Vămile ajungerii, vămile trecerii
Mihai ANTONESCU
Cu siguranţă, poetul Daniel Vorona merită un portret literar cât mai amplu, mai aproape de fiinţa şi spiritul lui în contemporaneitate. Cândva, o vom face şi pe asta. Deocamdată, ne mărginim în a fixa într-o lumină absolut necesară una dintre cele mai lăudabile ce i-ar fi putut trece prin cap excelentului poet, anume, aceea de a întocmi pe-ndelete şi cu bun răsunet o revistă de poezie şi arte cum deocamdată nu sunt prea multe în peisajul nostru literar-valoric. VAMA LITERARĂ, titlu inspirat dar nu şi surprinzător cunoscându-l pe Daniel Vorona, adună în paginile-i cărturăreşte întocmite şi elegant expuse celor mai exigente gusturi în materie, nume de rezonanţă în lirica actuală, cronici semnate tot pe-acolo, interviuri şi texte de larg interes cultural, dovedind atât în concepţie cât şi în realizare, o bună cunoaştere a fenomenului cât şi a publicului ţintă. Astfel, întâlnim aici generaţii de creatori „la vârf”, cum a şi fost în intenţia lui Daniel Vorona, provenind din medii şi cu preocupări dintre cele mai diverse, dar cu toţii stând sub semnul valorii şi al unicităţii în arta scrisului sau (şi) graficii. Aş aminti doar câteva nume, care spun destul chiar prin simpla lor rostire, atâta cât să determine cititorul la parcurgerea acestei reviste întru totul altcum: Nichita Stănescu, Gabriel Rusu, Cezar Ivănescu, Ioan Alexandru, Eugen Evu sau mai tinerii Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Paul Vinicius, (directorul revistei acordând o atenţie sporită generaţiei ‘90, după cum vedem în acest prim număr) etc. VAMA LITERARĂ stă sub semnul lucrului bine făcut şi sub semnătura grafică a lui Vlad Ciobanu, se-nţelege. Căci la înălţimea şi uimitoarea miză pe care şi-o propune în continuare poetul Daniel Vorona, numai un grafician de talia lui Vlad Ciobanu putea să subscrie. Interesantă este şi ideea de a prezenta câte un poet în fiecare număr al revistei, cu date bio-bibliografice, cronici la operă şi un număr de 33 de poeme care să-l fixeze în oglinda timpului prezent şi viitor. O bună impresie fac de asemeni şi traducerile din şi în limba engleză ale Anei Mirela lacob, paginile dedicate liricii străine, ca şi prezentării pe scurt a ultimelor apariţii editoriale, desigur, tot pe criterii valorice selectate. Ca o particularitate a acestei noi şi uluitoare reviste, pe care, sunt sigur, Daniel Vorona a sesizat-o în toată plenitudinea ei, ar fi senzaţia de întoarcere la începutul desfăşurătorului, de re-lectură a textelor dinlăuntru, dublată de o anume nelinişte a bucuriei ce ţi-o stârneşte dimensiunea lirică a celuilalt, precum şi luminozitatea ce o degajă întregul tip carte de raft al obiectului finit, lucru tare greu de obţinut şi ne la îndemâna oricui, azi, într-o piaţă din ce în ce mai pretenţioasă. Iată un bun prilej şi pentru noi să urăm revistei VAMA LITERARA o cât mai îndelungă apariţie sub semnul întemeietorilor de frumos şi valoare. Ave, DANIEL VORONA! Ave, LAURlAN STANCHESCU, redactor-şef! Ave PRIETENI!
Dan Minoiu -
Să nu mori în week-end
Victor STEROM
Motto: Nu-mi da Doamne bani, glorie ş strălucire ci doar puterea de-a îndura
„Te-ai dus prietene, / chiar atunci când mi-era cel mai rău. / Ştiai ce-ntunecat mă simt / şi totuşi te-ai dus fără să clipeşti. / M-ai lăsat în mocirla asta singur, / să nu mai am la cine să mă vaiet. / Ai lăsat conversaţia noastră să / sfârşească-n monolog / şi te-ai dus prietene, dar- / stai, nu te-ntrista, / te mai cert un pic şi-apoi am să te rog / să faci prezentările” (Onoruri, p.62) Poetul Dan Minoiu reuşeşte să treacă relativ uşor, în acest poem, de la luciditatea existenţială la sensibilitatea meditativă, prin aşa-zisul registru melancolic şi chiar - în final - prin tonul ironic şi... şocant. Trebuie să remarc şi deosebitele desene, semnate de Adrian Voinescu, ce „împânzesc” acest volum, îmbrăcând varii forme cum ar fi: cuminţenia romantică sau frumuseţea proaspătă a notaţiei Iudice, exercitându-şi funcţiile semantice şi pragmatice totodată. „Pietrele pe care te-ai aşezat / Mi-au rănit picioarele / Şi mă acoperi / Mă-mpiedic (Grijă) sau „În privirile orbului stă-nchis / Întunericul, şi-n bobul pleoapelor / Lui stă singură floarea / Luminilor arse” (Întuneric) Păstrându-şi disponibilă materia lexicală, prospeţimea şi frumuseţea prozodiei remarcabile, poetul Dan Minoiu beneficiază, şi în acest al treilea volum de versuri, de o rigoare poetică individualizatoare. „Femeie, ţi-am spus, / vânturile pleacă azi după-masă / grăbeşte-te să te poarte eu ele / şi vezi ia-ţi ilicul acela din cui / şi pune-l să-ţi apere amintirile de răcit. / zoreşte şi tu femeie ţi-am spus / lasă-ţi dorurile acolo-ntr-un colţ / să nu le mai audă bocind careva / şi du-te, hai du-te şi-ncearcă să prinzi / şi ultima adiere de vânt. / Haide femeie, ce faci? Ţi-am mai spus / vânturile au plecat prin toate ungherele / şi tu stai să-ţi jeluieşti nenorocul. / - Ce-ţi pasă? mi-ai zis, ţie ţi-au trecut / de zece ori toate vânturile şi tot ai rămas.” (Statornicie - p. 24) Adept al esteticului şi al eticului, Dan Minoiu şi-a confecţionat voit un cilindru caleidoscop propriu prin care priveşte lumea doldora de nuanţe şi dimensiuni cognitive, alcătuind desene înfiorate de tip ontologic, în fine, pot afirma că poezia creată de Dan Minoiu din această frumoasă carte editată în condiţii grafice de excepţie, configurează un spaţiu al intimităţii visătoare şi melancolice unde cotidianul este deopotrivă îndepărtat şi regăsit. Motto: Roagă-te să nu îţi dea Dumnezeu să trăieşti toate bucuriile deodată. „Copiii mei de ce să-mi cer iertare? / Când am crezut în soartă şi în rost / Şi v-am transmis un drum spre o cărare / Şi-n ploaie eu v-am dat un adăpost. / Nu-mi pare rău de gândul părăsit / Nici de tristeţea care vine sumbră / Căci v-am iubit cum nu s-a mai iubit / Şi-am încercat să vă cuprind din urmă, / Lăsaţi-vă în vers cum veţi mai sta / Şi descheiaţi să prindeţi înserarea / Căci noaptea neagră se va apleca / Să îmi parcurgeţi veşnică uitarea.” ( Şah, p. 66>
*EDITURA KARTA-GRAPIIC, PLOIEŞTI, 2009
Ioan Vintilă Fintiş -
Bufonul şi KlaRaReGina*
Lucian GRUIA
Folosind drept pretext frumuseţea poetei Clara Mărginean, Ioan Vintilă Fintiş imaginează un carnaval existenţial care la prima vedere pare oniric. Ludicul lustral, imanent, conferă versurilor gravitatea arghezieană a sintagmei: „Aşa e jocul / arză-l-ar focul”. Şi spune Fintiş: „Trageţi cortina, va fi un spectacol / Cu îngeri şi cu fete de asfalt... / Într-un oraş de ceaţă-n Brabant, / Sau într-o gară beată de miracol. // (...) // Pretutindeni doar paseri măiestre. / Pe capota de-argint KlaRa prinţesa... / Trageţi cortina, să-nceapă piesa...”
Versurile creează o muzicalitate aparte, bacoviană, susţinută de imagini reci, cristaline: „Violoncelele de brumă se arcuiesc pe câmpii, / KlaRa plânge – fluture verde pe un tavan, / Din care ne priveşte decembrie singur, / Cum luna de pe-armurile lui Gingis Han”.
Prin atmosfera halucinantă de vis, printre brume, ceţuri şi fum, apar uneori, în contrast, imagini crude, carnale: „Vom ajunge curând, vom ajunge / Limbă de şarpe învelită cu sânge.”
Erosul pendulează între purităţi spirituale, celeste (în care prinţesa fără chip pare sora „frumoasei fără corp” din versul eminescian): „Frigul va plânge cu piramide / Peste KlaRa ReGina fără de chip...” şi împliniri carnale: „Un vis ciudat, poate nedumerire, / Te-ai cuibărit la mine în privire. // Cu trup cu tot, cu ţipătul adânc, / Înlănţuind cu stele primul prunc.”
Există un extaz spiritual, clădit pe noroiul fertil al inconştientului, ca la Blaga: „Dintre sâni căzură stropi de rouă / De pe coapse chiar un înger blond / În această lume de alcooluri / Eu sunt poetul cel mai vagabond.”
În spectacolul de bâlci al vieţii, fiecare actor apare însingurat, ca de altfel, fiecare dintre noi: „A nins peste tine cu arome de crini, / Pe strada mare, doar circari şi pitici. / Dresori de lei invadează oraşul / Împodobit cu lampioane de-arnici. / Balcoane de rouă – copacii burează, / peste biserici de aer şi rugăciuni. / Pe-acoperişuri balerini patinează, / Cu patine de gheaţă şi de cărbuni. / Hamlet bântuie-acum prin spelunci, / De singurătate tristeţea noastră o bea. / Prin fumuri de-alcool şi haşişuri, / A răsărit din tine o stea... / ...Kla – Raa ...”
Pe măsură ce poetul creează, starea de graţie îl învăluie, luând-o înaintea cuvintelor. Identitatea femeie – înger reiterează forţa primăvăratică a logosului demiurgic: „Cum un fuior de / lacrimi / se torcea, / Chipul de înger / din privirea ta - // doar o clipă a fost / lumină deplină - / au înflorit atunci / toţi merii din grădină ... // iar el privea prin / uşile de apă / cum se ridică oasele / din groapă...”
În haosul terestru au rătăcit până şi îngerii: „Un cal nechează prin burg - / înger pribeag în cămaşă de-amurg. // Sufletul meu răstignit peste ape, / să vadă lumina mai de apropape.”
Şi totuşi omul se ridică spre Dumnezeu, prin credinţă şi puritatea iubirii: „hai să fugim din vis clarissima KlaRa - / În re minor ţi-am acordat vioara / (...) / Iar noi ne vom topi într-un miracol, / Tu – marea preoteasă – eu oracol.”
Uneori moartea devine atotstăpânitoare, într-o lamentaţie care îmi aminteşte de Radu Stanca : „Carnea se prelinge / din oglinzile sparte, / cum în prima clipă de după moarte...”
Un gând neobişnuit şi incitant metafizic bântuie visul poetului: „Ce se întâmplă dacă moare un înger, / Dacă eşti închipuire, sau întâmplare. / Atunci când te atingi de lumină, / Devii dintr-odată visare...”
Finalul spectacolului existenţei noastre este tragic: „În piesa aceasta personajele mor, / Chiar înainte de scena finală. / (...) / E foarte tragic şi foarte frumos. / Un clopot bate târziul din noapte / S-a răstignit un zeu pe inima mea, / Nu mai există nici viaţă nici moarte...”
Concluzia asupra existenţei noastre cade ca o ghilotină: „Ce multă lumină – cât de mult mister...”
Am citat copios din versurile lui Ioan Vintilă Fintiş pentru că ele au miros îndumnezeit de Rai şi de pucioasă din Iad. Poetul, care ne-a obişnuit cu vers alb şi rime interioare, acum dă dovada stăpânirii depline a versului clasic. A apelat la acest mod de exprimare lirică pentru a resuscita romantismul anchilozat şi pentru a crea un aer vetust, aparent sentimental. Dincolo de aspectul ludic al spectacolului liric se ascund adâncimi ontice nebănuite la prima vedere. Muzicalitatea verurilor e marcată cu aluzii la instrumente cu coarde, acordate la tristeţea pluvială bacoviană. Semnificaţia textelor trebuie decodificată la două etaje. Primul este al aparenţelor jucăuşe, al doilea al condiţiei fiinţei umane muritoare.
Ioan Vintilă Fintiş se dovedeşte şi prin acest volum un poet pur sânge.
*Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2009
Fineţea analitică & subtilitatea disocierilor
Victor STEROM
„Nu am fost şi nu voi fi niciodată un critic literar, aşa cum unii cred ori ar dori. Eu am fost şi etern voi rămâne un copil ajuns prizonier în vârsta lui, rătăcind în calea oricărui răsărit de minune, cu bucuria şi puritatea celui ce încă o mai vede aşa cum este.” Aceasta este, va să zică, profesiunea de credinţă pe care şi-o şi ne-o face autorul, chiar dacă scriitorul Florentin Popescu notează succint pe ultima copertă a volumului de critică literară „Memoria punctelor cardinale”, Editura Rora, Târgovişte, 2009, cum că „în materie de critică literară d-sa are intuiţii şi judecăţi remarcabile - toate constituindu-se, subtextual, în sincere pledoarii pentru o mai dreaptă cinstire a scrisului literar şi a celor ce-l practică, fideli harului şi chemării lor.”
Cunoscut ca poet şi mai ales ca prozator, Mihai Antonescu a înţeles că un critic literar trebuie, la rându-i înainte de a se cantona oricât de metodologic într-un text, să facă dovada că ştie să înţeleagă acel text literar, că posedă ceea ce numim inteligenţă critică. Viziunea criticului Mihai Antonescu asupra unei cărţi de poezie ori de proză este fără îndoială coerentă şi îndreptăţită de situaţia literară, numindu-şi-o consemnări prieteneşti. Şi aşa este, din moment ce interpretarea sa o sugerează identificarea autorului în perimetrul ontic. „Acum, şi eu îl cunosc pe poetul Florin Dochia. Pare un ins comunicativ, jovial şi prietenos, de nu am vorbi decât de bunul lui simţ şi o educaţie pe măsură, cum au mai toţi oamenii de spirit prahoveni. Dar, Doamne, cum altfel să treci printr-o aşa luminoasă armură, să-i dibui omului adâncimea rănilor şi muta nelinişte, decât citiâdu-l?” Şi Mihai Antonescu îşi continuă analiza critică pe cartea de poeme „33 piatră, pasăre, duh” semnată de câmpineanul Florin Dochia, tot din aceeaşi perspectivă, luminat de psihologia personajului: „Din bun-simţ şi dintr-o explicabilă singurătate va să zică, îşi asumă Florin Dochia răstignirile pe furiş, pe dinlăuntrul fiinţei, cum ar veni, pe cuie şi semne al căror tâlc numai el îl desface şi cuprinde, până la credinţă. Până la credinţa izvorâtă din însingurare, până la speranţa timpului numărat (Cristic) a neclintirii în promisiune, a zborului printr-un albastru anume de nepătruns, să nu ajungă orice nătărău la surâsul bunului Tată şi al Duhului, ce în toate este şi pre pământ din marea mila Lui.”
Netulburat de demonul originalităţii, comentatorul Mihai Antonescu preferă să acumuleze - selectiv şi reflexiv - informaţii cognitive în raport cu autorii şi cărţile lor, operaţiune deloc facilă în contextul criticii noastre literare.
„Din volumul «Steaua de Murano» - sinceră şi cuceritoare, talentată foarte şi extrem de convingătoare în demersu-i scriitoricesc, Monica Mureşan e o mică stea întârziind anume pe cerul oricărei dimineţi de dragul rătăciţilor de ei şi lume, în speranţa unui semn călăuzitor spre propria-i lumină. Mă opresc aici, puţin speriat şi trist dinaintea uşii ce desparte lumile, ascunzând cu grijă în cuta sufletului o speranţă - aceea că, de oriunde,oricând mă voi putea întoarce în refugiul poemelor Monicăi Mureşan, ca la mine însumi.”
Iau acest comentariu ca pe un discurs critic de dragul teoriei înseşi. Admirabil, de o nesecată delicateţe şi bună cuviinţă, Mihai Antonescu scrie aşa cum gândeşte despre confraţi şi literatura lor. Niciodată puterea de înţelegere şi interpretare a unui text literar nu se situează dincolo de fineţea analitică ori de subtilitatea disocierilor. „Textual, fără cusur, va să zică, degeaba s-a inventat papura... Subiectual, ar veni cam aşa: dincotro venim, încotro ne îndreptăm? Ei, ideea în romanul «Casia» de Emanoil Toma, constă aici tocmai din teribilul semn de întrebare! Dacă spunem că ştim dincotro venim, având cu noi experienţa trecutului, vedem că, mai mult ca sigur, nu ne convine încotro ne îndreptăm, bănuind că asta nu va rezolva nicicând problema sufletului ori a conştiinţei, cu atât mai puţin a echilibrului interuman într-o lume în care tocmai reperele ultime determină prăbuşirea totului.” Pot spune că talentul literar - adică arta de a fi expresiv - al lui Mihai Antonescu, se împleteşte armonios şi convingător cu gândirea sublimată de lectura textelor sale critice, producând o bucurie aproape similară cu a unei lecturi foarte bune de proză adevărată. Astfel, Mihai Antonescu creează, de fapt, personaje în persoanele autorilor comentaţi care vorbesc şi gândesc în litera şi în spiritul propriilor creaţii, mişcându-se şi manifestându-se „epic” în regia criticului. Dincolo de orice idee critică, deci de ideea integratoare sugerată de titlu: Memoria punctelor cardinale, textele sunt grupabile în funcţie de dominanta structurală care le asigură personalitatea. Nu mă voi opri la toate - nici n-ar fi posibil – cu observaţia că există judecăţi adânci în subsidiarul unor mai interesante şi altora mai subiective, la suprafaţa punctului de vedere al analizei critice.
„Versuri dintr-un trecut care oricând poate fi viitor, versuri cu excelentă metafora şi parfum străvechi, amintindu-mi vag-dureros de Garcia Lorca, ori, ca o îmblânzire a umbrei ce-mi trecu fugarnic pe sub pleoapă, de bunul şi marele nostru confrate, poetul Mircea Bârsilă. Dar eu anume alesei ultimul poem din volumul „Ceremonii de iarnă” semnat de ploieşteanul loan Vintilă Fintiş, ca pe o poartă etern rămasă deschisă în drumul spre următoarea minune, de teama târziului ce mi-ar fi putut îndoi a neputinţă inima şi mersul”.
Gherasim Rusu Togan -
Distincţia cuvintelor*
Victor STEROM
„Poemele volumului «Distincţia cuvintelor» impresionează prin încărcătura emoţională profundă şi sinceră, precum şi prin limbajul poetic limpede, elevat şi convingător“ (C. Manolache)
Întreaga poezie creată de Gherasim Rusu Togan în acest volum se hrăneşte dintr-o mare dragoste de viaţă, dintr-o calmă efervescenţă a trăirilor lăuntrice, dar şi dintr-o atracţie structurală către bucuriile autentice, întru frumuseţe şi puritate. „În alb, în roz, / în toate culorile toamnei, / îmi transcriu sentimentele. / Şi, totuşi, / Ce folos că mă vreau ca o toamnă elegantă, / Când un veşnic măsurător al timpului, / Nedespicat încă de trecerea culorilor / În neantul privirii, / Mă răneşte cu negru!“ (p. 72)
În acest poem cu atmosferă bacoviană se vede atât de clarvăzător nodul în care poetul Togan, transfigurează reflexiv şi meditativ o temă asupra timpului care trece, lunecând pe un siaj al ireversibilului. Şi, în fine, trecerea timpului face aici elegia mai dureroasă în contrast cu nesfârşita sete de viaţă. „Se înserează, bătrâne, pe-acasă / Şi tot uitat de prieteni ai rămas, / La pândă, pe la poartă-i cea cu coasă, / Dar încă n-are forţă şi nici glas. / Tu regăseşte-ţi clipă de răgaz, / Mai reperează-ţi drama prin cele duse / Că n-ai pus încă viselor zăgaz! / Dar multe, încă, au rămas nespuse / Tu dă-le, de mai poţi, prin suflet glas!” (p. 22)
O trăsătură distinctivă a poeziei lui Gherasim Rusu Togan e fără îndoială amestecul îndurării cu aplecarea ceremonială a solemnităţii, cu îngenuncherea blândă în faţa nemişcării eterne, întru reculegere în serenitatea cunoaşterii. „Va trebui să-mi caut urmele, / Dintr-un trecut absurd, în aşa fel, încât, / Zădărnicia să nu-şi însemne trecerea... / Şi va trebui să adaug bestiala jignire / Şi pierderea avuţiilor / La care duşii îşi au pretenţiile lor / Cum că-şi lăsară / Cutare şi cutare / Covor de vise şi bunuri / Azi, inutile / Precum inutilele piese - / Exponate ale unei vechi suferinţe / În muzeul obiectelor absurde.” (p. 33) E-o mărturisire ca o rană din care curge sensibilitate şi sinceritate.
Gherasim Rusu Togan toarnă în poezia din acest volum paradigmat şi conceptual, un conţinut semantic grav şi neliniştitor, însă, mereu prins într-o realitate vădit crudă, poetul ştie să se înalţe spre un lirism de semnificaţii şi conotaţii spirituale. „Vei răsări ca luna dintre stele, / Te voi clădi sublimă şi de dor / Din toatele pierdute-n stări rebele, / Vei rămânea ca taină şi izvor. / Te voi chema prin lumile rebele / Te voi uita în nopţi cu dorul stins, / Dar vei renaşte-n drumurile mele, / Chiar dac-oi fi uitat, cu părul nins / Iar într-o noapte, singur şi răzbit, / De multele dorite să revină, / Tu vei renaşte chipul drag, răzbit, / Prin gol de nopţi, ornat cu lună plină.” (p. 90)
*EDITURA LIBERTAS, PLOIEŞTI, 2009, 104 p., PREFAŢA DE C. MANOLACHE
Florentin Popescu -
Portrete în peniţă*
Victor STEROM
Credibilul şi verosimilul sunt doi poli sublimaţi în tot ce scrie Florentin Popescu în această carte, unde găsim atât confraţi care au fost şi au rămas prin faptele lor, dar şi oameni cu care ne întâlnim cotidiani. Florentin Popescu a dorit să facă un excurs sentimental, o incursiune în viaţa prietenilor ori cunoscuţilor săi, cu pronunţate valenţe eseistico-subiective, după ce a trăit efectiv peste cinci decenii în preajma ori în relaţie directă cu mulţi creatori şi promotori de cultură comentaţi monografic aici. Între coperţile sale, cartea încorporează cvasitotalitatea aspectelor existenţiale ale fiecăruia, redactate fiind într-o succesiune eminamente ontologică, dar pe paliere diferite care uneori se întrepătrund privite din unghiuri şi puncte de vedere similare.
În paginile acestui volum, am găsit informaţii despre multele manifestări pe care - o parte - le ştiam, însă, multe din ele îmi erau complet necunoscute. Astfel, am aflat de moartea neaşteptată a poetului Dumitru Bălăeţ. lată cum povesteşte Florentin Popescu. „În seara primei duminici a Iul Făurar 2009, la o oră puţin cam târzie, a sunat telefonul şi de la celălalt capăt al firului am auzit vocea poetului Dumitru Bălăeţ. Mă ruga să rostesc şi eu „câteva vorbe”, peste câteva zile, la lansarea unei cărţi a lui despre biblioteci, despre cărţi şi „păstorii” lor în vremurile noastre. Nu l-am refuzat. Aşadar, în joia imediat următoare, pe 6 ale lunii, m-am prezentat la Biblioteca metropolitană din Piaţa Amzei şi, fireşte, ca orice conferenţiar care se respectă, am vrut să văd mai întâi dacă în vitrina din stradă se află vreun afiş despre lansarea cărţii cu pricina. Am rămas siderat. M-a paralizat ceea ce am văzut acolo: o fotografie a poetului Dumitru Bălăeţ, însoţită de menţiunea „In memoriam”. Urcând scările şi intrând în acest templu al cărţii, care este Biblioteca amintită, am aflat numaidecât crudul adevăr: scriitorul încetase din viaţă în urma unui atac de cord în chiar dimineaţa acelei zile.”
Sau drama familiei poetului buzoian Mircea Ichim. „Tatăl poetului, profesorul, a fost operat, a rămas fără un picior şi o vreme a mers să predea lecţii elevilor sprijinindu-se într-o cârje. Într-unul din cele mai plăcute momente din viaţa iui, la propria-i nuntă, Mircea Icnim şi-a pierdut subit mama în urma unui atac de cord, iar după o vreme fratele lui, student în ultimul an la Universitatea din Bucureşti, a fost găsit, după vreo săptămână, spânzurat în casele părinteşti în care nu mai locuia nimeni, fiindcă Mircea Ichim era pe atunci la Bucureşti.
„La sfârşitul lui februarie 1993, în nişte zile cumplite, cu ger şi zăpezi cum nu mai văzuse capitala noastră de multă vreme, sufletul generos şi sensibil al lui Mircea Icnim a ieşit şi el pe neaşteptate din crisalida trupului poate pentru a se face fluture şi a-şi lua zborul către necunoscutele tărâmuri de dincolo.”
Mulţi scriitori spuneam că-mi sunt cunoscuţi, fie din întâlnirile cu cititorii, fie de la cenaclurile frecventate şi de mine ori din redacţiile revistelor de cultură. Numesc aleatoriu pe loan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Dumitru Dinulescu, Iulian Neacşu şi, mai ales, pe Laurenţiu Ulici, dar şi pe Mircea Micu, Tia Peltz, Constantin Turturică, Ion Rotaru, Mircea Sântimbreanu, Florin Muscalu,Valeriu Bârgău, Florin Constantineseu, Romul Munteanu, Dumitru Pricop, C. Staneseu, Gheorghe Istrate, Nicolae Ioana, Gheorghe Tomozei, Baki Imeri, Petre Ghelmez, A. I. Zăinescu, C. Carbarău... De toţi aceştia şi de alţii nenumiţi de mine, Florentin Popescu s-a apropiat atât subiectiv, cât şi obiectiv printr-o structură accesibilă să le modeleze sau să le dea contururi cât mai clare în culori vii, de neuitat. Sunt de fapt aici în „portrete în peniţă” bibliografii selective cu faptele şi evenimentele revelatoare ale fiecăruia. Originalitatea şi unitatea de stil şi abordare îi conferă scriitorului Florentin Popescu nota de interes şi de singularitate în peisajul editorial al acestui demers biobibliografic.
*EDITURA RAWEX-COMS, BUCUREŞTI, 2009, 230p.
