Despre povestea literaturii
Stefan ENE
Moto: „Cine crede ca poate trece prin
mijlocul unei opere esentiale fara sa fie marcat, sa fie stampilat
ori, mai precis, tatuat asemenea condamnatului din Colonia penitenciara
de Kafka, acela într-adevar n-a înteles nimic din misterul
literaturii, din farmecul tragic si voluptuos al lecturii si cu
atât mai putin va putea întelege ceva despre afinitatile
secrete ale cartilor.”
 Citind
cartea lui Liviu Antonesei* din postura celui care
spera sa scrie despre ea ceva important, într-o masura mai mica
sau mai mare, ramâi complet descumpanit.
Pe de o parte, desi este o culegere de eseuri cu teme pe care le stim
(dintr-o oarecare experienta!) complet terne si greu de sintetizat,
descoperim o lectura usoara, pe care o întelegem si nu ne este
greu sa o explicam mai departe, desi constienti ca intra în propria
capacitate intelectuala si e posibil si sa spunem cu totul altceva decât
ceea ce a vrut Autorul. Sa vedem daca reusim.
Pe de alta parte, suntem impresionati de eruditia criticului literar,
de capacitatea de aprofundare, de a face comparatii, de a jongla cu
marii scriitori, asa ca avem a ne referi doar la autor si la cartea
respectiva. Toate acestea, pe care nici noi nu stim îndeajuns
de bine sa le explicam, nici macar în acest mic text, ne îndeparteaza
pâna si de la aspiratia de a deveni cititori profesionisti, nemaivorbind
de conditia de critici literari la care am visa în secret sa accedem.
În primul rând, timpul alocat lecturii este din ce în
ce mai restrâns, pentru ca lumea nu mai are rabdare, munca determina
acum chiar irosirea capacitatilor intelectuale spre alte orizonturi,
numai pentru placerea lecturii nu. La fel considera si Liviu Antonesei,
care înca spera în reîntoarcerea timpurilor când
se plimba prin librariile din Paris, când statea pe lânga
rafturile pline de carti, le rasfoia si le descoperea, le cumpara în
fiecare zi, fara sa se gândeasca la timpul în care le va
citi:
„Doar cine mai are timp are si carti, doar cine mai are timp rasfoieste
cartile extrase alene din rafturi, pe care le cumpara ori le pune la
locul lor, doar cine domina timpul mai (si) citeste. Si doar pe acela
„ochiul (îl) asculta”! (...)
Sper ca mai exista oameni ce au înca timp pentru a-i parcurge
rafturile si cosurile cu carti, sper sa am vreodata la fel de mult timp
ca atunci ca atunci pentru a o lua de la capat, pentru a dovedi ca Internetul
nu e un balaur nascut pentru a înghiti pe nemestecate munti nesfârsiti
de carti, ci un instrument de lucru extraordinar pentru cine stie sa-l
foloseasca, poate chiar un prieten al cartii.”
În al doilea rând, capacitatea de întelegere. Suntem
departe, majoritatea dintre noi, de a accede la asocierile dintre carti,
de ceea ce Liviu Antonesei numeste „cititor profesionist”.
Chiar daca citim tot ce ne pica în mâna sau, dimpotriva,
citim organizat, pe autori, genuri literare, curente literare sau dupa
orice alt criteriu, uitam cartea precedenta imediat cum o începem
pe urmatoarea. Si astfel, recunosc în lumea literara „internautica”
(daca aceasta poate fi numita „literara”), tot mai multi
exponenti ai sistemului de „cititori profesionisti”, care
citesc mult, capabili de comparatii si asocieri, tineri exuberanti care
cred ca ultimul autor publicat la o editura de succes devine imediat
si un clasic. Exponenti care numai cititori profesionisti nu sunt, de
vreme ce nu au citit un Borges sau un Henry Miller, sa nu mai vorbim
de un Cervantes sau Hugo. În schimb, sunt pline rafturile virtuale
de Coelho, Saramago sau Stieg Larsson, autori poate onesti, dar... Sa
continuam. Liviu Antonesei spune în aceasta privinta:
„Pentru cineva ce se socoteste un cititor „profesionist”,
vacanta nu poate sa însemne altceva decât mult mai mult
timp oferit lecturii. „Cititorul profesionist” este acela
care, citind nemasurat, ramâne totusi capabil sa-si pastreze prospetimea
receptarii si libertatea absoluta de asociere, fara a privilegia o perspectiva
teoretica ori metodologica sau alta. Numai astfel poate accede la „asocierile
secrete dintre carti”. (...) În ciuda aparentelor, „cititorul
profesionist” nu este un „specialist”, ci un splendid
„diletant”. El nu citeste din pricina vreunei obligatii
exterioare, de serviciu, ci pur si simplu de placere.”
În al treilea rând, aspiratia spre ne-plictiseala. Tentatia
celor care se considera adevarati critici literari si, paradoxal, pe
care multi dintre noi îi consideram tot asa este de a oferi carti-eseuri-lucrari,
care par adevarate comentarii literare si din care adevaratul Cititor
vrea sa extraga lucruri esentiale si nu reuseste. Liviu Antonesei ofera
un eseu care poate fi citit fara fasoane, care poate fi înteles
si de un pretins critic literar, dar si de omul care nu l-a citit pe
Borges sau s-a oprit la Henry Miller pe la jumatatea „Tropicului
Cancerului”. Cu atât mai mult, de omul care doreste sa înteleaga
literatura si din alte surse decât din lectura propriu-zisa a
unei capodopere.
În cele trei „carti”, scrise în perioade total
diferite, prima dintre ele actualizata din prisma prezentului anilor
2000 – Despre absolutul lecturii (1987), Despre încrucisarea
drumurilor livresti (2000-2004), ...a linkurilor (2000-2004) –
Liviu Antonesei ofera, chiar daca poate nu si-o doreste, mostre despre
cum ar trebui sa fie înfaptuita critica literara: cu patos, cu
sentimente, paradoxal de simpla si de usor de înteles, chiar cu
atitudine partinica, dar, în acelasi timp, bine argumentata. Recurgând
nu la cuvinte pompoase, ci la poveste, asa cum o face, de exemplu, în
frumoasa povestire ipotetica despre viata lui Ioan Petru Culianu, daca
acesta nu ar fi primit viza sa plece din România. Intitulat „O
biografie alternativa”, acest eseu-povestire este una dintre cele
mai frumoase proze scurte din literatura postdecembrista.
În rest, criticii literari sau aspirantii par ca se adapteaza
conditiilor puse de Liviu Antonesei. Cum ar fi, de exemplu, cititul
cu pixul/creionul în mâna, pentru a sublinia ideile esentiale,
care vor fi folosite mai târziu la recenzia propriu-zisa sau la
revenirea doar la ceea ce e important la o a doua lectura: „Atunci
când Autodidactul ia hotarârea eroica de a folosi un carnet
în care sa-si noteze „ideile” suscitate de lecturile
sale, se produce un eveniment cu consecinte tulburatoare asupra destinului
sau, un eveniment de un tragism indenegabil – el îsi pierde,
de fapt, inocenta. (...) El nu copiaza, pur si simplu, totul, nu se
comporta ca un Pierre Menard borgesian. Intervin, în mod fatal,
selectia, aprecierea lecturilor, revenirea interesata asupra unora dintre
ele, nevoia de confirmare a verdictelor. El devine – împotriva
vointei sale, probabil chiar si fara a-si da seama – un cititor
specializat, profesionist, prin urmare un critic.
Criticul – cititor lipsit de inocenta exercitându-si actele
de lectura prin intermediul judecatilor si, mai ales, pre-judecatilor
sale. În ciuda sperantelor lui Al. Paleologu, (...) criticul este
un cititor sceptic, asemanator mai degraba cu degustatorul decât
cu bautorul adevarat. Scriitorul „de fictiune” îl
iubeste, în realitate, prea putin, preferându-i pe cititorul
inocent, eventual pe gurmandul eseist, chiar si când acesta din
urma e mai pretentios decât un critic propriu-zis.”
O a doua regula respectata, poate nu neaparat din cauza motivatiilor
precizate de Liviu Antonesei, este aceea de a citi mai multe carti în
acelasi timp. Unii fac asta din cauza comoditatii (o carte grea si masiva
pentru fotoliul de acasa, una mica si usoara pentru metrou), altii pentru
ca gasesc implicatii aparent ascunse si au nevoie de carti si precizari
suplimentare: „Regula inflexibila: întotdeauna un cititor
profesionist citeste mai multe carti în acelasi timp. Unii cred
ca pentru a-si mentine proaspat interesul. În realitate, pentru
ca este condus de „afinitati secrete”. Pentru el, lectura
nu este niciodata inocenta, doar ca procesul de asociere livresca este
întemeiat pe „secret”, si nu pe vizibil, pe „profunzime”,
si nu pe aparenta.”
„Literatura, ce poveste!” este poate o carte ce nu place
criticilor literari „cu vechime”, care nu înteleg
mecanismul unei critici literare facile si usor de lecturat si de înteles,
ci continua pe panta unor adevarate comentarii literare pentru elevi
si studenti, învatate pe de rost si uitate a doua zi dupa examenul
propriu-zis (Nu îmi aduc aminte de niciun cuvânt, de nicio
fraza din comentariile învatate în liceu sau înainte!).
Plus ca Liviu Antonesei numai placut nu este unei anumite „tagme
a jefuitorilor”.
* Liviu Antonesei - Literatura,
ce poveste! Un diptic si câteva linkuri în reteaua literaturii,
Editura Polirom, colectia Ego, Iasi, 2004
|
