Învăţare şi iniţiere*
Viorel Cernica
Uităm, deseori, când este vorba despre cunoaştere şi despre felul în care poate fi ea deprinsă, de o diferenţă care, odată, avea tâlc: anume aceea dintre învăţare şi iniţiere. Conştiinţei noastre naturale, dotată cu un simt robust al omogenităţii lucrurilor, nu i se pare a găsi în această diferenţă un fapt semnificativ. În fond, ambele cuvinte exprimă o nevoie a omului: aceea de a însuşi cât mai multe cunoştinţe. Ne întrebăm însă: cunoaşterea se reduce la însuşirea de cunoştinţe? Dacă da, atunci de ce istoria a inventat două căi pentru a ajunge în acelaşi ioc, la cunoaştere? Iată întrebări care ne aşează într-o poziţie potrivită re-punerii problemei diferenţei dintre iniţiere şi învăţare. Să luăm seama, întâi, la un fapt istoric: au existat „societăţi iniţiatice” (grupuri, organizaţii etc.), a căror învăţătură era deschisă numai membrilor grupului, „şcoli”, în care se practica un învăţământ tăinuit faţă de cei din afara şcolii (învăţământ esoteric, pe care l-am putea socoti iniţiatic), şi un învăţământ „la vedere” (învăţământ exoteric, corespunzător învăţării obişnuite). Între timp, iniţierea, mai misterioasă, a fost trecută „în rezervă”, diferenţele dintre ea şi învăţare s-au estompat, iar graniţele lor naturale şi convenţionale, impuse prin reguli exprese, au devenit cenuşii. Totuşi, iniţierea nu a dispărut din lumea omului; în plus, prezentă în virtutea altor temeiuri, diferenţa dintre cele două poate fi constatată şi acum, ceea ce înseamnă că ea mai este încă semnificativă pentru omul contemporan.
Datorită massificării culturii actuale şi intervenţiei peste măsură a mijloacelor de comunicare în masă în viaţa oamenilor, sensibilitatea pentru iniţiere aproape a dispărut, fiind înlocuită cu interesul acut de a înmagazina, în condiţii „oficiale” şi „formale”, cât mai multe informaţii, cea mai mare parte a acestora fiind valabilă pentru un timp scurt şi având mai cu seamă un rost utilitar, însăşi înlocuirea sensibilităţii cu un interes este semn de aşezare a omului într-o zonă neelevată a fiinţei sale. Dar se întâmplă astăzi un lucru şi mai ciudat în privinţa felului în care noi percepem iniţierea, învăţarea şi diferenţa dintre ele: iniţierea este legată de fenomenele obscure, de societăţile din umbră care „conduc” lumea şi, în ultimă instanţă, de organizaţiile teroriste. în vreme ce învăţarea se desfăşoară la lumina zilei, după programe elaborate de „cei în drept”, iniţierea este practicată fără voia legii, în condiţii neclare, care, de cele mai multe ori, scapă celor mulţi şi „oficialilor”. Faptele acestea pot constitui dovada lipsei de nobleţe a omului contemporan şi a fricii lui faţă de sine (frică, totuşi, depotenţată, refulată, prin divertisment), căci iniţierea trece dincolo de cunoaşterea lucrurilor, către re-cunoaşterea de sine a omului, iar ea este îndepărtată, cu putere, din viata omenească.
Aristotel a fost învăţătorul lui Alexandru Macedon (l-a învăţat şi l-a iniţiat pe acesta întru filozofie şi, poate, întru înţelepciune). După plecarea în campania din Orient, Aristotel, rămas în Grecia, publică o parte a învăţăturii esoterice. Alexandru află şi îi scrie magistrului său, mustrându-l pentru ceea ce a făcut. Magistrul îi răspunde, la mustrare, îndemnându-l să fie pe pace, căci cei mai mulţi dintre oameni nu vor pricepe nimic din învăţătura esoterică (iniţiatică), chiar dacă o vor întâlni. Este clar că Alexandru nu-i viza pe cei mulţi atunci când l-a mustrat pe Aristotel pentru că a scos la iveală învăţătura secretă a şcolii sale. Pe de altă parte, Aristotel, spunând că cei mulţi nu vor înţelege învăţătura, nu se referea la o cunoaştere obişnuită a acesteia, ci la una „neobişnuită”. Din această întâmplare, putem înţelege că diferenţa în cauză era încă relevantă la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. şi că o anumită învăţătură, cea esoterică, proprie iniţierii, nu poate fi deprinsă decât sub anumite condiţii. Să înţelegem că nu era vorba despre o cunoaştere obişnuită? Pare verosimilă această presupunere, căci, altminteri, adică vizând o cunoaştere comună, vorbele lui Aristotel nu ar mai avea nici un rost. Aşadar, este legitim să presupunem că iniţierea înfăptuieşte mai mult decât simpla cunoaştere? Dacă da, despre ce este vorba?
Pentru a înţelege, să construim un exemplu. Ni se spune că „este Dumnezeu” (propoziţia se află, să presupunem, într-un text iniţiatic). Cunoaşterea implicată în această propoziţie este cu totul neproblematică. Numai că, prezentă într-un text iniţiatic, propoziţia trebuie să spună mai mult decât cunoaşterea obişnuită. Ea ne poate spune că este nu e tot una cu există, că acela care afirmă că este Dumnezeu poate spune, fără a se contrazice, că nu există Dumnezeu; că, raportat la existentă, Dumnezeu este nimicul etc. Abia după ce avem toate aceste lucruri, îl putem recunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu pornind de la enunţul de mai sus. Pe nesimţite a apărut un termen nou: re-cunoasterea. lată ce face posibilă iniţierea - actul prin care sunt deprinse toate acele învăţături despre Dumnezeu - şi poate schimba registrul înţelegerii: re-cunoaşterea.
Putem lua exemple mai simple. De pildă, cazul unui spion care îşi recunoaşte „clienţii” după semne care pentru alţii sunt nesemnificative. Recunoaşterea este posibilă, şi în acest caz, datorită iniţierii, nu învăţării obişnuite, lată cum iniţierea, instituind recunoaşterea, nu simpla cunoaştere a lucrurilor, este nu numai o cale ce-şi are scopul în sine însăşi, ci şi o cale utilă prin care capătă chip necomunul.
Oamenii se cunosc după dispoziţia pentru efortul iniţierii. Unii se mulţumesc cu deprinderile care le asigură practicarea unei meserii; alţii, mai pretenţioşi, înaintează spre o cunoaştere a lucrurilor care le aduce o poziţie mai bună în spaţiul social; mai sunt unii, într-un număr foarte mic, ce aleg calea iniţierii, fără să fie siguri că o vor dobândi în forma cea mai potrivită exersării sale sau dobândirii vreunui avantaj.Iniţierea, aşadar, nu se confundă cu învăţarea. Cea dintâi trece de cunoaşterea lucrurilor realizată de învăţare, producând recunoaşterea de sine a omului. Dar ce importanţă mai are recunoaşterea de sine şi cea a lucrurilor, atâta vreme cât, în unele împrejurări sociale - cum sunt cele de acum, la noi -, nu poate fi asigurată nici măcar instrucţia ordinară, nu mai poate fi ţinută şcoala în limitele firescului? Iniţierea vine în urma desăvârşirii învăţării şi deschide un spaţiu nou în care nu pot pătrunde decât privilegiaţii întru spirit; dar Învăţarea este constrângerea sub care supravieţuieşte specia noastră (prin subdiviziunile sale: familia, naţiunea etc.). Iniţierea este expresia unei sensibilităţi individuale faţă de re-cunoaşterea de sine şi de recunoaşterea lucrurilor; învăţarea este o afacere a speciei. Cei care administrează un grup de oameni nu au altă misiune mai direct legată de statutul lor decât „afacerea” învăţării. Numai că ei ar trebui să fie iniţiaţi întru acest adevăr şi întru menirea serviciului lor social. Când o activitate nu merge bine, ne putem gândi că lipsesc, dintre cei care servesc acea activitate, iniţiaţii. Să gândim în aceşti termeni politicile sociale ale ultimilor zece ani.
Şi mai cu seamă să re-gândim împreună, cititorule, atitudinea faţă de şcoală a administratorilor de acum ai naţiei noastre. Poate că vom dezvălui fapte semnificative în privinţa diferenţei dintre iniţiere şi învăţare şi poate că ni seva lumina înţelesul despre rostul şcolii în supravieţuirea noastră ca naţie.
...........................
*Acest text a apărut prima dată în nr. 10 (20) / octombrie 2001 al seriei a treia din Revista Nouă, la pag. 3. L-am reluat acum pentru actualitatea sa nedezminţită. Din nefericire… (Fl. D.)
