Retişul este situat în partea de nord-vest a judeţului Sibiu, în apropierea izvorului Hârtibaciului. Înconjurat de culmi deluroase, cândva greoi împădurite, în plan zonal, a fost considerat, veacuri la rând, o insulă de românism, aparţinătoare fostului judeţ Târnava Mare, ca urmare a faptului că localităţile învecinate, cu o singură excepţie, satul Ţeline, în partea estică, erau preponderent săseşti, precum centrul Hendorf, (azi Brădeni, ca reşedinţă comunală), Noiştat, în partea vestică, Bãrcut şi Seliştat, în partea de sud şi respectiv sud-vestică.
În privinţa psihologiei locuitorilor săi, retişenii şi-au purtat prin vremi mândria de localnici niciodată şi de nimeni aplecaţi cu fruntea în ţărână, remarcaţi totodată ca fiind ospitalieri şi mândri de comunitatea lor, de unde şi structura de monolit a localităţii, cu greu acceptând intruziunile de orice fel.
Istoricul localităţii
Pentru identificarea datelor privind istoricul localităţii, am apelat la relatările publicistului Gernot Nussbacher, din Allgemaeine Deutsche Zeitung fur Rümanien, din 13 octombrie 1994, un extras din cea mai veche istorie locală a Retişului şi celorlalte aşezări din zonă.
În literatura de până acum cunoscută, ca dată a primei atestări documentare a Retişului este indicat anul 1353. În anul 1987, istoricul maghiar Giorffi Gyorghy a atras atenţia asupra faptului că „Villa Militum - locul războinicilor”din descrierea frontierei din Walldorf, datând din anul 1306, se referă mai degrabă la Retiş, decât la Selişteatul cu care până acum fusese în mod obişnuit confundat, acesta fiind numit ulterior doar „Felix Locus (Selig Stadt )”- locul fericit. În aceeaşi direcţie pledează şi cel mai vechi document referitor la Retiş şi anume scrierea regelui Ludovic I, din 1353, prin care însărcinează capitoliul din Weissenburg (Apold), anume pe stareţul Baudunus (Balduin) Cornutus, cavalerul cruciat al Sfântului Ioanid din Ierusalim (deci ordinul Ioaniţilor) să introducă în Ungaria şi posesiunea „Petru”care le aparţinea lor cu drepturi depline, care însă fusese, în mod ilegal ocupate de Nicolae (Niclaus) de Henndorf.
Ordinul Ioaniţilor poate fi datat în această zonă cel puţin din anul 1247 şi documentul din 1353 este doar unul din numeroasele ordine solicitate de stareţul Baudunus Cornutus de expunere a ordinului în drepturile sale, care fuseseră ocupate de mai mulţi nobili. Interesant este faptul că în documentul din 1353, „posesiunea Reter”este localizată în Transilvania şi aparţine scaunului de la Sighişoara, ceea ce nu poate fi luat cuvânt cu cuvânt deoarece posesiunile nobiliare, precum şi documentele ordinului nu erau incluse în administraţia săsească. Contele Nicolae de Henndorf (Nicolaus) apare încă în anul 1369 ca proprietar al regiunii Sighişoara.
Astfel, putem considera că Retişul a fost fondat de Cavalerii Ioaniţi, sau de alţi cavaleri, în jurul anului 1200, situat fiind printre localităţilor cu cele mai vechi atestări documentare din Transilvania de Sud.
Gustav Kisch (1905) atribuie ca denumire a localităţii sintagma „Satul lui Rether”şi consideră că este legat de un anumit nume de familie. De asemenea, prezintă o serie de localităţi cu acelaşi nume de „patria primordială”. Şi Walther Scheiner (1926) consideră numele localităţii ca derivând dintr-un nume de familie.
Următorul izvor al istoriei Retişului este un document al scaunului de la Cincu, din anul 1389. Cei doi nobili, conţii Tylo şi fratele acestuia Ladislau, cărora le aparţinea satul Retiş, au încheiat o înţelegere cu comuna învecinată Selişteat, referitor la o jumătate de moară şi o jumătate de iaz, a căror cealaltă jumătate aparţinea celor din Selişteat. Comunitatea retişană trebuia să amenajeze pe domeniul nobililor un alt iaz, primind în schimb întreaga moară şi vechiul iaz….
Contele Tylo mai este menţionat într-un alt document al Scaunului de la Cincu, în 1390, ca fiind un judecător imperial obişnuit. Oare să fie acest Tylo de vila Rethwerii, din 1389 identic cu acel conte Tylamannus, fiul al lui Daniel de Selişteat, care în 1383 şi 1387 fusese numit judecător imperial la Cincu?
Din secolul al XIV-lea Retişul aparţine ca enclavă comitatului Apold şi se găsea între scaunele săseşti ale Sighişoarei, în partea de nord, şi ale Cincului, în cea de sud. Existenţa populaţiei germane este dovedită de apartenenţa la Capitoliu, care este dovedită de două înscrisuri în jurul anului 14oo. În cel mai vechi dintre acestea, Retişuk este înregistrat cu un impozit şi o dobândă de 3,5, fiind astfel inclusă între comunităţile mici ale Capitolilui, precum Coveş, Beneşti, Dăişoara, Crihalma, care aproape toate se găseau pe pământul Comitatului. Şi în cel de al doilea document, care nu este mult mai vechi decât primul, se vorbeşte de impozit…”
Desigur, fiind vorba de secolele XIV şi XV, preponderenţa elementului săsesc este credibilă, dar în evoluţia sa, localitatea a primit cu totul o altă coloratură, din punct de vedere al alcătuirii sale etnice, aşa cum o atestă şi Monografia satului Retiş, alcătuită de profesorii Şandru Adela şi Gherasim Rusu, în anul 1969, menţionându-se printre altele, pe de o parte trecerea moşiei de la un proprietar la altul, pe de altă parte valurile de ciumă ce-au bântuit evul mediu românesc. Şi dovezile nu lipsesc, înregistrându-se printre altele pieirea satului Metiş din apropiere, şi depopularea satului Ţeline, rămas în proprietatea spitalului din Sighişoara, până spre finele secolului al XIX-lea.
Un moment de referinţă îl constituie intrarea moşiei Retişului în proprietatea familiei Haller, perioadă din care încep să se înregistreze şi primele date despre comportamentul locuitorilor săi. Astfel, un fapt aparte ce s-a înscris dur în mentalul colectivităţii, l-a constituit transferul de populaţie care a avut loc la începutul secolului al XIX-lea, respectiv românii din Retiş au fost mutaţi din pricini care vizau interese materiale, respectiv erau iobagi harnici şi răbdători, motive ce au constituit prilej de a-i duce pe moşia din apropierea Avrigului.
Măsura luată va avea însă repercusiuni şocante, prin ineditul lor. Porecliţi „cojani”, respectiv oameni ai bălţilor”, bărbaţii nu-şi dezmint porecla ce le reaminteşte într-un anume fel chiar originea. Sunt înalţi, trupeşi, iuţi în mişcări, ironici în replici şi inteligenţi. Asemenea, sunt predispuşi la vorbă lungă şi cântec, în faţa paharului cu tărie, porniţi să nu rateze niciodată ocaziile de chef şi voie bună. Posibil ca descendenţa lor să fie undeva pe Olt, de unde să fie fost aduşi, urmare a crizei de populaţie cauzată de valurile de ciumă ce-au bântuit rânduri, rânduri.
Contrar lor, femeile sunt firave, cu vorbă repezită, veşnic preocupate, parcă, de ceva anume. De la nunţi şi petreceri, ele sunt primele ce revin la grijile gospodăriei, grăbite să-şi reia rosturile, parcă nicicând finalizate pe de-a întregul. Mai mult, oricând par să fie pornite să ia pe umeri, din diverse pricini, grijile ce se cuvin prin tradiţie bărbaţilor, precum coasa şi arătura, dar nu atât motivate de gândul scutirii de grijile gospodăriei ci, dimpotrivă, dintr-un decent instinct al conservării bunurilor şi acoperirea „apucăturilor”, uneori chiar exagerate ale soţului. Vestea că bărbaţii sunt cheflii şi afemeiaţi s-a aruncat peste şapte sate, de unde şi captivantele „poveşti”despre unul sau altul dintre bărbaţii„ mai vederoşi”ai satului. De-aici, credem, temerea femeii de a-i lăsa bărbatului, în totalitate, frânele gospodăriei dar şi amestecul ei, uneori chiar deplasat, în hotărârile partenerului de viaţă.
Un caz de notorietate era ziua de morărit. Nefiind moară în sat, se obişnuia ca pe vecinătăţi, să se meargă, mai ales în prag de sărbători dar şi într-o zi cu ploaie din lună, la moară în centrul de comună, respectiv la Brădeni, atribuţie ce revenea bărbaţilor. Bineînţeles că morarul îşi îndeplinea singur şi prompt datoria, iar bărbaţii ce însoţeau respectivul transport, care deşi se făcea într-o căruţă, două, în timpul acesta îşi tocau vremea la cârciuma din apropiere, achitându-şi consumaţia pe o cotă aparte din produsul de grâu sau porumb, spre disperarea femeilor mai gureşe, care,una, două, schimbau în ocaziile următoare planul soţului, rânduind-şi ele, pe viitor, o asemenea grijă…
Cu toată atenţia, de altfel, ne grăbim să adăugăm faptul că departe gândul de a arunca vreun stigmat pe această lume, dimpotrivă, hărnicia lor, mândria de a fi proprietarii unor case arătoase şi gospodării încărcate de abundenţă i-a făcut vestiţi şi invidiaţi.
Aşadar, locuitorii de azi ai Retişului, cu o asemenea zestre ereditară, explicabil să fie avut înaintaşi care să se împotrivească unor măsuri arbitrare, precum cea luată de către contele Haller, căruia să-i fie dată o replică pe măsură.
Atunci, la transmutare, că s-ar fi plâns, că s-ar fi împotrivit sau nu, că şi-ar fi dus cu ei şi osemintele celor de-un suflet, nici o cronică a timpului n-a consemnat-o, însă drama acestor iobagi români, neluaţi, desigur, în seamă de aroganţa austriaco-maghiară, de care era molipsit, prin sânge, şi pedantul conte Haller, avea să lase urmări. Dar motivul cel mai plauzibil al acestei transmutări a constituit-o, desigur, purificarea locului, de viţa românească şi astfel lumea săsească să rămână pe aceste meleaguri, fără vetre de românitate, de la Bărcut şi până în spaţiul agnitean, respectiv pe o zonă ce totaliza peste nouă localităţi, în care elementul săsesc era preponderent, posedând de altfel şi o mulţime de ţigani ce trăiau într-o semirobie ce s-a prelungit până în zorii modernităţii noastre transilvănene. Dar să revenim. Cum au trăit retişenii, în noua lor aşezare, cum nu, de asemenea n-au rămas mărturii, dar intervenise o situaţie şocantă prin unicitatea şi dramatismul ei, încât ajunsese pricină de amuzament până şi în saloanele sibiene, unde prezenţa contelui şi a familiei sale era încărcată de respect, şifonându-i drastic renumele.
Se întâmplase un fapt de neînchipuit, respectiv, ca vreme de doi ani să nu se nască nici un copil din viţa retişeană, aruncată departe de locul său de baştină. Unde mai pui că „meşteroaiele”în asemenea treburi muiereşti îşi făcuseră cu sârg datoria, odată cu toleranţa din partea preotului, în gând şi faptă aflându-se de partea enoriaşilor săi. Şi în cele din urmă contele Haller a luat măsura chibzuită de a-i readuce pe locul de baştină, fapt ce le-a întărit românilor dârzenia şi mândria de neam.
Considerăm, aşadar, că marea mutaţie în mentalitatea acestei comunităţi este tocmai urmarea reuşitei reîntoarcerii pe locurile sfinţite de părinţii şi străpărinţii lor, bătălie rar câştigată de o categorie socială supusă vitregiei vremurilor, mereu ostile cu „toleranţii”imperiului, aşa cum erau consideraţi românii.
Retişenii, în vremurile care au urmat, au trecut prin mari transformării, atât ca indivizi, dar mai ales ca grup social. Nominalizăm câteva din cele pe care un ochi avizat le descoperă până şi azi, din cele prezente în existenţa acestei comunităţii, concretizate în fapte şi întâmplări, nu puţine la număr, ce s-a succedat pe scara timpului.
Deschidem aceste demonstraţii prin menţionarea unui act civic, greu de conceput ca realizare fără voinţa, dârzenia şi splendoarea frăţietăţii acestei comunităţi româneşti, mult încercată. Respectiv, la 1811, se construieşte biserica greco-ortodoxă, într-o zonă larg deschisă, respectiv un versant în curgere domoală. Biserica este situată în partea de sus a localităţii, pe un loc terasat, şi nu în inima ei, aşa cum se obişnuia din totdeauna, din dreapta căreia drumul se scurge domol pe o distanţă considerabilă, după care se bifurcă în direcţii opuse, trasând alte două terase, pe care se va situa şi adevărata vatră a satului. De remarcat faptul că parcelele oferite ca spaţiu pentru întocmirea gospodăriei, sunt aproape identice ca suprafaţă. Iar biserica funcţionează şi azi, cu superficiale modificări şi o rezistenţă demnă de luat în seamă, raportat la vitregiile timpului.
Dintr-un document, datat 15 aprilie 1890, reprezentând „Umilita rogare a sinodului parohial greco-ortodox, din Retişdorf, protopresbiteral Sighişoara, pentru un prea graţios ajutoriu”, adresat „Excelenţei Sale Înalt prea Sânţitului Domn Miron Românul, Arhiepiscop şi Metropolit al Românilor gr. Ort. din Tannina (Transilvania s. n.) şi Ungaria şi Prea Veneratului Consistoriu arhiedicesan gr. Ort. Din Sibiu”, întocmit de către preotul şi consiliul bisericesc, cu rost de a primi „un ajutoriu”; aflăm date importante despre specificul bisericii, reprezentând în fapt elemente fundamentale ale nivelului de viaţă şi voinţa de a avea „un sfânt locaş”pe măsura vrerii şi putinţei lor, chiar materiale, deşi cu statutul de iobăgi încă pe umeri. Extragem câteva din aceste aspecte:
„Biserica noastră clădită din material solid la anul 1811, pe un loc destul de ridicat şi svântat, trainică de poate resista încă sute de ani, reclamă totuşi reparaturi dese înăuntru din causa umezelii ce domnesce în trânsa şi care provine din ne aerizare; fiindcă ramele ferestrelor ce suplinesc şi stâlpii acelora, sunt aşezate în zid de nu se pot deschide şi biserica nu se poate aeriza…” Ca urmare, pe baza acestor motive, se cere ajutor bănesc, din partea mitropoliei…
Menţionăm faptul că printre semnatarii memoriului se află şi numele lui Nicolae Sbârcea, bunicul dinspre mamă al viitorului etnomuzicolog şi folclorist.
Dar alte şi alte fapte se vor succeda pe canavaua timpului, implicând pe oamenii locului:
Aşa, bunăoară, Petru Haneş, în biografia dedicată poetului Ştefan Octavian Iosif, din ediţia sighişoreană, 1910, îi menţionează originea bunicului dinspre mamă, ca fiind de pe meleaguri retişene. Aspect pe care viitorul folclorist Ilarion Cocişiu îl va avea în atenţie, atunci când se va ocupa de problema originii lui Ştefan Octavian Iosif. De aici, a fugit acest bântuit de soartă, în urma unei crunte răfuieli avute cu unul din apropiaţii grofului, pare-se cumnat. Memoria satului a păstrat, totuşi, respectiva întâmplare, dar şi perpetuarea neamului celor „De-ai lui Iosif”, din parte colaterală, până în zilele noastre.
Despre confruntarea cu ruda grofului, printre alţii, autorul rândurilor de faţă a primit cele mai clare informaţii de la „ moşul lui Cocă”, respectiv tatăl etnomuzicologului Ilarion Cocişiu, căruia îi supravieţuise decenii întregi. Faptele au fost cauzate de fascinaţia grofului pentru una dintre fiicele lui Iosif, despre a cărui frumuseţe se dusese vestea până dincolo de hotarele satului. Plecat la vânătoare, cumnatul grofului, galopând către pădurea dinspre Bărcut, o văzuse pe fată în lunca din apropierea eleşteului, cu văcuţa la păscut… Când o strigase, fata, o rupse la fugă spre sat, temătoare de acest fante, de care se ascundeau până şi nevestele cu copil la sân. Acesta însă începu s-o alerge, iar din goana calului o ridicase la un moment dat ca pe un fulg alături. Fata însă i se împotrivi înfigându-i dinţii în braţ, fapt ce-l dezechilibră o clipă, după care, scos din sărite, o izbi cu scaunul de vânătoare în cap. Dezechilibrată şi posibil cu cunoştinţa pierdută, fata se rostogoli în apropierea podului de piatră, loc în care până de curând se putea distinge un rest de troiţă, cancerizat de ploi şi de vreme. Fulgerător, întregul sat auzise în amiaza aceea de vară că fata lui Iosif, îngerul acela de fată a lui Iosif, îşi pierduse viaţa la podul dinspre Dumbravă, din cauza curvarului de cumnat al contelui. Lumea fierbea, îndreptându-se cu furci şi topoare, într-o cohortă ce însoţea pe fata dusă pe braţe de un unchi al său, înspre conac, învăluită în bocetul de nepotolit al femeilor. Zadarnic au cerut sătenii să se plângă grofului, acesta plecase în grabă şi pe ascuns, însoţit de cumnat, prin partea de din dos a conacului.
Într-un târziu, oamenii se potoliseră, dispersându-se pe la casele lor. Vegheată trei zile şi trei nopţi, de fetele şi feciorii satului, pe frumoasa fecioară au înmormântat-o îmbrăcată mireasă, împlinindu-i ceea ce viaţa nu-i rânduise pentru împlinirea sorocului.
Şi pe când se credea că toate intraseră în tăcerea din totdeauna, dată pământului, când doar mamă şi tată îi mai aprindeau celei trecute în dincolo de punte câte-un muc de lumânare, un suflet rămăsese legat de drama pierderii frumuseţii de fată şi în stare să mişte chiar lumea din loc, numai ca să-i poată plăti nelegiuitului pe măsură. Acesta era Iosif, pe care memoria satului l-a păstrat ca pe un bărbat cât muntele de puternic, tăcut, bun platnic şi nimănui rămas dator, niciodată. După ani, nevastă-sa va povesti că pe Iosif nu l-a mai văzut niciodată aşezat, icoană, la masă, tăcut, aşteptând ca nevasta să-i aşeze în faţă papara şi bolţul de mămăliguţă.
Din ziua pierderii „Mândruţei”, cum îşi alinta Iosif, fata, acesta n-a mai avut somn. Cineva de la curtea grofului, îi şoptise că „scârba de curvar”va reveni la conac, dar nu se ştia când. Şi nopţi la rând, învelit în haina lăţoasă, bărbatul a vegheat sub zidurile conacului, aşteptând să împlinească legea.
Într-una din seri, când abia că se trase la umbra sălcilor din apropierea porţii conacului, aceasta tocmai se deschidea scrâşnind din balamale, gata să primească între ziduri caleaşca luxoasă ce zbura în tropotul celor patru cai, pe drumul prăfuit al satului. Şi după cât îşi mai aduceau bătrânii aminte, din poveştile bunilor, Iosif n-a ţinut seama că pe capră, într-o parte şi cealaltă a birjarului erau postaţi doi jandarmi cu pană la pălărie, el ştia una şi bună,că înăuntru era ucigaşul fetei sale dragi şi trebuia să plătească nelegiuirea făcută. Se zice că a fost văzut o clipă sus pe zid, apoi cum s-a aruncat peste caleaşcă şi-n izbitura greoaie că-l înghiţise, încremenind caii pe loc, rostogolindu-se mai apoi în praful drumului două corpuri încleştate unul de altul. Apoi, cei de faţă, văzură un cuţit plin de sânge, mai izbind o dată şi încă o dată în pieptul bărbatului galonat, proptindu-l pentru totdeauna de umerii pământului. Până să se dumirească cele două umbre de pe capra caleştii, bărbatul se aruncă în valea de sălcii şi de-aici departe, tot mai departe prin trestiile de la eleşteul boieresc, pierzându-se în lumea largă.
Ca semantică valorică pentru felul în care memoria colectivă îşi eternizează fapte de excepţie, reţinem şi modul în care satul aflase „vestea cea mare” „De pe Glimeie, loc înalt, în coborâre dulce, în apropierea amiezii, când oamenii erau spetiţi de-atâta săpătură, că satul întreg, de la mic la mare, fusese scos la claca prăşitului, atunci când abia că se mai putea ridica sapa iar maţele ghiorăiau de foame, unul, pe un cal şarg, strigase cât îl ţinuse gura: „Măi, oamenilor, măăăi, s-a ridicat iobăgia, măăiii, s-a ridicat iobăgiaaaa! Şi se pornise din nou în galop ca să ducă vestea şi pe la alţii. Sfântă zi a mai fost şi om care să o spună mai departe, copiilor, copiilor lui, aşa, ca să nu se uite, cine ştie de s-o mai ivi vreodată!”
Am punctat câteva aspecte, vizând momente pierdute în negura timpului, rămânând ca evenimentele apropiate de epoca lui Ilarion Cocişiu să le integrăm acelor spaţii ce-i implică în fapt propria viaţă. Reţinem doar faptul că lumea retişeană, în generaţii şi generaţii ce s-au perindat, a trăit mutaţii diverse, în plan social mai ales, intrând în secolul al XX-lea ca o lume liberă şi trecând prin asprele încercări sociale, marcate de două conflagraţii şi de comunism, vremi furtunoase, distrugătoare, cu prea puţine oaze de linişte. Şi totuşi, a rămas acasă!
Va urma
Neamul lui Cociş,
cuibul sufletesc al viitorului folclorist
