Triptic Voiculescian
Ilie CILEAGĂ
Integrat în tradiţionalismul liric (de fapt, o ipostază a modernismului), Vasile Voiculescu (1884 – 1963) rămâne un mare poet al iubirii în literatura română, mai ales în volumul postum Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Ne convingem de frumuseţea şi de ideaţia creaţiei de dragoste a autorului, reproducând şi comentând sonetele 50, 64 şi 81, unde sunt prezentate motivele esenţiale ale liricii erotice voiculesciene: adoraţia, fiorul metafizic, coexistenţa apolinicului şi a dionisiacului, a sensualităţii şi a spiritualităţii.
Sonetul 50
Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei
Cărbunele iubirii să schimb în diamant
Dar străluceşti de-acum pe fruntea veşniciei
Răscumpărat de-a pururi obştescului neant…
Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemata,
Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc;
De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată
Nu se mai stinge-n mine originarul foc.
E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei;
E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei…
Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei,
Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei.
Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine
Seduc eternitatea, iubite, pentru tine.
Misteriosul „Prinţ himeric” a reapărut într-un sonet în care iubirea nu-i nici fenomen chimic, nici unul biologic, ci o scânteie din focul sacru, originar. În acelaşi timp, sâmburele de lumină aurorală devine echivalentul harului poetic, iubirea fiind sinonimă cu creaţia, idee mereu întâlnită în concentratul op de poeme voiculesciene. Văpaia poeziei e agentul transfigurării dragostei, motivaţia conversiunii ei în lamură existenţială. Prin confesiunea lirică, fiinţa elogiată şi adorată transcende vremelnicia, scapă de incomensurabila negaţie a firescului, instalându-se în nemurire. Ea, poezia, eveniment spiritual, imortalizează nu atât pe creator, ci pe cel îndrăgit:
„Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei
Cărbunele iubirii să schimb în diamant;
Dar străluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei,
Răscumpărat de-a pururi obştescului neant…”
Salvat de anonimatul risipirii inutile, Prinţul himeric a fost livrat unui registru ontic superior, asociindu-şi eternitatea. Un sâmbure de lumină, har dumnezeiesc, de la geneza lumii s-a prelins ca o lacrimă de geniu în sensibilitatea poetului, oferindu-i virtuţii demiurgice. Astfel el, creatorul liric, a devenit congener armoniei extramundane şi născocitor de universuri interioare, complementare macrocosmosului. Flacăra şi arderea, jarul aprins, originarul foc – termeni aparţinând aceluiaşi câmp semantic, fiind figuri simbolice ale puterii de creaţie, ale unei iluminări originale, comunică şi o incandescenţă lăuntrică superlativă:
„Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemata,
Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc,
De la crearea lumii, cu aştri toţi deodată,
Nu se mai stinge-n mine originarul foc”.
Şi acest jar lăuntric exhibat exploziv poate fi considerat o sămânţă mirabilă, esenţă a virtuţilor creatoare, posedând energii nebănuite şi străluciri de diamant, în faţa căreia nici un obstacol nu rezistă, nici o piedică nu obturează lumina ontică. Talentul, pojarul din interior al poetului, cu tensionata ardere, spulberă întunericul esenţial al fiinţei preamărite, făcând-o să acceadă în sfera nemuririi prin cântecul exemplar al poetului. Este uşor de observat capacitatea lui Vasile Voiculescu de a concretiza conceptele abstracte, de a utiliza o plasticitate densă şi de a asocia oximoronic lexemele simbolice:
„E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei.
E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei…
Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei
Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei”.
Recuperat prin artă din „cercul nostru strâmt”, Prinţul hermetic, întâlnit şi la Shakespeare, eliberat din timpul istoric, intră în posesia eternităţii. Se pot identifica şi-n această poezie, ca în majoritatea sonetelor manieriste, definiţii metaforice, de care uneori poetul abuzează. Finalul cade sentenţios, insistând, deopotrivă, asupra celor două teme fundamentale: creaţia şi iubirea. Să seduci eternitatea de dragul celui venerat e un semn de aleasă preţuire şi, în acelaşi timp, o sugestie a potenţei creatoare. Prin ce atrage perenitatea poetul sonetelor? Prin formularea concretă, aforistică a versurilor sale, prin strălucirea diamantină a acestora, care comunică, fără reticenţe, combustia interioară a eului liric:
„Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine,
Seduc eternitatea, iubite, pentru tine”.
Sonetul 64
Îţi scriu sonete… râvnă pitică şi deşartă
Când tu eşti întruparea celui mai pur sonet!
Nu te-a făcut natura; ci, în suprema-i artă,
Chiar Cel Etern te scrise cu mână de poet.
Ce-adânc rimează-ţi ochii cu cerul vast de vară,
Şi buzele sunt rima suavei aurori,
Iar duhul, panoplie de foc, fără povară,
Stă-n carnea cu lumină aşijderea surori…
Cum se mlădie mersul grumazului, răsare
Un istm de frumuseţe, să lege-n armonii
Nemuritoarea strofă a pieptului, din care
Ies braţe-ngemănate ca două melodii
Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi iei
Cu glorioase coapse sonetul când închei.
Cel care se confesează este poetul, scriind, în semn de omagiu, sonete iubitei privilegiate. El simte, însă, că abilitatea lui expresivă nu-i pe măsura darurilor fizice şi morale ale acesteia, a frumuseţii celei dragi, opera părându-i-se inferioară perfecţiunii făpturii divine. Sonetul – scriere, care celebrează fiinţa adorată, intră în competiţie, fără sorţi de izbândă, cu sonetul făptură. Creaţia îndrăgostitului poet este rodul propriei elaborări, în timp ce seducătoarea frumuseţe feminină poartă harul divin, nefiind un accident al naturii, o alcătuire aleatorie, ci opera Demiurgului. Arta geniului uman tinde spre desăvârşita creaţie a luzi Dumnezeu, fără să se sincronizeze cu ea, aflându-se mereu pe un palier secund. Pe de o parte, femeia slăvită este un obiect al contemplaţiei, transfigurat şi sublimat în poezie, iar pe de altă parte, ea constituie o componentă a unui proiect divin (vezi şi poezia lui Eminescu).
De la început ne întâmpină superlativele finalităţii creaţiei demiurgice, care comunică şi sentimentul de uimire, de revelaţie: „întruparea celui mai pur sonet”, „supremă-i arta”. Sonetul – făptură, integrat plenitudinal în taina caligrafiei transcendentului, sacralizează femeia, o spiritualizează. Senzualitatea se risipeşte în unduirea operei universale, femeia-minune intrând în cantabilă corespondenţă cu creaţia dumnezeiască. Bucuriile generate de frumuseţi şi euritmii se convertesc în contemplări ale unei expresivităţi care transcende teluricul. Sunt asociate metaforic atributele corpului superb feminin, reprezentările suave şi armonioase ale macrocosmosului. Seninătatea şi profunzimea ochilor se îngână cu imensitatea luminii uraniene. Fraganţa şi prospeţimea gurii concură cu puritatea ochilor:
„Ce adânc rimează-ţi ochii cu cerul vast de vară,
Şi buzele sunt rima suavei aurori,
Iar duhul, panoplie de foc, fără povară,
Stă-n carnea cu lumină aşijderea surori…”
Tentaţia carnală se risipeşte, întrucât duhul instaurează coexistenţa pură a instinctului şi a spiritului. Cele două componente fiinţale, atât de oponente, cândva, în lirica lui Voiculescu, devin congenere în fluiditatea lor virgină, percepută mai mult estetic, decât senzual. Splendoarea gâtului de lebădă feminin se converteşte în dinamica melodioasă a mersului, din care, surprinzător, se naşte un puls de frumuseţe dăruită minunatei strofe a pieptului:
„Cum se mlădie mersul grumazului, răsare
Un istm de frumuseţe, să lege-n armonii
Nemuritoarea strofă a pieptului, din care
Ies braţe-ngemănate ca două melodii.”
Ce tulburătoare confuzie între textul caligrafiat şi minunea de splendori ale trupului, „care se-ngână şi-şi răspund”! Corpul expresiv al domniţei-creaţie se substituie trupului de frăgezimi carnale, fiind impregnat de spiritul creator al unei opere poetice modelate de inspiraţia transcendentală. Spiritul absolut sublimează materia, iar contemplaţia îndrăgostitului implică extazul religios. Sonetul care părea a privilegia suavităţi ale corpului feminin emană emoţii metafizice:
„Şi-un orizont de slavă în tine închizi şi iei
Cu glorioase coapse sonetul când închei.”
Poezia creează impresia că în momentul compunerii şi al rostirii sale se întrupează miraculos, suprapunându-se până la identificare, trupul angelic al iubitei cu sonetul-capodoperă care, în viziunea lui Vasile Voiculescu, are doi autori competitori: poetul şi divinitatea; sonetul primului este rostire encomiastică, pe când creaţia divină e însăşi fermecătoarea perfecţiune a frumuseţii. Eul liric, fascinat de splendori ale operei divine aduce un elogiu şi subiectului acestei creaţii, care este Marele Anonim, şi obiectului creat, o armonie ireproşabilă a chipului şi a trupului îndrăgit, receptate în planul superior estetic şi religios. Echilibrul între materie şi spirit e prefect sau mai bine-zis, livrarea primei entităţi celeilalte substanţe calitative, până la nediferenţiere, este constanţa unui duh superior care arde fără povara ispitei, purificându-le pe amândouă şi învăluindu-le în mister. Nu astfel i se înfăţişează lui Moise îngerul lui Dumnezeu în flacăra rugului aprins. În nici unul din cele nouăzeci de sonete nu apar, ca în poezia comentată, atâtea imagini ale armoniei care, pe lângă surprinderea euritmiei portretului modelat plastic şi muzical, pun în pânza rafinată a textului frăgezimi estetice.
Din castitatea expresivă a „pieptului ei coarde”, cresc mirific şi îngemănate braţele figurate cantabil. În coapsele amforei feminine, creatorul a pus slava sa, dar mişcarea lor, rotunjind şi încheind sonetul, atrage laude fără sfârşit, ca un orizont larg deschis. Descoperim în acest sonet un câmp semantic muzical şi pictural, dar şi o arie lingvistică semnificând splendoarea corpului feminin, rodul întrupării dorului de frumuseţe al Celui Necreat. Cântarea poetului, starea de extaz provocată de femeia dragă intră în competiţie cu inspiraţia genială a Divinităţii, de a zămisli femeia-capodoperă, mirabila sămânţă a perpetuării vieţii:
„Îţi scriu sonete… râvnă pitică şi deşartă
Când tu eşti întruparea celui mai pur sonet!
Nu te-a făcut natura; ci, în suprema-i artă,
Chiar Cel Etern te scrise cu mână de poet,
Ce-adânc rimează-ţi ochii cu cerul vast de vară,
Şi buzele sunt rima suavei aurori.”
Sau:
„Cum se mlădie mersul grumazului, răsare
Un istm de frumuseţe, să lege-n armonii
Nemuritoarea strofă a pieptului, din care
Ies braţe-ngemănate ca două melodii.”
Sonetul 81
„Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup,
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura,
Să te ador în suflet, doar duhul să-ţi aleg.
O veşnică-mbinare a două fraze line…
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec… şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe… zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul,
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând, în carne… Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne”.
Până la un punct, poezia compune variaţiuni pe aceeaşi temă, dezideratul de a se desprinde de iubirea senzuală, de obsesia pasiunii, în urma căreia să triumfe corola de spirit şi de suflet. Parcă ar fi exhibată atitudinea unui înţelept bengal care-şi refuză trupul, deliciile acuplării, pentru că îşi doreşte puritatea absolută a dragostei, fără nici o crispare erotică. Eul poetic se zbate între tentaţiile atingerii vinovate şi reprimarea acestor pasagere bucurii frivole. Verbele şi epitetele întrebuinţate vădesc un efort hipertrofiat al existentului spiritualizat, de a ieşi de sub tutela instinctului care trebuie, în viziunea poetului, eradicat:
„Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ce de pe aur zgura”.
Potrivit credinţei poetului, ar trebui ca impurităţile iubirii să nu-şi găsească locul într-o relaţie afectivă şi spirituală, năzuind spre curăţenia absolută şi interacţiunea a două lumini interioare să sporească, nediferenţiat, într-una singură şi să rămână în eternitate. Cât mai departe de teluric, cât mai aproape de cer.. Cât mai aproape de mântuire, cât mai departe de păcat. Frumuseţea femeii să fie doar obiect de adorare şi de contemplaţie, similară cu a Beatricei lui Dante, nu o ispită care să activeze simţurile:
„Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg.
O veşnică-mbinare a două raze line…”
Dar între aspiraţie şi realitatea trupului se instaurează o dramatică disjuncţie. Partea a II-a a sonetului comunică imposibilitatea detaşării de slăbiciunile hedoniste, de eliberare din lanţul seducţiei. E suficient s-o privească pe femeia dragă, pentru ca sufletul să cedeze, dorinţele să ocupe prim-planul fiinţei, avalanşa virtualelor îmbrăţişări „vinovate” să se producă. Este o stare contradictorie celei dintâi, erosul se reactivează, percepţia corporalităţii senzuale e inevitabilă, trupul întreg freamătă de bucuria atingerii:
„Dar cum te-arăţi, mă-ntunec şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe… zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul”.
Îndrăgostitul, care a trăit cu utopia unei iubiri caste şi madonice, râvnind veşnicia, se complace din nou în spaţiul unei frumoase şi agreabile vremelnicii, asumându-şi statutul unei fiinţe fragile şi muritoare. Există o deosebire frapantă între poezia erotică din Cuvinte potrivite, volumul cel dintâi al lui Tudor Atghezi şi sonetul comentat al lui Vasile Voiculescu. Primul îşi cenzura senzualitatea debordantă până la refuzul femeii a cărei iubire o sacrifica pentru că ţintea spre un ideal absolut. Cel de-al doilea poet nu poate rezista delirului din final şi-şi abandonează trăirea exclusiv spirituală- „Păcatul” îl acaparează, purtându-l pe rugul demonic care, ciudat, nu-i provoacă supliciul „căderii”, ci cântarea şi beatitudinea superbiei carnale, cale de manifestare, cum sugerează eul liric, al efuziunii spirituale:
„Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând, în carne…”
Iar această slăbiciune e dăruită omului de o instanţă superioară şi poetul se consolează cu gândul că „Iubirea e sămânţa eternităţii în carne” şi trebuie să se supună implacabilei porunci a firii.
