A trăit nouă ani mai mult decât Labiş şi tot nouă ani mai puţin decât Eminescu. În satul Konstantinovo, astăzi Esenino, de pe râul Oka, la 21 septembrie 1895 se năştea viitorul mare poet rus Seghei Alecsandrovici Esenin. Avea să moară pe 20 decembrie 1925, la hotelul „Angleterre” din Leningrad. Poezia lui extrem de originală, noncomformistă pe care a scris-o cu ardoare şi trăire persuasivă, dar mereu pândită de presentimentul celor ce-şi intuiesc destinul, a fost de-a lungul vremii în atenţia traducătorilor şi nu numai. Asupra operei eseniene s-au aplecat printre alţii scriitorii: Zaharia Stancu, George Lesnea, loanichie Olteanu, iar George Călinescu, în marea sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941), intuind afinităţi elective, îşi intitulează un capitol „Eseniniştii”. Închei succinta mea prezentare spunând că poetul Serghei Esenin, a iubit cu fără de măsură viaţa, sub toate aspectele ei, iar numele său stă în marea galerie de spirite alături de Gogol, Puşkin, Lermontov, Turgheniev, Tolstoi, Cehov, Dostoievski... Şi chiar dacă a trăit doar 30 de ani, el a lăsat o operă bogată în nuanţe şi atitudini sufleteşti, fiind ca şi Rimbaud, un suflet de hoinar autentic. (Victor Sterom)
SUFLET DE HOINAR
Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am milă.
Toate trec ca florile, pe rând,
Veştejite-n auria toamnă.
Tânăr n-oi mai fi cât de curând.
Prea mult nici tu n-oi mai bate-aşa,
Inimă atinsă de răceală.
Nu-mi mai arde să mă plimb desculţ
Sub mestecenii plini de beteală.
Suflet de hoinar, prea abătut,
Îmi astâmperi vorba-nflăcărată!
Prospeţimea,dorul, le-am pierdut
Şi privirea mi-este tulburată.
Cu dorinţele devin zgârcit.
Viaţa mea, eu oare te-am visat?
Când pe calul roib eu am gonit?
Când, în zori, prin stepă am cântat?
Lin cad frunze roşii de arţar,
Toţi suntem pe lume trecători...
Fie dar blagoslovită legea
Că-nfloresti şi duo-aceea mori!
Da!Gata de acum! Fără întoarcere
Natalele câmpuri le-am lăsat.
Nu-mi vor mai foşni mie plopii
Cu frunzişul lor înaripat.
Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău de mult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.
Iubesc acest oraş plin de ulmi,
Chiar dacă e noroios şi şubrezit.
Asia de aur, tot moţăind
Pe cupolele lui a adormit.
Iar când noaptea luna luminează,
Când luminează... dracul ştie cum!
Pe ulicioară, cu capul plecat,
Eu merg spre crâşma plină de fum.
E vuiet în cumpăta văgăună
Şi noaptea, până în zori, în birt
Eu le citesc versuri curvelor
Şi cu borfaşii mă adăp din spirt.
Inima îmi bate tot mai tare
Şi vorbesc aiurea... „Ca şi voi,
Şi eu sunt definitiv pierdut
Şi nu mă voi mai duce înapoi”.
Fără mine, căsuţa s-a aplecat,
Bătrânul dulău de mult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor iar-a sortit.
1922
Poem tălmăcit din graiul rusesc de
ADRIAN BUCURESCU
