Personala Potârcă
Serghie BUCUR
Întâlnirea cu pictura maestrului Virgil Potârcă, membru marcant al Filialei Prahova a UAP, a prilejuit publicului interesat de fenomenul plastic, revenirea la epoca interbelică, în latura ei înnoitoare de viziune artistică, în care a excelat un mare colorist, precum Lucian Grigorescu. Expoziţia personală a maestrului Virgil Potârcă, prin excelenţă panorama peisajului autohton, ne aduce din anii de odinioară, în anul 9 al primului deceniu al secolului XXI, pe aripile fanteziilor cromatice tipice artistului cetăţean al istoricului oraş Băicoi. O preumblare printre uleiurile domniei sale, m-a impregnat cu sentimentul mereu revigorator al copilăriei – anotimpul inextricabil al vieţii pământeşti… Pensulaţiile estompate, într-un amestec al tuşelor aidoma Tablourilor din expoziţia muzicală omonimă, a lui Musorgski, au darul misterios al teleportării în locuri care, chiar dacă nu sunt din părţile oraşului împădurit prin anii 20-50, de sondele lui Coconea şi compania, îţi aparţin din totdeauna. Tehnica difuziunii în sinteze coloristice, aparţine numai maestrului Potârcă. Structurile construiesc asimetrii sugestive, asemenea allegro-urilor din Mendelsohn Bartholdy (Concertul pentru pian şi orchestră), desfăşurări cosmice sub semne-simboluri emoţionale. Esenţa picturii domnului profesor Virgil Potârcă uneşte metafizicul cu pământescul, într-o sacră şi totodată secretă sublimare a acestora, în cadenţele Rapsodiei Române dirijate chiar de George Enescu! Universala simfonie a Geniului de la Crăcălia, rezonează când grav, când acut, în ritmurile tonurilor calde din ampla serie de Peisaje, în care distingem locuri de mult natale pentru artist şi pentru unii dintre admiratorii tablourilor d-sale. Peisaj din Băicoi, Peisaj din Ţintea, Peisaj de pe Valea Prahovei, Peisaj de la Dâmbu, Peisaj din Plopeni Sat, Peisaj de pe Valea Lungă – secvenţe ale stării inefabile, divină adesea, pe care numai Creatorul o suportă în extaz şi agonie! Cu alte cuvinte, expresia unei retrăiri la temperatura fantasticului interior – cum a scris cândva Cezar Petrescu –, la apogeul experienţei picturale de o viaţă, care fundamentează apelativul de Maestru, ataşat înaintea numelui deja celebru: Virgil Potârcă!
Sinteza caracterizează arta sa picturală.
Confluenţa stărilor cu viziunile ce domină imaginaţia artistului nostru, travesteşte imaginarul în finităţile unui neo-impresionism reconfortant, poetic şi dramatic. Jocul adânceşte fascinaţia şi-i descoperă faţete demiurgice, pe care, dacă misterul le ascunde, voluptatea le descătuşează şi le lasă libere ochiului şi sufletului. Peisajul de la Băicoi are o asemenea putere. Ca şi celelalte Peisaje deja amintite. Răzbate din tonalităţile á la Van Gogh, discret elaborate de mâna vrăjită a Maestrului Potârcă, eterna clipă planetară, condensată în respiraţia noastră, în paşii noştri adesea bramburiţi de viaţă, în gândurile noastre diurne şi nocturne, în deznădejdile şi rarele noastre bucurii. Pot exista ţări şi chiar continente, în pictura lui Virgil Potârcă, chiar dacă ne uităm – deplină revelaţie! – la oricare din Peisajele acestui enigmatic artist plastic. Pentru că, oricare din cele amintite aici, au darul să iasă din rame şi să se prelungească infinit!
Pictorului Virgil Potârcă i s-a alăturat graficianul cu acelaşi nume, în seria de lucrări elaborate în pastel, pe genericul a patru inovaţii simbolistice: Măiastra, Pasăre, Relicva şi Motiv. Capitolul Măiastra aduce la vedere semnificaţiile artistice ale ideii. Pe fundaluri sobre, patinate, ochiul descoperă desenul echilibrat al reprezentării în esenţă a elementului datorat lui Constantin Brâncuşi. Împletite după o logică ce convinge privitorul că are în faţă una din variantele Măiastrei, lianele trasate pe carton postulează poveştile adecvate temelor propuse de artist, sub forma numerotată roman. Înrudirea celor patru specii de reprezentări, de altfel evidentă, pune probleme plăcut cercetate de ochiul curios să afle ce gândeşte şi ce simte în forul său intim, un artist plastic de prestanţa maestrului Virgil Potârcă. Descoperind, spre bucuria lui estetică, filonul veşnic al Naturii mereu vie şi necontenit alături de Oameni – singura entitate care, atunci când îşi întoarce faţa către Dumnezeu, se simte sclava îndatoritoarelor sale izbânzi.
