Alexandra
Paul Mihalache
Într-una dintre serile acelea stupide, ca toate serile de început de iunie, când străzile se umplu de oameni fericiţi peste măsură şi fără nici un motiv, mi-am aprins un Camel Light şi am ieşit în grădină să mă plimb printre copaci şi să mă gândesc în linişte la Alexandra. Să nu credeţi că am o grădină imensă, din acelea prin care te poţi rătăci, pierzând direcţia paşilor şi a gândurilor. Mergi câţiva metri şi dai cu nasul de gard; asta dacă eşti suficient de atent să nu calci în castronul lui Rolf – doberman-ul meu somnambul, care la astfel de ore trebuie să hoinărească aiurea prin vecini, visând haite întregi de căţele în călduri – altfel dai cu nasul de pământ chiar înainte de a ajunge la gard. În iunie însă, grădina mea se întinde mult pe verticală, şi poţi alerga cu privirea până la desenul acela fantasmagoric de stele tăcute şi nemişcate, cărora le-am dus dorul o iarnă întreagă.
La Alexandra mi-a plăcut întotdeauna să mă gândesc pe întuneric şi fără să mă distragă nimic altceva; iar acum, deşi era trecut de unu noaptea, în grădină era lumină aproape ca ziua, iar câinii de prin curţile învecinate lătrau ca apucaţii la lună, de parcă n-ar fi văzut cu atâtea alte ocazii că dumneaei, rotundă şi grasă, puţin se sinchiseşte de lătratul lor absurd. Pe Alexandra am cunoscut-o de când era aproape un copil. Ea avea şaisprezece ani, iar eu trebuie să fi avut vreo sută cincizeci, căci îmi aduc bine aminte: aveam o dată şi jumătate vârsta ei. O întâlnisem întâmplător, datorită unui grup de necunoscuţi care organizaseră un schimb de experienţă între Universitatea Bucureşti şi cea din Iaşi, activitate în care fusese angrenată prietena unui prieten şi care mă convinsese în ultimul moment să mă urc în tren, mai mult aşa, din lipsă de ocupaţie, şi lucrurile se legară, ca de obicei, fără nici o noimă, până la punctul în care ajunge să se întâmple ceva de care să merite cu adevărat să-ţi aminteşti. Astfel, de pildă, odată, împiedicându-mă pe stradă şi fiind gata-gata să cad, am găsit pe jos o hârtie pe care scria Art jazz, sâmbătă seara, ora 19. M-am dus, am băut o bere (e inutil să mai spun că, atunci când am intrat, nu cunoşteam pe absolut nimeni în bar) şi, în scurt timp, am ajuns să stau la taclale cu un tip bărbos, pentru ca, din chiar aceeaşi seara, să devin membru în trupa lui de jazz, pentru următorii trei ani.
Uneori mă întreb dacă am eu probleme cu echilibrul, ori destinului îi place să-mi joace feste, de parcă ar vrea să-mi spună că nu sunt în stare să văd (singur) lucrurile importante, până nu dau, la propriu, cu nasul de ele.
Alexandra a fost una dintre puţinele femei (cu tot cu ea trei, dacă memoria nu îmi joacă feste la ora asta) care, deşi mi-au marcat într-un fel sau altul existenţa, nu mi-au fost antipatice încă din primul moment. Ba dimpotrivă. Aproape că mă îndrăgostisem de ea încă dinainte de a o cunoaşte, doar din ceea ce îmi povestise Ruxandra – sora ei – în tren spre Iaşi. Îmi permit să spun asta pentru că Alexandra nu este – contrar aparenţelor, şi a feminităţii ei cuceritoare – genul care să se lase uşor pradă sentimentelor. Are ceva din luciditatea unui bărbat (nu neapărat cea reală, ci mai degrabă cea pe care, cu emfază, şi-o revendică mulţi dintre scriitori). Sunt convins că va fi o actriţă respectabilă.
Vă voi povesti imediat cum am cunoscut-o de fapt, dar trebuie să-mi aduc întâi ţigările din casă, şi să-i dau lui Rolf nişte lapte cu somnifere, că tocmai s-a întors să-şi etaleze figura ironică şi superioară, vrând parcă să-mi povestească din priviri succesele lui de tânăr mascul, pe când eu mă mulţumesc să trăiesc din amintiri.
Cred că se întâmpla acum vreo mie de ani. Eu eram student la începutul anului trei, ea elevă în clasa a zecea la Băncilă, iar Rolf, care mâine împlineşte patru ani, abia dacă făcea ochişori. Pe Carmen nici măcar nu o cunoscusem.
Alexandra este elegantă, fără economie de gesturi, dar nici cu exces de cuvinte. Ştia să mă privească. Unii spun că nu e deosebit de frumoasă, dar mie nu îmi pasă ce cred ei: se înşeală. Părul lung castaniu, ochii căprui şi gura mică, iar atunci când nu îşi propune să fie provocatoare, pare întotdeauna puţin tristă. Îşi controlează atent mişcările (defect profesional?), dar totul cu o naturaleţe pe jumătate spontană. Mi-au plăcut întotdeauna mâinile ei, iar atunci când mă atinge, cu greu mă mai pot stăpâni. Dacă aş putea să vă descriu în cuvinte acele atingeri, fiţi siguri că nu aş face-o.
Prima oară eram mulţi. Undeva prin centru, nu-mi aduc bine aminte locul, apoi am urcat spre Alpin – noi doi la câteva zeci de metri în faţă, vorbind despre muzică. A doua oară, în chiar aceeaşi săptămână, eram şi mai mulţi, eu teribil de mahmur, încercând să particip la o dezbatere pseudoacademică pe tema filosofie contemporană versus filosofie analitică. Spre seară am jucat biliard. A doua zi aş fi cerut-o în căsătorie, dar aveam tren cu noaptea în cap, aşa că, un timp, m-am mulţumit să-i transmit afecţiunea mea, prin epistole lungi, presărate cu versuri şi citate alese cu minuţiozitate.
Am revăzut-o, şi practic abia de atunci am început să ne purtăm ca şi cum am fi format un cuplu, la aproape jumătate de an după, spre primăvară, când deja locuiam împreună cu Carmen, în mansarda mizeră de pe strada Griviţei.
Secretul relaţiei noastre – fără îndoială una de excepţie – consta în faptul că ne vedeam rar. Odată i-am propus să fugim în Managua, ori Santiago de Chile, dar avea nişte probleme destul de urâte la şcoală, a căror rezolvare nu admitea nici un fel de amânare. Aşa se ratează marile oportunităţi: ai uitat să cumperi un buchet de flori ori o sticlă de whisky persoanei potrivite, te-ai urcat în autobuzul greşit ori, cel mai adesea, când îţi dai seama, e pur şi simplu, puţin prea târziu. Şi dacă mi-aş dat seama parcă ce?... Acum aş fi fost fericit ca Rolf, sforăind de mama focului, în loc să scriu vrute şi nevrute, chiorându-mă la lumina lunii, şi lăsându-mă pişcat în neştire de ţânţari şi de alte insecte nesuferite, renăscute odată cu venirea căldurii.
Vă aşteptaţi ca în final să daţi peste vreo despărţire tragică, o idilă sfâşietoare curmată brusc de vreo boală nedreaptă, ori de vreun accident stupid? Dacă da, mă bucur. Înseamnă că v-am dus de nas, deşi, recunosc, nu mi-am propus sub nici o formă asta. Ei bine, nu veţi avea parte.
Cu Alexandra am continuat să mă văd, o dată la două-trei luni, până anul trecut, când a intrat la teatru în Bucureşti. Ca o altă ironie a sorţii, la scurt timp după, eu am fost nevoit să mă întorc acasă, în Iaşi. Nici o tragedie: locuind în acelaşi oraş nu ne vedeam, neapărat, mai des ca înainte. Acum ies uneori la o bere cu o fostă colegă de-a ei de liceu, pe care am cunoscut-o, firesc, absolut întâmplător, şi care e posibil să trăiască cu gândul că m-am îndrăgostit nebuneşte de ea.
În fine, acum e târziu. Dacă mi-aş fi propus să scriu o povestire, poate v-aş fi descris totul cu mai mare lux de amănunte, dar nu mi-am propus câtuşi de puţin asta. Pur şi simplu am ieşit în grădină să mă gândesc la Alexandra.
Săptămâna următoare trebuie să fac un drum până la Bucureşti, şi o voi căuta negreşit.
Dragostea mea pentru Alexandra nu o va mişca din cale-afară – asta o ştiu prea bine – şi poate tocmai de aceea îmi e uşor să fiu atât de sincer când îi spun îmi e dor, deşi după, trec uneori săptămâni întregi fără să mă gândesc, măcar o secundă, la ea.
Iaşi, 6-7 iunie 2008
