(Urmare din numãrul anterior)
Degradarea institutiilor, în fapt a întregului esafodaj social, structurat initial pe fondul adânc al traditiei, este factorul perceput de etnomuzicologul Ilarion Cocisiu pânã în strãfunduri.
Ca loc de refugiu, situat dincolo de tatonãrile zilnice, atât cele de ordin material, cu grijile pentru procurarea celor necesare si pânã la cele spirituale, din care nu lipsesc agasantele actiuni propagandistice, Cocisiu le gãseste în mirificul spatiu al muzicii. Opera „Boris Gudunov”, bunãoarã, componentã a unui repertoriu vast, de la reprezentarea cãruia el a fost nelipsit (dovadã colectia de cronici muzicale, publicate o vreme în Universul, si rãmasã în casa pãrinteascã), îi dã aripi, fortificându-l. Pagina de jurnal, unde îsi dã curs liber impresiilor de la spectacol, abundã în observatii pertinente, privind regie, interpretare, compozitie, atitudini conceptuale, calitãti si defecte, dar si de observatii sãgetãtoare la noua protipendadã politicã, beneficiarã a bunurilor spirituale clasice, distorsionate ideologic si puse în serviciul unei propagande gãunoase, care-i repugnã.
Dar dacã în acest plan criticul muzical îsi impune capacitatea si talentul sãu analitic, strãbãtut de un accentuat simt estetic, perceput, de altfel, cu obiectivitatea cronicarului muzical impartial, nu-i sunt strãine nici jocurile de culise ale mai marilor vremii, surprinse caricatural, cu tentã anulatoare.
„Mitingismul”, starea lozincardã si bulversarea moralitãtii sunt, de asemenea, alti trei factori pe care, în jurnalul sãu, folcloristul îi considerã ca agenti dãunãtori ce abat societatea de la cursul firesc.
Aflat la vârsta marilor deschideri spirituale, Ilarion Cocisiu presimte, în fapt, ruinarea tuturor idealurilor pe care încerca sã le împlineascã prin muncã si situarea sa în normalitatea unei existente închinatã actului creator de sorginte folcloricã, situat în dincolo de patimi, oprobrii, politicianism comunist.
În acelasi context social, de coloraturã proletcultistã, tânãrul etnomuzicolog si folclorist are rafinamentul artistic si cultural dobândit în douã lumi, aflate la antipod - cea tãrãneascã, din care descinde si, pe de altã parte, înalta scoalã vienezã, ca o prelungire a celei bucurestene; un asemenea spirit erudit simte, vede si percepe obiectiv prezenta cameleonilor, a slugarnicilor si veleitarilor în sistemul cultural de structurã comunistã, aservit cuceritorilor, pângãritori ai bunurilor ce definesc etnogeneza unui popor.
Jurnalul se configureazã, astfel, chiar dupã decenii si decenii de la scrierea lui, ca o posibilitate unicã de sfidare, a unui sistem concentrationar, cu final apocaliptic.
Încrustãm, ca urmare încã un fapt, trecãtor mentionat, dar încãrcat de dramatism pentru spiritul artistului, respectiv procesul deformãrii unghiului de percepere al valorilor culturii populare si negarea celor pe care, în fapt, se sprijinã propria noastrã identitate: obiceiuri, traditii, comportamente ritualice s.a. Mai mult decât atât, aceste comori ancestrale, cu întreaga anvergurã a mutatiilor conceptuale, proces activ pe întreaga duratã a comunismului si nici azi anulat în totalitate, vor deveni valori de esentã comercialã si factori propagandistici pentru noua putere, cu o nouã doctrinã, adusã dintr-o lume nicicând perceputã modelator: Rusia sovietelor.
Drept urmare, invocarea Divinitãtii, într-o rugã-strigãt dureros, tâsnitã de pe buzele unui asemenea artist, rãmas cu sufletul pur de tãran, pare sã fie unica stare capabilã sã emblemeze lumea româneascã: „Doamne, ajutã neamului nostru sã se ridice si sã se îndrepte pe calea cea bunã…!”
Marti dimin. Ora 5, ½, 16 X 194?
Din cauzã cã am astãzi ore de la 8 pânã la 10 si directorul amenintã cu raport la minister pe cei care întârzie, m-am trezit pe la 4 si n-am mai putut adormi. M-am chinuit sã adorm, dar în pat, par bolnav, îmi hârâie pieptul si îmi cântã în gât cu fiecare respiratie cu un sunet pitigãiat, tusesc si arunc flegmã, încât prefer sã m-asez sã scriu.
Asearã, am fost la Boris Gudunov, cu care s-a deschis opera. Lume multã si elegantã, în special evrei. Erau prezenti sefii de azi ai muzicii românesti: Mendelsohn, gras si impertinent, stând cu mâinile în buzunarul pantalonilor si descoperind un dos rotund lui Groza care râdea în grupul a doi domni si douã tinere; Radu si Dinicu Negreanu (Schvarz) împreunã cu sotia, spre care într-un târziu s-a îndreptat Groza cu cunoscuta-i jovialitate ca sã-i strângã mâna si sã-i adreseze un cuvânt; Matei Socor cu sotia si încã un evreu pe care nu-l cunosc. Sergiu Nadler, ca o palitã, îsi purta ochelarii peste capetele celor din micul hol. Anatol Vieru stãtea la usã, cãruia i s-a mai adãugat o persoanã…întretinându-se cu vinetiul Vescan, cel care diriguieste Uniunea… Era si doamna Mura, unguroaica evreicã, preocupatã de pedagogia noastrã muzicalã si doamna Deleanu (pe numele adevãrat n-o stiu), care e directorul absolut al muzicii si alti multi pasionati ai muzicii… Montarea lui Boris Gudunov, costumele, corul, orchestra, totul a fost bine pus la punct.
Nu stiu de ce m-a impresionat asearã atât de puternic Boris Gudunov!
Este atâta sinceritate în opera aceasta a lui Mussorgsky, încât nu se poate sã nu fi cucerit de ea. Cu toatã batjocorirea rugãciunii, iesitã obraznicã de pe buzele celor multi, cu toatã rãstãlmãcirea voitã a unor situatii, umanul biruie, muzica si continutul textului, tãlmãcind pentru totdeauna o situatie care a fost în cel mai veridic mod…
Si nu se poate sã nu fii impresionat de felul în care artistul a stiut sã se apropie de cele douã idealuri ale muzicii: la cântecul popular si cântecul bisericesc, esenta inovatoare, care curge prin toatã opera lui, întâlnindu-se cântecul, cântecul muzicilor, tragic si violent, în cântarea coralã a bisericii - mai nouã, dar pãstrând fondul vechimii si cu armonii, diferite de cele ale occidentului, ori cu cântarea stranei, ce întruchipeazã vigoarea ritmului si frumusetea linei melodice.
În aceastã îmbinare, peste care orchestra rãmâne la armonii modale mai mult ori mai putin simple sublinieri de instrumente folosite, câteodatã ea contribuie la înlãntuirea unui grup de instrumente, la unison, în aceastã naturalã folosire a cântãrii poporului, pusã în gura solistilor ori a corului, stã mãretia operei lui Mussorgsky.
Sinceritatea artisticã desãvârsitã, coborâtã pânã-n adâncurile simtirii poporului din care s-a ridicat autorul-iatã lucruri sincere, spuse spre a fi întelese, spuse toatã ziua spre a fi întelese de toti nechematii umflati de orgoliu, ( noua aristocratie !),care vin sã ne întineze pasii artei noastre muzicale, prin creatii lipsite si de sinceritate si de valoare artisticã…
Ei contestã religia crestinã, de-aici si muzica bisericeascã, ce a furnizat felurite teme. Ei nu cunosc poporul si nu-l iubesc, si n-au trãit cu el. Ei fac o meserie din artã si, dacã se apropie de arta poporului, au cãzut pe ceva gras, încât si-au rezolvat propriile probleme. Dar faptul cã pentru ei totul e purã meserie, n-ar fi nimic. Si nici dacã, pe lângã asta, ar face negustorie cu arta. Îi stiu si în acest rol de vânzãtori de muzicã popularã, comoara poporului român…!
Dar ei fac si mai mult: Din culmea nepriceperii, aruncã cu aroganta celor ce se cred chemati, poruncã sã le urmeze linia în creatie, singura adevãratã, iar publicul e diriguit în întelegerea valorilor muzicale, tot de cãtre ei impuse.
Si nimeni n-are curajul sã-i trimitã la vânzarea de sireturi, pe acesti negustori de muzicã. Nimeni, nimeni nu-i judecã serios, sã le arate neputinta, cãci oricât de mari muzicieni s-ar crede, rãmân ceea ce sunt… De ce nu ne lasã sã ne vedem de drumul nostru? Ce superbã întelegere a realitãtii (sic) a avut Jdanov. El s-a ridicat cum se cuvine, contra formalistilor si înstrãinati de popor. Si cât de pe dos e interpretat azi la noi!
Cei ce s-au ridicat prin comunisti au fugit la Arhiva de folclor, negustori de muzicã, acolo unde, vânzãtor de cântece populare, au pus tot pe unul de-a lor si-au crezut cã de-aici înainte, aflându-se în posesia celui mai minunat tezaur, si-au rezolvat toate problemele… Da, si-au rezolvat propriile lor probleme, dar nu pe ale muzicii noastre, si mai ales nu pe-ale publicului nostru muzical, pe care ei îl fugãresc pe cât pot din salã, si când îl cheamã, tin sã fie vãzuti în ce chip au învãtat sã se maimutãreascã.
Sunt multi însã care-i admirã, care-i sustin, crezând cã acestia prind energia, sufletul poporului…!
Doamne ajutã neamului nostru sã se ridice si sã-si îndrepte pasii pe calea cea bunã, sã-si poatã crea în toate ramurile culturii valori proprii, prin care sã te preamãreascã pe tine si geniul neamului ce ne-a dãruit.
Numai astfel si în domeniul culturii vom putea fi din nou ceea ce am fost sau am dorit sã fim: primii care contribuie sincer la mãrirea patrimoniului cultural al omenirii!
7 XI 1948
Nici azi nu s-a risipit oboseala din preziua lui 7 noiembrie si 7 noiembrie. Sâmbãtã, 6 noiembrie, am avut trei serbãri, muncind cu încordare, pânã la epuizarea fortelor, cu o pauzã între ele pentru a lua masa si a mã punea în miscare, dintr-o parte într-alta.
Am trecut pa Calea Victoriei si, când m-am îndreptat din Berthelot, spre Amzei, s-au stationat vreo sase masini suspect de elegante, atâtea la un loc, între care una verde, superbã. Lumea se uitã atentã si câtiva îi pofteau pe trecãtori sã circule.
M-am uitat si eu înspre magazinul de antichitãti „Armand” si am vãzut-o iesind de acolo pe Ana Pauker, cu doi domni. Ea s-a urcat în masina verde si cele douã au urmat-o goale. Eu mi-am vãzut de treabã, iar la întoarcere, restul de masini erau în acelasi loc. Probabil fãceau cumpãrãturi de sãrbãtori.
Noaptea am dormit cu grija sã mã trezesc la ora 7, sã fiu la locul de întâlnire, lângã grãdinã, la Cismigiu.
Eram deja obosit când s-a format coloana de învãtãtori si profesori, punându-se în miscare, cãtre ora 10, spre a mai stationa încã aproape o orã pe Dionisie Lupu, colt cu Rosetti. Între timp, am stat de vorbã cu colegii, mi-am frãmântat creierul sã înteleg unele probleme neclare pentru mine, apoi am luat-o în pas fortat spre piata Victoriei. Pe traseu, nimeni, nici barem trecãtori obisnuiti. Doar pãzitorii ordinii oameni de partid care supravegheau sã nu rupã cineva rândul. S-au dat lozinci, dar n-a strigat nimeni nici o lozincã. De prin fabrici, au venit alte formatii sindicale, numai tineret, presãrat cu militari, activi, strigând fel si fel de lozinci, în primul rând lui Stalin si V. Rãdescu. Apoi, mereu portrete ale lui Marx si Engels, ale lui Lenin si Stalin, iar în tribunã am vãzut fãcând semne cu mâna Ana Pauker si Gheorghiu-Dej, iar vecin era Parhon ori Patriarhul. Am ridicat toti capul si-am trecut înainte, bucurosi c-am terminat, dar mai pe urmã am aflat cã vom merge în continuare, si am trecut pe la mormântul Eroului necunoscut, apoi pe la muzeul Sterian, pe la ambasada Sovieticã, unde iar s-a strigat „Stalin si URSS”. Câtiva ne-au fãcut cu mâna de pe la ferestre si treptat am încercat sã ne rupem din coloanã ca sã ne ducem spre casã, dar oamenii de ordine ne-au dat ordin sã continuãm pe mai departe mersul în coloanã, dupã cele douã demonstratii din proprie initiativã (fãrã sã stim, totusi, pe unde vom merge si ce vom face).
Cu asta am considerat încheiatã sãrbãtoarea lui 7 Noiembrie. Am venit spre casã pe jos, cãci nu erau tramvaie si-abia din dosul Gãrii, am luat pe 1, pânã la Lazãr, unde am mâncat un asa-zis snitel, din care mi-a fost rãu spre searã. Am auzit cã s-au organizat dansuri în piete publice si foc de artificii la Palat. N-am mai iesit. Picioarele-mi erau asa de grele si capul parcã mai mare ca de obicei. Asemeni, mã simt cu un gust amar în gurã si-mi vine sã vomit.
Unele panouri au început sã disparã si numai câteva steaguri mai fluturau dimineata. La teatru s-a dat o mare reprezentatie, pentru ofiterii sovietici si fruntasii partidului.
Apoi am auzit vorbe amenintãtoare, cã demonstratia n-a fost la înãltime. S-a vorbit în forurile de sus despre lipsa de prezentã a responsabilului de sindicat, despre responsabilul de rând si despre alte asemenea constrângeri si alte urmãri au urmãrit fastul si sãrbãtorescul acelei zile.
Mai trebuie ca si scriitorii sã cinsteascã prin formele lor artistice aceastã zi. Acum scriu scriitorii mãrunti si plãtiti, setosi de glorie, despre mãretia timpurilor trãite de noi. Dar poate se va gãsi un obscur scriitor care sã spunã lucrurilor pe nume si care sã-si înmoaie pana nu în cerneala laudei, ci a adevãrului, în revoltã, spre a se stii adevãrul pentru totdeauna.
Trebuie spus!
Când a fost, la noi, Mendelson, invitat de cãtre cei care, neavând altceva decât propriile lor interese, ne-au mintit si l-au mintit. La convorbirile ce au avut loc, el a ascultat întrebãri si rãspunsuri care mai de care mai stereotipe si mai anoste. Mendelson a pus în discutie o problemã de mare importantã pentru noi, compozitorii: cum se produce colaborarea dintre scriitor si compozitor, de la simplul lied si pânã la opera sovieticului acesta cu atâta bun simt. M-a mirat cã nu l-a întrebat nimeni cum fac si alte lucruri, ca sã nu se punã rãu cu regimul!
În dreapta scriitorului stãtea cuminte un compozitor de-al nostru, un bãtrânel simpatic, cu ochelari mari, cu chelie, în plus, din generatia trecutã, care a început pe neasteptate sã vorbeascã si sã laude prietenia dintre noi! Mendelson îl ascultã si se mirã în sinea lui, cred, cã va avea ce sã spunã confratilor, cãci e presedintele compozitorilor sovietici!
Ai nostri l-au purtat pe la Timisoara si a mai ascultat si orchestra popularã „Cea cu Ghiurghiuliu”, moment în care mi-a spus Mendelson cã i-a întrebat pe cei de lângã el: „Ce fel de oameni sunteti voi, românii, sã nu vã iubiti tara?” Si aceasta pentru cã nu i s-au cântat decât cântece unguresti, sãsesti si rusesti, iar de cele românesti nu i s-a învrednicit sã audã decât în arhiva noastrã de folclor. Dacã biciul de foc al întrebãrii sfichiuia alti obraji decât ai celor cunoscuti, de la directia artelor, as fi zis cã n-aveau cum se face simtit, dar asa… Nici Vieru si nici atâtia altii n-au spus o vorbã!
M-am mirat chiar sã aud acestea de la Menedelson, iar Brauer, care e om bun în felul sãu, a dat din umeri, resemnat, zicând cã dacã ar fi fost el, nu s-ar fi întâmplat asa ceva!
De-am fi fost noi toti de fatã, tot asa s-ar fi întâmplat, întrucât omul ar fi mintit, având ce se cheamã comportament de suflet românesc îmbãtrânit! Dar sã îndrãzneascã omul cinstit sã-si mai explice aceastã nelãmuritã si sã preamãreascã aceastã genialitate a poporului, pe linia adevãratã a desfãsurãrii ei artistice, el ar fi pus la stâlpul infamiei, înfãtisat ca trãdãtor al poporului, pânã la urmã!
Iar cei ce trãdeazã zilnic poporul, stiu sã se înfrãteascã, sã se sprijine serios unul pe altul, pânã când începe sã li se clatine sandramaua.
Pe mine mã întristeazã mai mult constatarea cã oamenii sovietici (ce în fond sunt oameni cinstiti), de ce nu ne-ar dori si pe noi, asemenea lor!
Dar mai bine sã las tocul, sã-mi vãd de alte treburi, de cumva într-o zi se va alege adevãrul din minciunã, precum apa de untdelemn si poporul eliberat de stafiile ce-i fac românului zilele si noptile amare, vor fugi, alungate de chiar fiii sãi!
(Extras din proiectul:
Gherasim Rusu Togan - Etnomuzicologul si folcloristul Ilarion Cocisiu în vâltoarea destinului: jurnal, studii, corespondentã)
