, iubire, prietenie si alte închipuiri) avea sã aparã, gratie sprijinului acordat de cãtre editura „Libertas” din Ploiesti, în primãvara anului 2006, în chiar ziua în care se împlineau sase luni de la disparitia poetului.

Bogdan Stoicescu

 

Cele mai recente volume de versuri purtând semnãtura ta se numesc, într-o ordine a aparitiei lor: „Þara dispãrutã” (la editura „Noul Orfeu” din Bucuresti), „Mai mult ca moartea” (la editura „Axa” din Botosani) si „Pãmânt vinovat” (la editura „Premier” din Ploiesti). „Þara dispãrutã” cuprinde poeme noi, „Mai mult ca moartea” este editia a doua a volumului apãrut în anul 1997 iar „Pãmânt vinovat” este o an-tologie din volumele „Iesirea din apã” (1981), „Cinci cântece pentru eroii civilizatori” (1983), „Luminã de la foc” (1990), „Lux’ (1991), „Ruleta ruseascã” (1993), „Desfacerea”(1994) si „Cântã, zeitã, mânia…”(1996). Te rog sã-mi spui câteva cuvinte despre aceste volume.
Dragul meu prieten Bogdan Stoicescu, pentru mine, titlul unui volum este foarte important pentru cã este o metaforã revelatorie, care aruncã o anumitã luminã asupra întregii cãrti. Eu nu pun titluri pentru a fi un fel de listã a ceea ce se întâmplã în volum, ci caut sã prind în copcile tropilor asemenea gânduri, definitorii pentru carte. „Þara dispãrutã” s-a revelat ca fiind nimerit sã poarte acest nume de-a lungul scrierii volumului. Poeziile dintr-un ciclu ideal italian - nu am fost în Italia, bineînteles! - ca si acele poeme mai lungi pe care le-am publicat în timpul anilor în revistele literare („Convorbiri Literare”, „Familia”, „România Literarã” sau „Vatra”), au ajuns sã-mi creeze senzatia unui fel de îndepãrtare a marginilor tãrii, în mod spiritual, spre o zonã mai „fumegoasã”, mai întunecatã, aproape apocalipticã. Este un reflex al dramelor si dilemelor societãtii, este un reflex al maturizãrii mele, în exigenta mea într-o posturã eticã mai radicalã în fata spiritelor care se ocupã de culturã, este o oglindã a melancoliei care mã cuprinde gândindu-mã la numeroasele ipostaze benefice pe care un sir de conjuncturi le-au oprit în desfãsurarea timpului istoric. „Mai mult ca moartea” este un volum la care tin foarte mult (la fel de mult cum tin la „Þara dispãrutã”, „Ruleta ruseascã” si „Cinci cântece pentru eroii civilizatori”), pentru cã are ceva de rupturã si de continuitate în acelasi timp. E vorba si de niste poeme în prozã, care sub o formã nouã, mediteazã - având aici si o sustinere epicã - asupra temelor esentiale ale scrisului meu care sunt sacrul si cuvântul. Apoi mai sunt si câteva serii de poeme religioase numite „O zi din viata lui Iisus”: 24 de secvente ale acestei ipostaze temporale, alãturi de 28 de psalmi, o încercare pentru fiecare poet român, asa cum o încercare ar fi, bunãoarã, si traducerile din Baudelaire (de altfel, din Baudelaire, au tradus mai multi poeti români printre care mã numãr, acum eu aflându-mã în etapa restructurãrii versiunilor în limba românã). Volumul mai cuprinde si alte douã serii de poezii, „The Globe” si „Cimitirul de masini”.
În convorbirea noastrã de acum, nu am cum sã nu amintesc si foarte importantul fapt cã în scrisul tãu explorezi si alte teritorii în afara celui al poeziei: acela al eseisticii - plecând de la anumite evenimente ale universurilor tale lãuntrice si înconjurãtoare sau de la operele unor scriitori importanti - în rubrica ta permanentã, La colt, din revista Axioma. Apoi, mai scrii si prozã. Eseistica si proza sunt elemente complementare, sine qua non ale unei estetici personale sau ele reprezintã doar simple exercitii ale spiritului tãu nelinistit, aflat într-o perpetuã cãutare, aidoma unor punti întinse spre alte zone ale poeticului?
Dragul meu Bogdan Stoicescu, aceste texte din rubrica La colt, în mare parte - pentru cã acum m-am centrat exclusiv pe comentarea cãrtilor, deci nu pe idei generale sau alte probleme - reprezintã o parte din optiunile mele estetice legate de proza pe care încerc sã o scriu. Deci, am ales persoane independente, cum au fost Salman Rushdie, Nina Berberova sau Andrei Makine, pentru a ilustra necesitatea libertãtii în momentul în care abordãm prin prozã fenomenul existentei. Romanul Concertul de Crãciun pe care l-am terminat, ca si celelalte texte ale mele sunt, pentru a le numi asa, post-moderne. Dacã în poezie existã un modernism, în cel putin jumãtate din ceea ce am scris în prozã, încercãrile mele sunt post-moderne, mergând pânã la trafic, adicã cele douãzeci de pagini pe care mi le-a publicat revista Viata Româneascã luna aceasta. Ele sunt încercãri ale acelui tip de prozã fãrã centru, la modul psihologic si cognitiv-abstract cu care ne-au obisnuit Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu. Sunt proze ale unui simt generalizat al continuei interactiuni ale fatetelor realitãtii, sunt proze ale epocii relativitãtii, sunt proze ale cuvântului care circulã tranzitiv, direct informational, în lumea metaforelor si oglindindu-se în stil, sunt si proze ale actualitãtii, în sensul bombardamentului mass-media asupra noastrã, sunt si proze ale amestecului de dulce si amar ale rezultatului anecdoticului conditiei contemporane.
Stiu cã acum recitesti câteva volume fundamentale ale lui Borges, eseist si prozator remarcabil, dar în acelasi timp, un poet de neignorat. La un moment dat, a fost întrebat dacã se gândeste la moarte. El a rãspuns cã da, si încã plin de sperantã. L-as întreba pe Ion Stratan: cum se gândeste el la moarte?
Ai avut bunãvointa sã amintesti de acel ciclu al mortii cuprins în cele trei volume ale mele. Eu nu mã gândesc la moarte ca la o privatiune de real. Aceasta este deosebirea, în mare parte, dintre unele tensiuni poetice si coerenta realitãtii din prozã. Eu mã gândesc la moarte ca la întreruperea procesului meu fictional de transfigurare a lumii. Problema mortii pentru mine este o problemã de lipsire a persoanei mele de ceea ce este mai important în mine, capacitatea - în mãsura în care este - de a transfigura realul, concretul, ideea, sentimentul. Este, în primul rând, o lipsire de cuvânt. În primul si în primul rând, pentru mine moartea este o lipsire de cuvânt. De aceea pentru mine este mortalã.
De ce scrie poezie Ion Stratan? Ar putea trãi el fãrã poezie?
Eu scriu poezie pentru cã simt nevoia sã transmit niste sentimente si pentru cã, pe de o parte, cred cã am un dram de talent. Nu am impus nimãnui sã ia unul din volumele mele, dacã nu doreste. Nu am cerut nimãnui sã mã asculte recitând. Nu am cerut nimãnui vreo cronicã si nu sunt prezent în nici unul din sistemele de discutare si rafinare a teoriilor din mass-media. Nu sunt un poet popular. În cadrul în care eu simt aceastã chemare cãtre poezie, pe care încerc sã o sculptez, s-o liniez cât mai sever pentru a nu fi lipsitã de armonie, luând în considerare faptul cã parametrii de receptare nu sunt niciodatã impusi, fortati sau dincolo de dorinta cititorului, cred cã este o actiune esteticã moralã.

*
[...]
Eu am aceeasi perceptie asupra poeziei asa cum am avut-o si acum zece ani când am participat la Atelierele de Traducere de la Royaumont, unde am vãzut multe cãrti si unde s-a tradus Ruleta ruseascã de cãtre gazde si unde m-am întâlnit cu foarte multi poeti, de la rusi la portughezi (strãlucitul Nuño Judice), de la japonezi pânã la americani. Îi atunci, ca si acum, am constatat acelasi lucru: în fiecare tarã poezia reprezintã altceva. Cel mai semnificativ lucru a fost spus acum de poetul Charles Dobzynski: domnia sa a subliniat un fapt extrem de important si anume acela cã în Franta, cartea de literaturã nu este un produs comercial. Ea este apã vie pentru toatã lumea: creatori, editori, cititori, critici. Ea este apã vie. Cartea nu este consideratã, inclusiv si de lege, un alt fel de obiect comercial. E ca si cum eu ti-as oferi o floare si tu m-ai întreba cât costã. Cam acesta este dialogul neegal. Când spun toate acestea, evident cã nu mã gândesc la mine, care sunt trecut prin ciur si prin dârmon. Mã gândesc în primul rând la ce ar însemna pentru tinerii poeti acest lucru: cartea sã nu fie obiect comercial. Nu stiu cât de încântati ar fi editorii, în schimb scriitorii ar fi absolut fericiti. Nu putem merge o viatã întreagã ducând în spate bolovanul faptului cã producem un paralelipiped de hârtie! Nu este un paralelipiped de hârtie!!! Este o carte care are un sens, care apartine istoriei limbii române, care apartine istoriei literaturii, care apartine istoriei vietii spirituale si culturale românesti! Nu producem paralelipipezi de hârtie! Producem niste idei, niste imagini si niste forme care sunt vii între acele coperte, necesitând celulozã. Îi nu este vorba nu-mai despre cartea noastrã! Literatura strãinã la noi, nevorbind numai de eterna traducere a literaturii noastre în lume, este binevenitã... Eu mã bucur cã am participat acum 10 ani la Festivalul International „Ars Amandi” de la Constanta, unde au fost prezenti foarte multi poeti valorosi. La noi, fiecare festival cred cã trebuie sã-si facã o datorie de onoare prin invitarea scriitorilor strãini. E inadmisibil sã se cheltuiascã miliarde pentru bannere, pentru propagandã si pentru o serie de „proiecte” megalomane si megalitice în spirit, în detrimentul organizãrii unor asemenea întâlniri între poeti si oameni care sã se cunoascã prin cãrtile lor, prin viata lor. Ei trebuie sã se întâlneascã pentru a se cunoaste mai bine între ei. Nu face nimeni trafic de valutã, nu se vând blugi, nu se cumpãrã gumã de mestecat. Repet: e foarte important ca poetii sã se întâlneascã. Nu-i nici un secret de stat, nu-i nici un fel de ideologie. Este vorba de libera circulatie a scriitorului, care si ca ziarist, si ca editor - cum se întâmplã la târgurile de carte -, si ca traducãtor, si ca membru al unor asemenea foruri (festivaluri, organizatii, fundatii, academii etc.) trebuie în mod obligatoriu sã intre în contact cu confratii sãi. Nu mai este timpul unui monolog în Babilon de tip Philippide, care oricum a circulat, a umblat si a cunoscut toatã literatura lumii. Este timpul corespondentei. Îmi fac un titlu de onoare de a trimite imediat - am copiat o serie din poemele mele traduse de-a lungul anilor în diferite antologii si reviste - noilor mei prieteni de la Curtea de Arges: Lana, Afroviti, Charles si celorlalti. Asa am procedat si cu volumul meu apãrut în Franta, pentru prietenii mei de atunci din Norvegia si Maroc.
Sã nu uitãm faptul cã, mai nou, creatorii în general - dar nu numai ei! –„circulã”, se „întâlnesc” si fac schimb de informatii si prin mijlocirea internetului, aceastã pe cât de miraculoasã pe atât de înselãtoare plãsmuire a tehnicii acestor timpuri…
Internetul este si el un lucru, indiscutabil util, însã cartea, cuvântul scris, reprezintã cu totul altceva. Internetul, aceastã virtualitate ciberneticã, poate deveni un fel de semidoctism care în nici un caz nu eliminã cartea. Cartea apartine aristocratiei spiritului, în timp ce internetul apartine miracolului tehnicii, asa cum foarte bine ai observat. Când spun cã ea apartine aristocratiei spiritului, mã gândesc cã sensul ar fi acela al vechimii, al atestãrii sale ca functionare pentru istorie si îmbogãtirii necontenite, spiritual vorbind, a acelora care se ocupã de ea.
Este o micã pledoarie a ta fatã de cartea ca obiect estetic, ca obiect în sine…
…Da. Îi ca obiect în sine. Dar pânã la cartea privitã si ca obiect estetic mai avem... De altfel, toate cãrtile ar putea fi obiecte estetice dar cu o conditie, ca în Franta: sã nu fie tratate ca obiecte comerciale. Impozitate ca pe crustacee sau fructe de mare într-un restaurant oarecare. Îi nici sã aibã preturile parfumurilor. Stii si tu cum aratã cãrtile occidentale. Sunt senzationale. Nici la noi nu aratã rãu dar preturile sunt enorme în raport cu posibilitãtile materiale ale cititorilor. În orice caz, eu, care sunt un sceptic, cred cã se vor face multe lucruri bune în domeniul cãrtii, mai cu seamã în al cãrtii de poezie, care intrã greu în marile librãrii. Dar si pentru cele de prozã. Însã regimul prozei e altul. Poate chiar pentru cã el este legat de cerere. Atunci când cineva vinde 5000 de exemplare dintr-un roman, se intrã într-un regim cvasi-comercial. Îi cu traducerile, lucrurile stau cam la fel. Cam asa stau lucrurile în privinta acestei ocupatii serafice de a picta pe aripi de libelulã: lirismul si spiritul poetic…Nu stiu… Japonezii si-au pãstrat traditia si frumusetea pânã si în ritualul de scriere a literelor. Care este ea însãsi o artã, o meserie, un complementar al haiku-urilor care s-au transmis de sute si sute de ani. Nu trebuie sã ezitãm în luarea nici unei mãsuri radicale - nu mã refer aici direct la guvernanti sau mai stiu eu la ce - dar noi, ca spirite cercetãtoare ce ne aflãm, sã spunem da cãrtii tipãrite. Oricât de fascinant ar fi internetul, oricât de fascinantã ar fi televiziunea sau muzica în general cu toate mijloacele ei tehnice extraordinare de redare sau sportul, dacã vrei, marele rival al literaturii. Pentru a nu mai vorbi de „prietena” noastrã politica, care face mai mult rãu decât bine…
Pentru final (un final deschis, evident!), te rog sã-mi spui la ce lucrezi, ce scrii în clipa de fatã?
Transcriu din carnetul meu aflat în permanentã pe coltul mesei: metafore, imagini, însemnãri, cuvinte, sunete pentru un posibil volum viitor, Ridicarea privirii. Cu Dumnezeu înainte.
Îti multumesc foarte mult pentru aceste gânduri dar si pentru faptul cã ti-ai ridicat privirile pret de câteva minute asupra noastrã: asupra mea si a tuturor acelora care vor avea plãcerea sã citeascã aceste rânduri.

Bogdan Stoicescu
(februarie-martie 2005)

Spiritualitatea si cuvintele sunt creatia lui Dumnezeu

Existã cãrti care au aschimbat lumea?
Întrebarea dumneavoastrã acoperã o arie de discutia uriasã (practic, ar trebui sã reiterãm o istoriografie prin prisma Cãrtii, privite asa cum grecii sau egiptenii aveau un zeu al limbajului). Pentru antici, textele erau învãluite în aura sacralitãtii. (Inclusiv la Platon, care considerã cã sufletul este nemuritor.) Biblia sau Coranul au traversat timpul modelând umanitatea dupã accentele considerate esentiale. Literatura „secundã” – gnosticii, alexandrinii, manuscrisele (de la Marea Moartã pânã la Ghilgames sau Vede) formeazã o „eseisticã”, un reflex de gândire si chiar un „public” (pe care îl consider întotdeauna necesar, ca si literatura memorialisticã, jurnalele ori corespondenta). Cartea care mi-a modelat gândirea în mod decisiv a fost Summa Teologice a lui Toma D’Aquino. Din beletristicã, îl aleg pe Don Quijote si, ca sã fac o glumã pe seama „operei” unor critici „textualisti” – se stiu care - as zice cã a confunda morile de vânt cu niste uriasi e o gresealã, dar a confunda pe Rosinanta cu Dulcineea est o dovadã de prostie. Stiintific, raliurile între opiniile unui Copernic sau Galileo cu contemporanii, pe care pe care le realizeazã comentatorii si fizicienii tineri sunt de mare interes pentru istoria omului, asa cum, pe vremuri, „conditia umanã” era pusã pe urmele lui Malraux, de exemplu, exclusiv în relatie cu politicul. „Previziunea” pentru secolul XXI a acestuia pendulând între necesitatea „spiritualului / sacrului” si neant trebuie luatã cum grano salis, pentru cã lumea este în miscare si sunt atâtea „lumi” coerente, simultane în spirit, dar „paralele”, interferându-se ori negându-se în asa-zisa „realitate”. Întrebarea dumneavoastrã m-a interesat pentru cã, personal, cred în lumea Genezei, în etimonul lumii Ca „lumen” si în Iisus Christos si în ontologia exclusivã a fenomenologiei. „Sunt mai multe lucruri minunate în lumea asta decât în cãrtile tale – i se spune lui Hamlet, iar în „Faust” (unde este pusã „Fapta” la început) se zice: „ce seacã orice, orice teorie / dar cât de verde viata, cât de aurie”. Eu sunt de partea lui Dante (amor che muove il Sole e le altre stelle) si, evident, textul e o chestiune de plasare a opiniei, chiar subiective, acum, când fizica modernã implicã „obiectul” în „subiect”, iar observatia si experimentul devin, dupã Einstein, chestiuni abisale.
A treia carte, dupã Biblie si Don Quijote, care m-a marcat este romanul 1984 al lui Orwell. Supravegherea, prin diverse ipostaze, a lui „Big Brother” a surpat adesea încrederea în mine însumi, mi-a frânt destinul, mi-a umbrit realizarea. Ca sã rãspund direct subiectului anchetei dumneavoastrã, cred cã ideatica si ideologia Bibliei este cel mai important fenomen „livresc” petrecut vreodatã, care cuprinde Rãstignirea si martiriul crestin, gândirea dialecticã si cruciadele care continuã si astãzi, sub alte forme, printr-o „mutatie a semnelor” despre care s-a scris. Cât despre „Capitalul” si „Mein kampf”, sã nu mai vorbim – lor le datorãm secolul XX, cel mai „zurbagiu” secol din istorie…

Ion STRATAN

(Rãspuns la o anchetã a Revistei Noi)