Jurnal cu banalitãti (1974-2008)
(Secvente)

C. Trandafir

Eugen Simion a epuizat chestiunea jurnalului intim în cele peste o mie de pagini publicate (poeticã, intimismul european, diarismul românesc). Între timp am citit si alte ”poetici”, si numeroase jurnale, am si scris câte ceva despre genul cu pricina, dar toate acestea nu au ajutat cu nimic în scrierea „inocentã” sau „din topor” a acestor însemnãri absolut „intime”, asa cum s-a pornit ea, scrierea, de la început. Acum îmi dau seama cã nu se mai poate face nimic. Poate nu-i rãu. În schimb, spun iar, nu-mi convine de fel cã aceste
„banalitãti” se referã asa de mult la autor si prea putin la restul lumii cunoscute. Dar se vede treaba cã asa mi-e sortit, cã asa cere specia, sã fiu personajul principal. „Erou” fãrã voie! Acum când dau publicitãtii fragmente, stiu cã asta displace si putinilor cititori, mai ales cã e vorba de o viatã anodinã, lipsitã de cea mai micã aventurã ori de judecãti cât de cât demne de atentie. Poate interesul va spori când voi cumpãra Philips-ul si (acum stiu), voi asculta „Sopârlita” si voi nota cu o frecventã suspectã ce se aude si din partea cealaltã a „cortinei”… Deocamdatã, cel mai mult mã intrigã tonul plângãcios din multe locuri pe care încerc sã le suprim, pe cât e posibil, în aceste secvente. Nu dati bir cu fugitii, cã apar noi personaje, noi situatii (banale). Nu-i nicidecum captatio benevolentiae. Promit!

1975

25-30 sept. M-am hotãrât sã nu-l mai deranjez pe dl Paleologu. Are atâtea probleme „sociale” cu el însusi!… Si totusi, e surâzãtor, amabil si pempant. Adevãrat boier, desi l-am vãzut în vara asta, pe stradã si la reactie, îmbrãcat „plebeian”. Cu o cãmasã cadrilatã, subtire, cu mâneca scurtã, pantaloni de doc, bleumarin, si încãltat cu sandale. Rasat este nu doar prin ochelarii cu ramã neagrã, groasã, ci printr-o tinutã simplã si… distinsã. Mergând, va fi fluierat, „în gând”, vreo arie din cine stie ce operã sau va fi convorbind cu Montaigne. Surâzând, m-a întrebat, graseind ca de obicei, dacã stiu cum a murit Zarifopol. Da, în plinã stradã ca urmare a unui atac de cord. Altceva nu stiu? Nu. „A murit în bratele unei femei, o actritã, Lisette Georgescu. Familia, anuntatã, a venit în grabã, l-a scos mort si l-a dus într-un loc din apropiere, ca sã nu se cunoascã adevãrata realitate”. În România literarã un text de douã pagini publicã Al. Paleologu: „Punctul pe i la Paul Zarfopol”. De ce-o fi pe i punctul?.. La Casa de culturã se dezbate chestiunea Universitãtii populare. Conduc, oho, cursul de literaturã universalã! Vin câteva persoane, se aratã chiar captivate, nu stiu cât de sincer… La practicã, la cules de mere. Timp excelent. Elevii nu m-au vãzut pânã acum la practicã, se bucurã si mã fotografiazã în diverse pozitii. Se bucurã cã nu fac ore… Teatru, Steaua fãrã nume. Primul episod din Familia Thibault. Avem ce vedea… Nea Tache, care tot mergea cu mine dupã doctorat, renuntã si vrea sã plece în Maroc. Numai cã a primit ordin de încorporare. Cel mai apropiat prieten al meu acum e Dinu, „injinerul” (cum l-a poreclit o femeie de serviciu, pe care a necãjit-o). Fetitele, pe-afarã. Mã angajeazã si pe mine la joc. Merg (prezentare!) la filmul românesc „Tatã de duminicã ”, în rolurile principale Amza Pellea, Radu Beligan, Gina Patrichi… Mari pregãtiri ale lui Vy pentru a fi fãcutã pionierã… La Dinu, mâncãm peste, bem tuicã si jucãm sah. „Injinerul” e mic de staturã, chelia îi dã târcoale, istet, dar mã surprinde cã nu citeste nimic, acasã nici n-are ce. Probabil „posedã” cãrti în sectia pe care o conduce la IRA. Îi place, în schimb, sã discutãm politicã si sã mã vadã cum mã dezlãntui. La spectacolul „Paharul cu apã” de E. Scribe, teatrul din Giulesti. Amuzant dar frivol. Si n-ar fi cine stie ce dacã la Câmpina n-ar veni decât doar comedii jucate cât mai grosier si aplaudate frenetic, cu râsete stridente la fiecare replicã… Tase Cãlin îmi scrie, laudã articolul despre Bacovia (mai în glumã, mai în serios). Îi rãspund imediat…

1-5 oct. 500 de ani de la nasterea lui Michelangelo, 150 de ani de moartea lui Nicolae Vãcãrescu, 100 de la moartea lui Andersen, centenar St. O. Iosif. Dezbaterile despre critica literarã continuã în ritm gimnastic… Mã pregãtesc sã plec la „bastinã. Sã iau ceva zahãr. România nu are zahãr! Elevii Chiran si Danciu îmi aduc niste poze nostime. M-au fotografiat la catedrã fãrã sã stiu… Plouã. Mai bine zis, tunã si picurã… Colegul Pãun, prof. de muzicã, oltean cu multe mãsele, cam închis la culoare, sãgalnic, vine cu Dacia lui si cu benzina mea (300 lei). Ne simtim bine, cu aproape 100 la orã. La 11,30 suntem deja la Hanu-Conachi, la „Popas”, si la 12 acasã. Pãun nu vrea sã doarmã în casã, ci în limuzina lui! E ciudat. Cam stiu eu de ce, dar nu scriu. Pe la ora 6, în curte e mare animatie. „Muzicul” tremurã ca varga si declarã cã e pe moarte. Mama si sora l-au trezit pe la ora 1, sã intre în casã la dormire, dar el o face pe grozavul si le tine douã ore de vorbã. Pleacã la o nuntã de Ostasi ai Domnului, în vecini, le câtã cu vocea lui teribilã, de bariton. A început sã se simtã din ce în ce mai rãu. Îl vindecãm cu doi litri de lapte cald si cu brânzã cu smântânã, pentru care declarã o mare apetentã… (Periplul continuã cu scene care oricând pot deveni o povestire apetisantã).

6-9 oct. Acasã. Ne-au însotit sorã-mea si fiu-sãu, Ghiocel (Sterian). Am adus de la tarã un butoias cu vin… Sã cumpãrãm gogonele pentru murãturi. E imposibil. Târguim gogosari, telinã, ardei cornul caprei, ceapã, morcovi, brânzã, unt. Fetitelor le fac abonament la „Cutezãtorii”. Consoarta stã la coadã pentru ulei, 5 ore. Mã atasez si eu, sã luãm douã jumãtãti de litru, nu una*. Bravo România! Secolul XX, tarã multilateral dezvoltatã. Ultima expresie îmi place, cã-i umoristicã si tristã… „Þara frumoasã adunã, îsi scuturã grãdinile, / Îsi mânã turmele, cautã la râurile limpezi. / I se cuvine în ogradã bunãtãtile toamnei…” (Ion Horea); „Sã lupti pânã nu vei mai fi / Pentru ceea ce crezi, pentru ceea ce speri / Si sã învingi / dacã a fi comunist înseamnã / Sã nu uiti nici floarea, nici visul…” (L. Nenati). Cumpãr Iluminãri de Ivasiuc, Magda Isanos. Drumul cãtre Eleusis si Critica literarã junimistã de Dan Mãnucã.

10-16 oct. Si din cauza unei insomnii (care nu mã mai lasã din anul întâi de facultate, când am fost nevoiti sã locuim într-un hangar vreo sutã de persoane pânã s-au dat în folosintã cãminele de pe Ana Ipãtescu si dormea cine putea, majoritatea), am rãmas cu aceastã dambla care vãd cã nu se vindecã nici cu pastile (napoton, pasifloral, luminal, carbaxin etc.), nici cu însurãtoarea, nici, alternativ, prin surplusul de ambrozie la desele escapade cu „bãietii”. De aici vine oboseala. Dar sunt sperante, cã am o constitutie bine clãditã. Apoi, sunt fericit, vremurile acestea „în zbor”… Si mai sunt elevele Dy si Vy, proprietate personalã, elevii de la scoalã, care în general mã admirã cã nu le dictez, le explic si-i provoc la dezbatere, cã sunt bine dispus, cã am vervã. Acum s-au învãtat si cu obligatia „absurdã” de a citi prozele pe care le studiem si de a învãta mãcar douã-trei strofe din poezii. Unii, mai cu seamã „olimpicii”, citesc si „bibliografie”, critici si istorici literari de seamã si fac performante. Eleva mea, Dumitru, a fost la Olimpiada pe tarã si a luat acolo premiul al doilea. E pentru prima oarã când se întâmplã un asemenea fenomen la literatura românã, în Câmpina… Termin „Amintirile” lui Serban Cioculescu… Vedem la telecinematecã „Maria Stuart”. Meditez o elevã care vrea sã dea la teatru, Raluca. La românã, fireste. Îi spun „Domnita Ralu” si ea cocheteazã. Dy si Vy, în loc sã-si facã lectiile, se hârjonesc. Nu-i chip sã le stopez. Se linistesc doar câteva clipe, apoi iar cad în pãcat. Le duc la un film de desene animate, „Luke”… La TV, emisiune despre dramaturgia ,mã rog, „contemporanã”: Marin Sorescu declarã cã scrie piese istorice, Horia Lovinescu spune cã nu a scris nimic, Teodor Mazilu citeste, ca si altãdatã, un foileton care strãluceste de spirit.

17-24 oct. Tase Cãlin îmi trimite, extras din Ateneu, articolul despre Bacovia. Expediez la Tribuna, lui Ion Vlad, la Convorbiri, la România literarã, la Viata Româneascã… Activitate furibundã. Cunostintele mai apropiate spun cã de aia nu dorm. Tata are o vorbã: „Mãi, îti strici capul!” Si: „Tu nu apari la televizor, nici la radio, am vãzut si-am ascultat pânã si pe Zgribont…” (Un cetãtean rural de mâna a treia). Cu o selectie din articolele publicate as tipãri o carte robustã. Economiile nu permit. Apoi nici Tase, care a publicat în reviste cât pentru douã cãrti, nu are de gând sã tipãreascã acum vreo una**… Când vin de la consiliul profesoral, care tine câte patru-cinci ore, le gãsesc pe Dy si Vy într-o stare euforicã. Au umblat la butoias, au risipit si au inhalat. Soseste mamita si le sanctioneazã drastic. Se declanseazã un plânset mondial… Am impresia cã „jurnalul” meu se repetã de la o zi la alta. Asta-i când duci o viatã asa de ternã. Ba nu! Se întâmplã lucruri ciudate: nu mai curge de mult apa. Dacã ar sti nemernicii de la IGLL cã am primit telegramã de la Alexandru Stark, de la Reflector, s-ar arunca de la parter… Duc „fetili” la strandul acoperit, sã învete înotul cu prof. Neacsu. Sunt extrem de încântate. Dupã înot se dau într-un „Apollo”…

25 oct. Ziua Armatei. Spectacol grandios, pentru Suprem. Un cãpitan citeste un lung panegiric. Mereu îmi aduc aminte cum am fãcut eu armata la Iasi si la Piatra Neamt. S-ar putea scrie o carte de schite umoristice. Pur si simplu, un ofiter, învãtându-ne cum se face corect pozitia de „drepti”, ne-a arãtat cum se tin mâinile lipite pe lângã ã, ã ,ã … „Omoplati”, îi suflã cineva din fatã. „Pe lângã omoplati”, zise ofiterul autoritar. Râsete în paradis… E timp frumos. Ascult meciuri de fotbal la radio, bat la masina de scris planuri si tabele, mã doare rãu mãseaua. Ca Napoleon, ba citesc, ba scriu, vãd festivalul cântecului pentru tineret si studenti (gala laureatilor) si filmul „Frunze de toamnã”, cu Joan Crawford, Cliff Robertson (cântã Nat King Cole).

27-28 oct. La seral, fac orele dlui Bãlu, dânsul e plecat la Bucuresti. Douã tinere, cele mai harnice din clasã, turuie fãrã virgulã si fãrã punct. Cicã au memorizat ce le-a fost dictat. La predare, vor sã noteze, dar n-au nici un succes. La fel se întâmplã si la celelalte douã clase. Lectii ratate… Marti, zi metodicã. Instalez un retroproiector, cu care trebuie sã fac exercitii de recunoastere a genurilor si speciilor.

29 oct. Au sosit inspectorii pentru gradul I: Al. Bojin, C. Ciuchindel, de la Bucuresti, tov. Marin de la Inspectorat. Sunt asistat chiar la prima orã, anul I. Dar retroproiectorul nu mai functioneazã. Nu-i lucru curat. Mã redresez repede si schimb metoda. Citesc eu textele si elevii le recunosc (pregãtire anterioarã!), le definesc si mai dau si ei exemple. Strunã. La anul II D, nu mai e nevoie de retroproiector, lectie „clasicã”: „Împãrat si proletar”. La anul IV A, „Mesterul Manole” de Lucian Blaga. „Bãtrânii” se descurcã excelent. Discutia tov. Inspectori, în cabinet, cu organele conducãtoare. Când se încheie punerea la punct a complotului, dna directoare adj. Stefãnescu îmi sopteste, disperatã, sã mã abtin, neapãrat sã mã abtin. Nu înteleg. Ce-o fi oare cu asta? La 16, intru pentru comentarii si decizii. Se fac aprecieri grosolane, tendentioase, excesive, dar nu în legãturã cu lectiile, ci cu „atitudinea” mea fatã de conducere si organe. Se vede de la o postie cã sunt înarmati cu „decapitarea”. I-as face praf, dar, cum am promis, nu scot o vorbã: cioarã nu vultur! Sunt numai înspãimântat de mârsãvia unor „inspectori” universitari (?) si de la Expectorant. Spun cã mai vin o datã, sã le punem la dispozitie o masinã. Cã trebuie sã-l mai vadã o datã si pe colegul Lãpusneanu. Ipocrizie. El a „promovat” în secret. Pentru a arãta cât sunt de onorabili, un prof. de la Petrol e declarat „exceptional”. Probabil cã asa este în realitate…Halucinant! ***

3-4 nov. Dna Stefãnescu mi-a spus cã a avut tensiunea 26 din cauza nedreptãtii ce mi s-a fãcut… Cu fetitele, la înot. Socrate, oropsitul: „Nu stiu, bãrbati ai Atenei, cum veti fi fost înrâuriti de pârâtorii mei, ascultându-i mai cã mi-am uitat de mine, atât de convingãtor au vorbit. Si, cu toate acestea, la drept vorbind, n-au spus nimic adevãrat”. Citesc si scriu despre Rondelurile lui Macedonski. Vy nu si-a gãsit „lucrul” la scoalã si pe o improvizatie primeste nota scãzutã cu un punct. De bucurie, le duc la „leagãne” si se dau de sapte ori în „Apollo”. Vedem filmul „Cantemir”, regia Gh. Vitanidis, scenariu Mihnea Gheorghiu. Cu Alexandru Repan, Ioana Bulcã, Irina Gãrdescu, Emanoil Petrut, Gopo (exceptional în rolul lui Petru cel Mare!). Al. Rosetti – 80. Sunt lucruri „mari” pe lumea asta, nu o amãrâtã de conjuratie într-un liceu provincial. Geo Bogza: „Memoriale, Începuturile vietii române la gurile Dunãrii, Poarta neagrã, Flori de mucigai, Joc secund, Viata lui Mihai Eminescu, Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent // Vasile Pârvan, Tudor Arghezi, Ion Barbu, G. Cãlinescu”. Si viata cea nouã, minunatã: „Hambarele sunt doldora de grâne, / În soare zac grãmezi de pãpusoi, / Tresar în vatrã basmele bãtrâne / La jocul viu al flãcãrilor noi” (Beniuc). De ce-as fi trist?
5-9 nov. Presedintele Republicii portugheze, general Francisco da Costa Gomes, si doamna Maria Estela da Costa Gomes au oferit, în saloanele palatului Ajuda din Lisabona, un dineu oficial în cinstea presedintelui RSR, Nicolae Ceausescu, si a tovarãsei Elena Ceausescu. 95 de ani de la nasterea lui Sadoveanu. „Familia Thibault”, nu prea grozav, dar te scoate din lumina asta potopitoare. Permanentizarea tineretii. Constiintã revolutionarã. „Universitatea comunistã”. Tovul, la deschiderea congresului al X-lea al UTC, a Conferintei a X-a a UASCR si la cea de a III-a Conferinte nationale a Pionierilor. „Generatiile socialismului”. Pe tablou, doi tineri critici (Marian Popescu, Dan C. Mihãilescu), doi tineri prozatori (Eugen C. Ionescu si Marius Tupan) si o puzderie de poeti. Le atrag atentia pionerelor mele si ele se fac cã nu înteleg. Dar e vorba si despre artã. Ian ascultati, tovilor: „Operele de artã trebuie sã dea expresia activitãtii tumultuoase a poporului în toate domeniile vietii sociale, oglindind marile realizãri, entuziasmul, optimismul si hotãrârea natiunii noastre etc. etc.”… 75 de ani de la nasterea lui Lucretiu Pãtrãscanu…

10-16 nov. Mã ocup intens cu „Macedonski”. Rugby România-Noua Zeelandã = 23-13. E cam frig afarã. „Fetili” stau toatã ziua în casã (duminicã). Obrãznicii. Vy m-a fãcut de râs, într-un acces de nervi nervosi. Dar (luni) iau note bune. Dy învatã la istorie despre Alexandru cel Bun. Vy construieste propozitii în care sã fie douã puncte (:) . Deodatã, cad fulgi mãrunti, ca o burnitã, si cãtre searã se întemeiazã bine… La Câmpina, când ninge, ninge, nu se-ncurcã. E o feerie, mai cu seamã cã nici nu mai este frig. Copacii se încarcã de zãpadã, parcã-i într-un film rusesc. Vizavi de cinematograf, Turnul cu ceas parcã-i turnul Spaski. Bucuria mea e mare, cã ninsoarea îmi creeazã o stare de relaxare maximã. Pot chiar sã dorm, dar n-o fac. Prefer sã mã plimb, sã mã acopere neaua. Antibacovian. Dar copiii… 80 de ani de la moartea lui Alexandru Odobescu. Scrie N. Manolescu, dar nu comemorativ. Teatru radiofonic, Ciuta de V.I. Popa, cu Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Toma Caragiu, Elvira Godeanu. Sincer, emotionant. Plenara Consiliului Uniunii Scriitorilor, cu accent pe „educatia comunistã a tinerei generatii”. 110 ani de la moartea lui Grigore Alexandrescu si tot atâtia de la nasterea lui Rebreanu. Pe marele ecran, „Marele Gatsby”, cu Robert Redford si Mia Farow. E bine, bine, e foarte bine…

17 nov. Iar ne calcã o brigadã. Vine la o singurã orã (verificare „Riga Crypto”, predare „Joc secund”), dl. insp. Ieronim Tãtaru si aratã multumit. E un bãrbat chipes, serios si cu stiintã de carte. Nu mai stiu ce s-a mai întâmplat. Trebuie sã pregãtesc textul „Rebreanu” pentru mâine, la o întrunire pentru constituirea subfilialei Societãtii de stiinte filologice, în Câmpina.
18 nov. La ora 9,30 începe „spectacolul”. Comunicãri: „Jurnalul de creatie al lui Rebreanu” (I. Bãlu), „Rebreanu, scriitorul artist” (eu), „Onomastica si toponimica la R.” (Ieronim Tãtaru), „Rebreanu în lume” (o prof. din Ploiesti si dl. Stroie). Cu dl. prof. Buhai (bãrbat elegant, modest si limpede la minte, sotul tovarãsei Buhai), Ghitã Badea (prof. oltean, singuratic, poncis), Pietcu (tot oltean) si Bebe Vãleanu (cel mai tânãr, ochelari cu ramã groasã, mustatã, nas scurt si strâmb, simpatic peste mãsurã) „comentãm” la „Bucuresti”, ca capitalistii. Scuze.

19 nov. Suntem poftiti la concluzii ale brigãzii de inspectori. Conducãtorul este un anume tov. Mitrache, negru la culoare, ca un bulibasã, dar nu pare om hapsân. Introducerea cu greu si comic se înfiripã. „În acest oras frumos, unde sunt muncitori harnici, aceastã scoalã mare si importantã, acest colectiv, numele lui Nicolae Grigorescu, care a trecut peste hotare, sufletul poporului nostru …”. Ne atrage atentia cã sunt atâtea lucruri de laudã, încât nu le mai spune si se va referi doar la aspecte negative, cã asa e dânsul, critic.: „La catedra de românã, colegul îmi comunicã cã situatia e foarte bunã, cã cabinetul e frumos, eu îi felicit, rezultate frumoase…”, bla, bla, bla. „Totusi, sã fim exigenti cu noi însusi. Am citit un articol la gazeta de perete si am gãsit o gresealã de exprimare: «a învãta si a munci» - auziti «a munci» cu un sigur i!!! Se poate sã nu fi vãzut nimeni aceastã gresealã?!” Si zâmbeste larg si unsuros. Apoi: „însãsi obiectul matematicã sã nu fie stirbit”, „sã fim exigenti cu noi însãsi”, „mai multã experientã asupra acuratetei elevilor, care sunt fortele de muncã a judetului”. Elementul critic fundamental îl constituie barba profesorului de desen Georgescu. Toatã lumea se revoltã la culme. Ce educatie mai e si asta? Profesor cu barbã! Sã fie dat afarã din învãtãmânt! Inspectorul general de la Ploiesti, Bosovei, spumegã, forurile noastre se tulburã cumplit, trec printr-o gamã largã de culori simboliste, predominant fiind verdele. Deodatã soseste un alt balaoaches, cu ochii încrucisati, fatã rotundã si slinoasã, intrã ca la el în bucãtãrie, cu o sigurantã care mã emotioneazã pânã la lacrimi. Îl recomandã cineva, cu care se îmbrãtiseazã si se pupã, cã-i cel mai mare de la Bucuresti. Ne zâmbeste larg si lat, insinuant, condescendent, parcã ar spune: „Mã, microbilor, eu vã iubesc, desi sunt asa de mare”. Clipeste des din ochii sui, zâmbetul i s-a fixat ca o mascã… Nu insist asupra discursului sãu fiindcã n-are ce sã spunã decât câteva lozinci mobilizatoare: de a avea muncitori necesari economiei, sã mai lãsãm literatura la o parte, cã, sã-i scuzãm expresia, astãzi sunt prea multi poeti pe metrul pãtrat. La aceastã „poantã”, surâsul i s-a lãbãrtat dulce, unul din ochi a început sã se roteascã vijelios, ca o moriscã, pentru a surprinde efectul produs. S-a oprit ca un învingãtor în arenã… Esuãm la „Bucuresti”.
20-26 nov. Meditez bine „actrita”. Fetitele sunt la înot. Cu consoarta, care vine de la scoalã, mergem la filmul „Strãlucirea soarelui”, un fel de „love-story”, cu o fatã care moare de cancer si cu un bãiat care cântã din chitarã. Acasã, o gãsim pe Vy supãratã. Plânge cã n-o iubeste nimeni. O împac si, apoi, declarã cã mã iubeste numai pe mine… Iar ninge minunat. Acum si bisericile, înconjurate de brazi, stau sub plapoma de omãt (e poetic, nu-i asa?). În Convorbiri a apãrut art. despre Rebreanu, iar în Luceafãrul nu a apãrut „Macedonski”. Dy a prins un atasament democratic fatã de „tembelizor”. Caut s-o mai stãpânesc… Cu Lãpusneanu la dl. Stoie acasã, la Breaza. Vilã uriasã. Conversatii bine stropite. Vine si un bãtrân simpatic, doctor. Nu aude, de aceea îi dãm voie sã vorbeascã numai el pânã la o vreme… Rugby România-Franta. Ne jumulesc strasnic: 34-9... Ninge în nestire. De multã vreme nu a mai venit iarna asa de devreme. Se aude cã pe la Tecuci s-a întrerupt circulatia. În Bucuresti au iesit echipe la deszãpezire… O nobilã misiune: ”Lucrãrile Congresului al XI-lea al PCR, într-o etapã hotãrâtoare a constructiei socialismului multilateral dezvoltat, cea mai dinamicã din istoria patriei (încã zece rânduri si fraza nu se încheie, n.m.), întregul partid si întregul popor au reales , într-o atmosferã de înãltãtor entuziasm, în functia supremã de secretar general al partidului pe cel mai iubit si devotat fiu al patriei….” (Virgil Teodorescu). Demnitate si omenie. Perspectiva constructiei constiente…

2-10 dec. Profesori brasoveni vin cu un „spectacol” artistic, la Câmpina, ca rãspuns la vizita noastrã, tot artisticã, de mai înainte. Are loc si inaugurarea teatrului popular din C. Oaspeti de pretutindeni, filmãri, spectacol cu „Dosarul unei crime, N. Iorga”… Filmul „Nora” dupã Ibsen, cu Jane Fonda. Nimeni nu vede atâtea filme si spectacole de teatru (!) ca provincialii din „orasul luminii”… Meditatiile cu Raluca îi dau mari satisfactii artistice. Lectii cu Dy. E splendidã la desen, spune prof. Georgescu, ca sora ei, Vy. Îmi pare bine cã au chef de lecturã particularã. Mamita le interzice sã facã abuz de lecturã. Dy se dedã bine si la francezã. Le duc la „Muschetarul român”, film de capã si spadã, cu Iurie Darie, Ion Besoiu, Irina Gãrdescu, Dina Cocea… Ei, doamne iartã-mã, sunt invitat la marele colocviu de la Univ. Iasiorum.

12-16 dec. Orele mi le suplineste dl. Bãlu. Cu un personal, supraaglomerat, la ora 0,24, în picioare, strivit, pânã la Focsani, când prind un loc pe banchetã. La 8,30, în Iasi. „Ajutat” de Remus, închiriez o camerã la hotel „Unirea” (!). M-am boierit, desi pierd vremea pe aici. Doamna Letcaie, soacra lui Remus, ne hrãneste cu delicii gastronomice, iar dl. Letcaie ne serveste cu vin, proprietate personalã. La hotel, în aceeasi camerã, un colonel, care adoarme automat. Începe o horcãialã ca-n junglã. Îmi astup urechile cu vatã, bag capul sub pernã, dar nasul-trompetã nu-mi dã pace… La Universitate. Dl. prof. Lãudat face o grimasã, trebuirile sunt încurcate, s-a înscris o asistentã de la catedrã si… Colocviul e perfect ratat. Oamenii se simt îndatorati fatã de asistentã, pentru care doctoratul e o chestiune vitalã. „Nea” Ionicã are o idee: sã vorbim noi, catindatii, între noi si sã hotãrâm cine rãmâne!.. De încântare, merg la „Convorbiri”. Aici e Daniel Dimitriu, apoi vin H. Zilieru si Al. Dobrescu. Din nou la Univ. Dl. Ciopraga îmi spune sã mã prezint miercuri, nu stie de nici o asistentã… Marinoiu, fost coleg de facultate, a venit si el la „concurs”. Pãi cum? Stie cã eu scriu si public, zice, si el e „ocupat cu cultura”, e sef, face o monografie a localiztãtii Cutare…

17 dec. Cu Marinoiu, spre Univ. La capãtul strãzii „Lãpusneanu”, el se opreste într-o frizerie, eu într-o cofetãrie. Cer o savarinã… o cafea mare (pentru prima oarã, am auzit cã revigoreazã) si douã portocale imense. Mã apucã o agitatie vecinã cu lesinul. Cafeaua! Noroc e cu cele douã portocale. Comisia: Prof. Const. Ciopraga, I. D. Lãudat, N. I. Popa si dna Platon. În cabinetul dlui Ciopraga. Asistenta, Lupan Tamara. În ordine alfabeticã, sunt ultimul din cei 11 concurenti. De ce nu mi-am vãzut eu de treabã? Experienta e peste forte. La iesire, toti spun cã au fãcut minuni. „Am vorbit asa de mult, zice una, cã nu mai aveam salivã în gurã”… Pentru mine, subiectul „Ion Barbu, clasicism si modernism”. Clasicism? Mi se îngãduie douã minute sã mã concentrez. Greu cu clasicismul lui I. Barbu! Dupã ce le bâlbâi eu, cu parnasianism (neoclasicism), poeticã intelectualistã, Ritmuri pentru nuntile necesare, sunt oprit, cã e deajuns. Am sfeclit-o…
________________________

* Câtiva amici de azi spun cã pe atunci aveau frigiderul plin! Nu-i exclus: el era muzicant, ea fiicã de nomenclaturist, alta era absolventã de scoalã de partid, altul era rudã cu taicã-su de la cooperatie. Retrospectiv, am si eu nostalgia acelor vremuri, ehei, la treizeci si…
** Abia în 1999 va publica primul sãu volum (500 p.) dintr-o trilogie, Dosarul Bacovia (adicã, 1500 p!).
*** Absolut independent de situatia asta, nu peste mult timp, C. Ciuchindel a sfârsit tragic, urmându-l Al. Bojin, „dupã o grea suferintã”. Dumnezeu sã-i ierte. Ceilalti uneltitori au primit lovituri nãprasnice de la justitia supremã. Pãcat! Pãcat mare