Prima verba
Valeria Manta-Tãicutu
Cornel Galben, eseist, istoric literar, publicist meticulos si nu lipsit de generozitate, este cunoscut în cuprinsul judetului Bacãu, si nu numai, cu precãdere datoritã atentiei si probitãtii cu care s-a ocupat de fenomenul artistic bãcãuan. Scriitori începãtori ori consacrati, talente în devenire ori personalitãti care au un cuvânt important de spus în literatura românã se regãsesc în paginile tipãrite de concitadinul lor fie în reviste de prestigiu („Convorbiri literare”, „Cronica”, „Vitraliu”, „Ateneu” s. a), fie în volume cum este cel de care ne ocupãm aici si intitulat „Poetii Bacãului la sfârsit de mileniu” (Editura Studion Bacãu, 2005). În acest din urmã volum, Cornel Galben se ocupã de debuturile dintre anii 1990 – 2000, astfel cã, pe lângã nume care s-au impus (unele chiar înainte de data debutului consemnat de autorul lucrãrii, si i-am putea numi pe Viorel Savin, Petru Scutelnicu, pe Nicolae Mihai si pe încã multi altii), cititorul aflã de existenta altor poeti cu talent si ferm decisi sã se facã auziti: Victor Munteanu, Dumitru Brãneanu, Val Mãnescu. Sã adãugãm la aceste nume câteva, mai putin cunoscute, pe care Cornel Galben le considerã ilustrative pentru pulsul literaturii bãcãuane la început de mileniu trei: Aurora Barcaru (trecutã între timp la cele vesnice), Ion Fercu, Ioan Prãjisteanu si alti circa 40 de poeti cu volume de debut recenzate.
Cornel Galben nu ezitã sã argumenteze cã o astfel de „prima verba” este necesarã: disparitia retelelor centralizate de difuzare si a cronicii de întâmpinare, tirajele confidentiale, lipsa de fonduri a bibliotecilor, nerespectarea depozitului legal, refuzul unor librãrii de a prelua toate genurile de carte, dar si indolenta autorilor ducând la imposibilitatea urmãririi atente a evolutiei scriitorilor dintr-o anumitã zonã, iatã câteva motive pentru ca demersul întreprins de publicistul bãcãuan sã fie urmat si de confratii din alte judete.
Colectia de eseuri si recenzii pe care o propune Cornel Galben nu cade în pãcatul lucrãrilor de acelasi gen, care vin „dinspre margine” cu scopul de a atenua, cât de cât, dominatia „capitalei”: nu ni se prezintã, prin urmare, un inventar de genii, suficiente lor însele si negând cu înversunare tot ce nu cunosc ori nu înteleg. Dimpotrivã, departe de a tãmâia si rãsfãta „gloriile locale”, autorul colectiei se strãduieste sã-si pãstreze obiectivitatea si dreapta mãsurã, criticând atunci când este cazul si plasând în context national / universal ceea ce considerã cã are atuurile necesare unei astfel de sincronizãri. Un poet care a demonstrat nu numai lipsã de talent, ci si o atitudine de frondã permisã, poate, celor care au fãcut dovada cã au ceva de spus, este sanctionat fãrã menajamente: „Vãzându-se însã Luceafãr luminos, palavragiul nostru adânceste fãrãdelegea, invitând Mântuitorul, nici mai mult, nici mai putin, decât la o altã Cinã de Tainã: Si te invit, o, Doamne, / Sã vii la masa mea, / La Cina cea de tainã, / onoare mi-Ai [?!] fãcea. Obsedat de cuvinte si de cum sunã ele când le repetã (cuvinte, cuvinte, gânduri, gânduri, ninge, ninge, valuri, valuri, oameni, oameni, soartã, soartã), le asterne într-un talmes-balmes numai de el înteles, ba în ritm de horã, ba plângãcios, ba pastisând de-a dreptul, de la Vãcãresti la Bacovia” (p, 21).
De mai multã clementã beneficiazã un autor binecunoscut nu numai pentru kilotonele sale de orgoliu (considerate, nu se stie din ce cauzã, ca având valoare poeticeascã chiar de cãtre un poet remarcabil cum este Gheorghe Grigurcu), ci si, mai ales, pentru modul cum amestecã, autodidact, frânturi din estetica si filosofia hegelianã cu spiritualitatea surubului si cu hegemonia culturalã a strungarului. Gheorghe Chitimus, cãci despre el este vorba, pare a fi doar unul dintre miile noastre de poeti minori, aflati ciclic în crizã de megalomanie (de unde si explicabila pasiune pentru viziunea de tip oximoronic) si mult mai putin „alambicatul”, „prãpãstiosul” si profundul care „leviteazã chagallian” în „vãzduhul odãii”.
Cu toatã obiectivitatea manifestatã pe parcursul majoritãtii cronicilor / recenziilor, Cornel Galben, fiind om si supus, ca noi toti, slãbiciunilor de tot felul, nu reuseste sã-si înfrângã, uneori, subiectivismul si anumite idiosincrasii. Viorel Savin, de pildã, este tratat parcimonios, cu ostilitate difuzã, desi este, poate, una dintre vocile cea mai autentic lirice ale Bacãului contemporan. Minimalizarea prin rezumat tendentios a ceea ce nu trebuie rezumat este o metodã simplistã de a ridiculiza un întreg valoros prin sensul si semnificatia lui globalã si Cornel Galben cade cu inocentã în aceastã capcanã a propriului subiectivism: „Volumul se deschide si se închide cu câte un poem despre sine si e punctat din loc în loc de reflectii ale autorului, scrise de cele mai multe ori pe la 3 dimineata, si de cãtre un Sâmbur, care, - ni se explicã într-un subsol de paginã – nu e doar partea tare (lemnoasã) ce ascunde sãmânta în interiorul acestor fructe, ci si, la figurat, o esentã, o idee esentialã, iar la vremea redactãrii lor, un gen de poezie popularã practicatã, initial, de nuci si reconstituite apoi de poet” (p. 114). Cei care au citit „Lamentatia fructelor” (inclusã de Viorel Savin în „Evanghelia ereticã”) stiu cã este vorba despre cu totul si cu totul altceva. Este riscant sã expediezi un poet asa cum ai expedia un factor postal dupã ce ti-a livrat corespondenta zilnicã: „Lamentându-se, Viorel Savin si-a mai fãcut un capriciu, adãugând o carte la opera sa în continuã miscare” (p. 115).
În ciuda acestor mici abateri de la obiectivitatea lui caracteristicã, autorul volumului „Poetii Bacãului” demonstreazã spirit critic, capacitate de analizã si sintezã, bun-gust si, nu de putine ori, umor. Iatã câteva mostre, selectate pentru a-l incita / invita pe iubitul cetitor la lecturã: „specialistã în betoane autoclavizate, inginera Cecilia Rãdulescu descinde în lumea poeziei cu placheta Ascultã, Doamne”; „poeta îsi continuã nestingheritã cãlãtoria de initiere, vegheatã îndeaproape doar de Atotputernicul Dumnezeu” (p. 105); „tot mesterind la cãrtile altora, maistrul tipograf Ioan Prãjisteanu s-a îndrãgostit atât de cuvânt, încât a început el însusi sã scrie” (p. 102).
Curriculum-ul mistuitor
Pentru anumite obisnuinte / prejudecãti / „nostalgii” ale unor lectori care îsi exhibã siropul „exigentelor” generate de mult prea vetuste ,,orizonturi (estetice, fireste!) de asteptare”, Virgil Diaconu are „aparitii” editoriale, poate, prea frecvente. În ceea ce ne priveste, „prolificitatea” domniei sale este una care rãspunde unei trebuinte capitale: aceea de a continua un demers liric care, într-o lume tot mai arestatã de triumful ambiguitãtilor, a unui „damasc” absurd si incoerent, încearcã o „ordonare” semanticã din care fiinta sã mai poatã extrage, verifica ori întrevedea „cãrãrile” quasiirecuperabile ale initialitãtii si, probabil, simultan, ale unei vagi redemptiuni.
Acest tip de demers, inevitabil, formuleazã o discursivitate po(i)eticã specificã poemului care nu poate fi terminat vreodatã, poemul eternizabil / eternizator, „monitorizat” tactic de o monotonie care se declarã – si este! – imperativã. Pentru cã discursul liric elaborat, propus de Virgil Diaconu înseamnã translarea în posibilitãtile verbului a unei priviri poetice apte sã „descopere” derutele alienante ale lumii.
Realul este dojenit cu o minimã tolerantã. Calea destinului colectioneazã destrãmãrile fiintiale: ,,Opresc aici cãlãtoriile mele pe strãzi, prin sufletul veacului. / În fine, prin celulele diminetii, Domnul se întoarce acasã. / Plin de rãni, Domnul se întoarce acasã: în cartierele mãrginase, / în celulele mele... (p. 7). Asa se sfârseste poemul de debut al recentului volum – Virgil Diaconu – Lepre si sfinti, Editura revistei Convorbiri literare, Iasi, 2007.
De altfel, desigur, emblematic, cãci parcursul discursiv va conota, inexorabil, acest „mesaj” si punctele acestei viziuni care mãrturiseste despre tulburãrile esentiale, despre precaritatea noii ontologii spre care este aruncat eu-l. Eu-l care „procedeazã” la interogarea conventiilor, a normativelor, a structurilor supravietuirii care alcãtuiesc jaloanele obstaculare ale des-fiintãrii: „(...). Deocamdatã / nu stiu cine are numerele mari si cine numerele mici; / cine este cãlãul si cine preotul este... / Deocamdatã nu stiu dacã noi suntem aceia care jucãm / sau cei care suntem jucati.” (p. 5).
Desigur, primul nivel de lecturã, cel mai direct ori similireferential ar denota o atitudine liricã ce asumã satira / revolta / durerea generate de un „social” compromis. Cu sigurantã, se poate încerca si acest tip de lecturã. Însã, în opinia mea, structurile de adâncime sunt mult mai relevante si mai generoase. Pentru cã starea de rebeliune a eu-lui poetic este, în fapt, o cucerire necesarã: „Si chiar în clipa în care vei auzi suieratul subtire al sãgetii, / chiar în clipa aceea fiara se va întoarce-n tãrânã.” (p. 8)
Si atunci, cum sã nu dea seamã despre „istovirile” existentei (p. 9), despre separarea irepresibilã a eu-lui de formele lumii: „Scoate-mã din mormântul acestui veac, / Doamne, nu mã amesteca cu mortii.” (p. 13), despre nãvala singurãtãtii: „Unde este Îmbrãtisarea, / fiinta aceea despre care îmi este atât de greu sã vorbesc?” (p. 17), despre fiinta monitorizatã de „limitatii” fervente: „Pentru cã tot am venit la voi, / aflati cã labirintul pândeste cu miraje si trape, / cã cineva pândeste din umbrã.” (p. 24), despre autocontemplarea deceptionantã ca un fel de spectacol al „uimirii” nostalgice, sã zicem: „Si cum crezi, atunci, cã strãinul acela / cu chipul spre culme si fata rãpusã de cer / atât de strãin ar putea sã îti fie?” (p. 33)
Iar, toate acestea, repondente si redevabile mistuitoarei dualitãti care deviazã fiintarea: „Eram cu strãinul, al doilea / El – în desimea noptii ascuns, / eu – cãutând strãlucire...” (p. 45). În context, nici erosul nu mai poate fi decât o tentativã – constantã, ce-i drept, dar fragilã a restituirii initiale: „Tu treci chiar acum cu trandafirul sub bluzã. / Chiar acum, ascunsã în trupul tãu de printesã. / În care ne vom întâlni cât de curând...” (p. 43).
Prin urmare, discursul liric devine „prospectare” iluzorie: „Si nu stiu cât în ele rãzvrãtit am fost, / cât fãrã ele voi rãmâne...” (p. 48), poetul o „virtualitate” similinecunoscutã, evident: „Îl stie toatã lumea si nimeni nu îl stie.” (p. 50), Mesia chiar declinã o identitate dubitativã: „Dar cum vasele de aramã vorbesc între ele / sã fie un semn cã cineva pe aici a trecut?” (p. 51).
Acest „drum” fiind o, totusi, indenegabilã „sãvârsire”: „Înaintea mea / mergea întotdeauna un bãrbat. / Un bãrbat pe care / nu l-am ajuns niciodatã din urmã...” (p. 63), mãstile semnalizate de real impun si eu-lui poetic constrângerile Mãstii: „Lucrez la viata mea fãrã voie, / ea mai departe mã spune.” (p. 56). Atunci, indubitabil numai discursul simbolic poate obtura abolirea identitarã si readuce iluzia unui a fi inocent: „În oracol, / desper mine doar în parabole se va vorbi.”
Mihai Borsos
N. B. Volumul lui Virgil Diaconu se încheie cu un eseu despre dimensiunile prea repede ignorate ale status-ului liric. Fãrã sã aibã pretentii socant-originale, fãrã spectaculozitãti discursive – dimpotrivã, o constructie succintã, precisã si clarã! – autorul indicã reperele unei adecvate si comprehensibilitãti a fenomenului abordat. Chiar dacã „inventarul” istorico-axiologic nu clatinã „teoremele” consacrate ale poesiei, e bine sã fie, uneori, „accesate” pentru a mai diminua erorile sau infantilismele agresive cu care ea (poesia) continuã sã fie tratatã. (M. B.)
Lumina nepereche a poemului
O antologie de tot remarcabilã îmi aduce sub priviri lirica unui nume de rezonantã în literatura noastrã contemporanã, POETUL Rodian Drãgoi. Fire sensibilã, purtându-si magia propriilor versuri ca pe o aurã ce lumineazã fiinta bonomã, poetul mereu datornic propriilor izvoare ce-l inspirã, ne cautã si ne gãseste îmblânzindu-ne cu noi si noi revelatii: „Un fluture a spart fereastra a intrat / si s-a asezat lângã mine pe pat eu eram prea bolnav el prea sãnãtos / aflase cã îmi suierã amurgul prin os si venise sã-mi aducã o pâlpâitoare grãdinã / ca sã fie si la mine în cuvinte luminã” (Un fluture a spart fereastra a intrat) Poezia lui Rodian Drãgoi e precum o cãmasã pe cât de veche pe atât de nouã, pe care, fiind ea bine lipitã de trup, dacã ai încerca sã o dezlipesti, ai omorî fiinta respirândã sub ea: „Mã cautã o pãdure prin pãsãrile clare / nimicul guverneazã-n baloane de sãpun dar barca mea-i mai mare ca o mare / iar licãreste-n mine tot ce as vrea sã-ti spun si tie-ti este carnea tot cetoasã / mari stele se destramã-ncet în tine pluteste o fântânã prin blânda noastrã casã / auzi cum raiul pe sub iarbã vine?” (Barca mea-i mai mare ca o mare). Poetul nu e risipire, ci împãcare cu universul din aproapele-departele fiintei, compunere-descompunere în elementele continãtoare sângelui-cuvânt: „Mã-ntorceam târziu acasã / prin luminã de mireasã / toatã noaptea mã-ntorceam / toatã noaptea n-ajungeam când eram când nu eram / prins în hamuri tot trãgeam / carul greu de lacrimi plin / stii cã vin si când nu vin am ajuns n-as fi ajuns / patul podidit de plâns / si tu îngropatã-n ieri / mirosea a nicãieri m-am culcat n-am adormit / urla-n ceruri un cutit” (Prin luminã de mireasã). Poem ce dã si titlul acestei antologii, Luminã de mireasã, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2007. Întotdeauna cu usile mintii cât mai larg deschise, tocmai spre a lãsa „trecerilor” dreptul închegãrii în ce e mãret si definitoriu, egal cu sine si mereu surprinzãtor, poetul degaja, o stranietate nativ-continãtoare ce reflectã în oglinda cuvântului însãsi imaginea sinelui etern tulburat în demersul existential: „Cuvintele noastre sunt pline de pãmânt / prin frunze toamna a-nceput sã vinã în pãrul tãu acum e mai rãcoare / se-aude clar cum pleacã lumina din luminã cresc stâlpi de nerãbdare prin gãrile pustii / vin trenurile toate-ncãrcate eu zãpadã si brusc se face noapte suntem atât de tristi / ca niste ochi care-au uitat sã vadã” (Cuvintele noastre sunt pline cu pãmânt). Obsesia mamei, imagine dezlegãtoare a misterelor universului prin nastere-renastere, tinde, (uneori reuseste) sã alunge singurãtãti vremelnic asezate între constiintã si dor: „Si iar dezgrop zãpezile din soare / de mama si pragurile îsi mai aduc aminte se-aude cum lumina pe sine se naste / pe o pasãre scriu aceste cuvinte de-abia începusem sã curg ca un râu / si-am fost acuzat cã am rupt o floare si în numele miresmelor am fost condamnat / sã car toatã viata o grãdinã-n spinare” (Pe o pasãre scriu aceste cuvinte).
Contopire cu natura si nemoartea ei, lumina nepereche a visului risipit în poemele lui Rodian Drãgoi, e de respirat si de pãstrat în crângurile sufletului, ca pe o binecuvântare divinã.
Mihai Antonescu
Dan Dobre -
La spartul norilor
În loc de prefatã, autorul a ales câteva citate succinte semnate de Mihai Antonescu, Constanta Buzea, Lucian Gruia, Emanuela Ilie si subsemnatul. Astfel, pãtrundem în atmosfera si în universul celui de-al treilea volum de versuri, dupã Scrisoare pentru gemeni, 2005 si Ultraj împotriva proastelor moravuri, 2006, cum si în întelesul subsidiar al poeziei plinã de energie neconventionalã, har al comunicãrii figurate, ludice si interpretare orficã a realului. „umbra unei stele / a cãzut la picioarele tale. / ah, cât de putin a lipsit s-o strivesti! / aidoma ei mã strivesti în zare / vulnerabil ochi, / din ochiuri ceresti”
Discursul poetic, extrem de concentrat, sublimat ideatic, se face remarcat prin profunzimea interioarã a expresiei. „am tinut la tine ca la o carte, / cu trup si suflet, femeie! /malefic amestec de arte, / cu sânii muguri din Calea Lactee / te-am rãsfoit încet, / filã cu filã, / sã-nvãt toate cuvintele din tine, / ce câstigam în seara bibliofilã, /pierdeam mâine”.
Inovatia stilisticã – si, uneori, prozodicã - apare în subsidiarul verbului a fi, ca un lung sir al nuantelor cu motivatie onticã. „în mãretia noptii am fost gãsit, / zãcând de instelatie! / eram cãzut în ameteli / si fãcusem la lunã febrã! /iele îmi primejduiau trupul în levitatie, / de raza Stelei Polare mã sprijineam / lombar / cu o vertebrã”.
Poezia pe care o creeazã Dan Dobre, contine principiul ori conceptul perceperii de sine a interiorului ca interior - entaz în entaz - situat dincolo de cotidianul sau diurnul intrinsec al logicului. „dacã si-ar dezveli pântecul ei, / ce strânge minuni, / mistere, / blesteme laolaltã / arcusul i-ar procrea îndatã / muzica lumii, / din globulele de sânge. / jurul ar amuti, / pãdurile, valurile, glasul! / si-ar reinventa cântul, pãsãrile, / pasul”.
Poetul bucurestean Dan Dobre adânceste miticul femeii originar cãruia îi conferã atributele matricei existentiale. Se regãsesc aici, cu valente simbolice, semnele distinctive ale încrederii de a fi în actul poetic orientat cãtre spatiul metafizic interiorizat cu melancolie visãtoare, o regãsire de sine, un déja-vu. Toate poemele marca Dan Dobre au o poveste usor paradoxalã, în fine, toate rezidã în functii conotative, relationale. „nu, /nu vreau sã mã grãbesc! / din grabã, as putea / zborul pãsãrii, neprivindu-l / adânc, sã-l rãnesc! / vreau stelele sã-mi ardã privirea / în fiece searã, / pânã când vederea / am sã mi-o las ochi, / pe Steaua Polarã. /vreau / bratele mele, sã-l aibã! / eu de limpezimea pietrei / mã lovesc, / pe buza unui arctic izvor, / acolo unde verile topesc / anii, incolor. / nu, / nu vreau sã mã grãbesc! / din grabã, as putea / impur / si simplu... / sã rãnesc!” (inatentie, p. 33,35)
Victor Sterom
Gingasele mãrgãritare, în desirare de suflet
si regãsire, ale Georgetei Paula Dimitriu
Cu fiecare volum nou de poezie, Georgeta Paula Dimitriu îsi mai adaugã o petalã de gingãsie si surâs tandru pentru ornarea vietii sale si a semenilor, peste care desfoliazã lintoliul aurit al dragostei sale ocrotitoare si încãrcatã de har. Si nu stiu din ce inexplicabil impuls sufletesc, nu mi-o pot imagina pe aceastã poetã decât la vârsta adolescentei, în neastâmpãr primãvãratic, alergând printre caisii în floare ai urbei, atentã sã nu rãneascã primãvara, strivindu-si însã cu graba dãruirile propriului sãu destin…
Sensibilitatea Georgetei Paula Dimitriu, marcatã de volumul Mãrgãritare (Editura PIM, Iasi, 2007), îmbracã, de astã datã, universul familial cu accente mitizatoare, în relatia bunicã-nepot, în cea mai mare parte, cu teamã parcã de a nu se stinge scânteietoarea lume a spiritului, dimpotrivã, amplificându-o, cu har si talent. De altfel, intentia este cu deschidere sufleteascã mãrturisitã: „Al gândului gingas mãrgãritar / As vrea sã mi-l primesti acum în dar / Si sã îl porti cu drag ca talisman / Succeselor din fiecare an”. Ne întrebãm, totusi, oare din aceastã destrãmare de suflet, cine învinge, poeta sau bunica; cea de dintâi prin solarul mãrgãritarelor sale sau cea de pe urmã se va salva de ipostaza-povarã, prin cicãlitoarele sfaturi, cu greu îndurate de sprintarul nepot, neobositul cãlãtor prin infinitul spatiu al lumii virtuale? Dar sã fim optimisti, cunoscându-i poetei anterioarele sale reusite poetice!
O primã emotie ne-o coboarã în suflet, aparentul fapt divers, petrecut la „Olimpiada internationalã”, când profesorul descoperã „pe antebratul unuia (dintre candidati, s.n.) o teacã”, respectiv „un semn congenital”, ce prilejuieste întâlnirea, la decernarea marelui premiu, cu „chiar numele lui”. De-aici revelatia: „Profesoru-i acum tot mai atent. / E-un candidat din tara lui venit; / În leagãn l-a lãsat când a fugit / Si-si vede azi fecioru-adolescent”.
Capacitatea de a turna magna asprã a faptului divers, în tipare poetice, nãscãtoare de sensibilitate, o vom descoperi, de altfel, pe multe din spatiile acestui volum, de unde si interesul strãbaterii lui, paginã de paginã. Astfel, într-una din ipostaze, respectiv pe firul timpului, în repetabilitatea destinului, poeta îsi vede existenta prelungitã prin fiicã si mai apoi prin nepot. Timpul de demultului reînfloreste prin jocul imaginarului poetic: „Mai simt în palmã-acum mânuta ta, / Când te duceam cu drag la grãdinitã / Erai pe-atunci o gingasã fetitã…” Iar prezentul se oferã asemenea de plin: „Trecut-au ani si m-ai fãcut bunitã. / Ai un bãiat care e tot asa / Premiant, cum ai fost tu, mândria mea…”. Ei, chiar si însotiti de fiorul nostalgicului, nu-i asa, ne pãstrãm tot în spatiul poetic, „conglomerat de sunete frumoase” cum îl defineste poeta.
Cu vaste rezerve de suflet, într-un alt spatiu al imaginarului, o descoperim în ipostaza moralizatoare, când, folosindu-se de vechi clisee, poeta, cu inocentã si puritate, aduce un omagiu copiilor si copilãriei în genere, ca dar suprem oferit omului, ca dãinuire, pe valurile timpului. Si se pare cã nici exprimarea sententioasã nu distruge „poeticul”: „De-avem copii, la cer sã multumim”, i se-aude sfatul încãrcat cu prinos de bunãtate, convinsã, totodatã, de existenta miracolului înfãptuit de copii, chiar dacã: „Uneori nici noi nu izbutim / Sã-i întelegem, însã de-i privim, / Vedem cã sunt învãluiti în har” (Omagiu copiilor).
Si cu rãbdarea de a oferi un inepuizabil „meniu” comportamental, oferã spatii poetice unor trãsãturi de comportament, atitudinilor de suflet, sentimentelor, redescoperind fatete diverse ale lumii si existentei umane, în jocuri de umbre si lumini. „Sonetul bunãtãtii”, ca spusã pentru nepot, cã nu se putea altfel, aduce îndemnul dãruirii, în gest de bravadã romanticã, pentru ceilalti, sub impedimentul cã, oricând „Durerea-ti poate poposi în prag”. Si „De aceea-n vraja clipelor sirag, / Sã faci din fapte bune o risipã, / Sã dai sperantei altora, aripã, / Si sã devii în drumul lor toiag”.
Într-un alt spatiu, meditând la posibile comportamente, poeta cenzureazã gestul rãzbunãrii, îndemnându-si nepotul sã-si descopere propria sa mãretie: „Esti întelept si stii sã lãmuresti, / Cã mai presus decât jignirea esti”. Emotionanta odã închinatã Fericirii este strãbãtutã de sentimentul cã în ea descoperim dãinuirea vietii însesi. Si totusi, în avalansa curgerii ei prea grãbite, se simt fiorii unei dereglãri a destinului. „Eu drept sã-ti spun parcã îmi e si fricã / În urma ta destinul mi se stricã”. Si totusi, acest amalgam poetic se împovãreazã de clisee lipsite de fior poetic, pierdute-n prozaic si locuri comune, catacreze rezultate din tocirea retoricã a prezentului care invadeazã starea. Dar ele se pierd anulate de buchetul floral ce împodobeste acest volum, urmare, în expresie blagianã, a risipei la care „se dedã florarul”.
Si nu ne putem despãrti de aceastã podoabã poeticã, înainte de a semnaliza discretele prezente ale unor ecouri de intime dureri ce i-au înlãntuit femeii- poetese sufletul, în arderile necrutãtoare ale vietii. În luciditatea prezentului, trecutul se cenzureazã necrutãtor, în melos de romantã: „Plecarea ta tristete nu-i, nici dor, / Nici semn de pas dumnezeiesc, / Ci doar atâta stiu, cã mã-nfior, / Cum oare am putut sã te iubesc?”. Nici chinuitoarele regrete nu se pot sterge prin curgerea vremii neiertãtoare, totusi: „De ce te-oi fi iubit as vrea sã-mi spunã / Mintea ce o am acum, ce m-a împins / Spre tine; când elanul mi l-ai stins / Si ai fãcut iubirea mea s-apunã?”.
Ne retezãm aici plãcerea lecturii, dar nu înainte de a sintetiza acest plãcut turnir prin universul acestui suflet ce si-a predominat în cele din urmã simpla ipostazã de bunicã. Precum o virtuoasã pianistã, ea aleargã pe clapele pianului-viatã, ba în revãrsãri de dragoste maternã si de bunicã, cu avalansã de sfaturi si înãbusitoare gesturi de exagerate dimensionãri ale sufletului, ori aplecatã în reculegere si renastere de timpi trecuti; dar tot acest neastâmpãr, aceastã echilibristicã îsi are un unic izvor: cântecul poetic, nãscut din prea multul de suflet al viguroasei poete, atât de îndrãznet plecatã pe riscantul fãgas al poeziei!
Gherasim Rusu Togan
