Remember
Adi Cusin – Tara somnului *

Inexplicabil si în mod acut, în amurgul acela de primãvarã, m-a cuprins dorul de poezie. De Adi Cusin. Cartea lui, „Tara somnului”, mã astepta pe polita geluitã de brad, printre cãrti si amintiri.

Trageti un scaun - nu-i nevoie sã bem -
Sã vorbim, sã vorbim despre ce nu suntem.

Era provocare? Tristete? Rimele lui frumoase curgeau ca un cântec îngânat seara la o vorbã, între prieteni.

Eu m-am culcat într-o paginã albã.
Trist, întunericul se urcã în cesti.
Îndatã n-o sã se mai vadã nimica…
Tu la ce te gândesti?

Trecut voit în uitare ca multi alti poeti, Adi Cusin se înãlta proaspãt prin simplitate, sinceritate si profunzime. Cu neputintã sã rãmâi indiferent la sensibilitatea lui. Versul lui mã fãcea pãrtas la un mic univers, desena un tablou pânã la detaliu, tabloul unei inefabile existente:

Omul nu mai fusese copil de demult
Si-l învinse prin crengi o tristete plãcutã,..

N-as putea explica poezia lui, o trãiam pur si simplu. Îmi ridicam privirea de pe literele rânduite frumos si pãtrundeam într-o altã lume. Tara somnului, cea cu miros de mere coapte,
Pe o stradã din Suceava mirosea a mere coapte
Ca frunzisul de pe creanga sfintilor mã risipeam...,
cu femei frumoase clãtinate de sâni, strãzi de oras cu dimineti cochete, cu seri de mister si fericiri banale pâlpâind în feresti. Pe toate, Adi Cusin le deserta cu mãrinimia copilului ce-si goleste buzunarele de comori. Felii de viatã nealterabilã prin puritatea trãirii. Capricii de poet boem în care presarã cu blândete întrebãri dureroase în vremuri tulburi, dramatice:

Cine-a crezut, dar cine-a crezut
Cã la jumãtate podul e rupt?

Nu-si plângea iubirile pierdute, nu jelea amintiri, tristetea lui, când dulce, când amarã, avea o senzualitate a iubirii aproape palpabilã.

Dacã vrei s-asculti ce simt
Nu cu lira de argint
Ci cu tine pe covor
Unde pãsãrile mor,
Pregãteste-ti de iubit
Zâmbetul descoperit.

Revoltele lui erau surde, acceptându-si detasat neputinta unei cunoasteri perfecte:

Stii tu, eu niciodatã, dar niciodatã
Nu voi reusi sã ating
Marginea aceea de lume
Pentru care mã sting.

Tara somnului se revela încã o datã o carte a adevãrurilor mici, simple si implacabile: sub masca de om sunt doar oameni. Delicatã, acuitatea sensibilitãtii lui Adi Cusin tãia limpede însãsi viata, într-un joc al micilor descoperiri:

Dorm merele rotunde-n somnul lor
Venind din flori, murind fãrã durere

Maturitatea poetului nu venea dintr-o fantezie a absurdului cotidian sau a elaborãrilor minutioase. Filozofia lui poeticã, marile zbateri îmbrãcau forma imaculãrii, asa cum durerea, ca si bucuria, iau forma limpede a lacrimei strânsã sub pleoape.

Cãci poezia lui rãscolea în adâncul nelãmurit a ceea ce suntem. El, poetul, încã se voia copil, amenintând cu o lume mai curatã, în care sã poatã opri pe drum un om si sã-i ofere, cu inocenta copilãriei, plânsul lui:

Sã pot opri pe drum un om asa:
- Poftim, acesta este plânsul meu.

Pe prispa cu frunzele vitei de vie abia mijite, primãvara mã cuprindea în rãcoarea noptii, zgomotele domestice se stingeau treptat, ca un imn obosit si aproape uitat:

Pe-un scutec mic adoarme Tara
Si eu o învelesc plângând.
Din somn se naste primãvara
Ca steaua dintr-un om de rând...
Si iatã geniul lui poetic:
Doarme cu timpul scos din prizã
Cel ce ne-ar mai putea salva.
Ca o jivinã pe banchizã
Lunecã-n somn speranta mea.

În seara aceea din primãvara ce tocmai a trecut, citindu-l fãrã sã stie, sau poate c-a stiut, l-am însotit pe Adi Cusin, în Tara somnului. Dimineata am aflat cã se stinsese. Iatã, mi-am zis, Universul lucreazã! Sufletul lui, simtind cum i se scurge timpul, îsi chemase alãturi pe ultimul drum, sufletele asemeni. Pe pagina rãmasã albã din carte, mâna lui îsi scrisese chemarea, cu litere mici, copilãroase:

Haide cu mine, hai dupã ploaie,
Cu-n capãt de bãt rãscolind prin gunoaie,
Poate gãsim o femeie frumoasã
care sã spunã hai, culcã-te, lasã....
_________________________
* (Editura SEMNE, 1994)

Liliana Marica