Ioan LILĂ
Aceasta-i întrebarea
Ce pandispanul meu o fi filosofia,
De ne-a-nnegrit de veacuri şi viaţa şi hârtia?
Un fel de-a zice simplu că totul e incert,
Ca o deringoladă indusă-ntr-un concert.
Noi nu avem credinţa că lumea e divină,
Şi nici că a fi fiinţă este un dar regesc,
Pentru că nici o floare nu poate fi de vină
Că eu pe mine însumi nu mă mai regăsesc.
Natura poate este darul venit din cer,
Dar nu ştiu infinitul de este, cum se zice,
Materie eternă, acesta-i un mister,
De care şi Eternul adesea se dezice!
Chiar şi plăcerea este, zic popii, un păcat,
Împreunarea cărnii ar fi îngrozitoare,
Deşi păcatul ăsta din cer ne fu lăsat –
Cădem ades în dânsul ca un bondar în floare...
Şi iar ne vom întoarce la un percept scolastic,
Ce ar mai fi natura fără de bărzăuni?
Ei tremură-ntr-o floare ce nu are elastic,
De zici că sunt mai falnici decât nişte păuni.
Vichy, samedi 17 octobre 2009
