O epifanie a României profunde
Daniel CRĂCIUN
Mă aflam la Sibiu cu soţia, în concediu, şi treceam pe lângă Biserica Ursulinelor, spre un hotel. Veneam amândoi din Dumbravă, vizitasem Muzeul Astra, colindasem oraşul, ne dureau picioarele... În căsuţele din Muzeu se desfăşura un concurs al tinerilor meşteşugari, astfel încât în căsuţa corespunzătoare unei zone geografice se aflau elevi din acea zonă, împreună cu un profesor, în costume naţionale, şi meştereau şi ei la ce se pricepeau. La un moment dat am văzut comisia care intrase într-o curte să evalueze una din grupele de copii şi, văzând cam ce întrebau şi cerinţele lor, ne-am dus repede să-i anunţăm pe cei din Prahova... Apoi, şi pe cei din Vrancea... Şi pe fetele din Botoşani, că erau atât de drăguţe şi venite de departe!.. Şi pe cei din Cluj, din câte mi-amintesc... Am viciat un pic rezultatul concursului, totuşi, cred că nu prea mult!
Şi, cum treceam noi pe lângă Ursuline, abia trăgând de picioare, numai ce văd o bătrânică scundă şi sprintenă care ne depăşeşte, ţinând pe umăr în echilibru o legătură formată din două sacoşe de rafie. „Ajutaţi-mă să o ridic pe umăr!” îmi ceru ea mie, grăbită, căci legătura îi alunecase. M-am dumirit, am ajutat-o să salte un pic legătura pe umărul ei osos şi pot să spun că sacoşele erau grele de parc-ar fi fost pline cu bolovani... Nu se vedea conţinutul căci erau acoperite. Imediat a plecat mai departe, cred că spre autogară, venise din vreo comună şi se grăbea să prindă o maşină poate... În drum s-a oprit preţ de câteva clipe să apostrofeze un moşneag sibian care ieşise dintr-o curte interioară tipic ardelenească, sprijinit în baston. „Lasă bastonul, moşule, mergi pe picioare!” – îl certă ea stând în loc, să-l privească mai bine. Eram amândoi uluiţi de câtă energie părea să aibă bătrânica aceea firavă şi, într-un fel, mi-a părut atât de rău că nu m-am priceput cum să o ajut mai mult, în scurtul răstimp cât a apelat la mine.
Mergând înapoi pe firul timpului şi al memoriei îmi aduc aminte că mă aflam la Braşov, prin anul ‘87 sau ‘88. Era o zi călduroasă, eram inginer stagiar şi treceam pe-acolo cu treburile mele, când văd un bătrân cu un rucsac plin cu fluiere, linguri şi tot felul de lucruri din lemn cioplit. Era asudat de căldură şi de greutatea rucsacului, iar din când în când cânta un început de melodie la fluier. Apoi se oprea şi scotea câte un „Of, Doamne!” sau doar ofta. Mi-aduc aminte că m-am oprit şi am întrebat meşterul:
„Cum dai fluierele moşule?”
Parcă erau opt lei sau nu ştiu cât.
„Uite iau şi eu unul, ia zece lei!”
Aşa m-am ales cu un fluier la care nu ştiam să cânt, pe care l-am păstrat o vreme până l-am pierdut. A fost pentru prima oară când am trăit regretul că n-am ştiut ce puteam să fac mai mult pentru un bătrân. Cântecul lui sacadat, dar mai ales oftatul, îmi revin în memorie şi îmi aduc aminte de cântecul lui Vali Sterian, „Doamne, vino Doamne.../Să vezi ce-a mai rămas din oameni!”.
Pentru mine, acele apariţii au fost, fiecare, o epifanie a României profunde. Întâi, ca tânăr, am cumpărat din proprie voinţă un fluier, atât am gândit că pot să fac, nu puteam să ajut, dar puteam să văd cât îi este de greu. Mai târziu, ca bărbat, nu mi-a cerut decât să o ajut preţ de o clipă, să ridic greutatea de pe umerii ei. Fiecare putem avea o clipă din viaţă în care un înger să ne ceară ajutorul. N-am citit cărţile „angelologilor” noştri contemporani, filozofi sau politicieni, şi probabil că nici nu le voi citi. Nu vreau să vorbesc despre îngeri. Ştiu însă, simt, că sunt printre noi. Şi îi doare!
