Solzi
Marian Neguţu
Ploua cu scrumbii ca în desenele animate cu câinele acela alb, cu faţa pleoştită, care îşi învăţa elevul, asemănător lui, tainele meseriei de poliţist.
Oamenii nici nu-şi dădeau seama că ploaia nu e originală. Măcar să fi plouat cu caraşi sau plătici. Sau cu sturioni. Oho! Vă daţi seama cum ar fi sunat un buletin meteorologic? „Pentru mâine se anunţă precipitaţii nobile, din păcate fără icre.” Sau o furtună de rechini –câte victime!
Oricum, şi asta era o ploaie zdravănă.
- Mai plouă? m-a întrebat ea după ce mi-a deschis uşa.
- Da, am spus eu, scuturându-mă de apă şi resturi de peşte.
- Intră, nu-i nevoie să faci asta.
- Dar miros a peşte…
- Nu-i nimic.
Chiar dacă mă curăţasem, ştiam că am solzi în păr.
- Ai solzi în păr, mi-a zis îngrijorată.
- Ştiu, am răspuns eu plat.
M-a invitat să stau jos. M-am aşezat într-un fotoliu moale, gâfâind.
- O cafea?
- Da, te rog.
Când mi-a adus cafeaua, am observat că mergea greu, nesigur, ca un copil mic. Privindu-i pieptul, mi-am dat seama că şi ea respira cu greutate. Cafeaua avea gust de saramură. Am scuipat, în sinea mea.
- Îţi place cafeaua?
- Da, foarte bună.
Am tăcut amândoi. Ea nu bea cafea. Nu bea nimic.
- Sunt aici pentru că numai tu mă poţi ajuta, i-am spus. Apoi mi-am dat jos haina şi i-am arătat aripioara dorsală.
- Doamne! Am văzut eu prin haine, dar credeam că ţi-ai lăsat părul să crească…
- Pe spinare?
- Nu, credeam că ţi-ai lăsat…cum îi spune…chică!
Ce glumă proastă am făcut! Urăsc sarcasticii, sunt nişte inculţi şi nişte superficiali. Ea începuse să plângă. Fără lacrimi şi fără suspine. Mi-am dat seama după expresia feţei.
- De ce plângi?
Mi-a arătat o pereche de opercule care i se conturau pe gât. Acum avea o figură şi mai tristă, aproape disperată.
- Nu mai plânge, o să te sufoci.
Altă replică tâmpită. Mi-a luat trei minute să realizez asta.
- Am văzut eu că eşti cam tăcută. De obicei vorbeai mult.
Câtă lipsă de emoţie!
S-a oprit brusc din plâns când m-am ridicat.
- Mai stai.
- Trebuie să plec.
- Mai stai, te rog!
- N-ai înţeles? am spus punând mâna pe clanţă. Aripioara mea dorsală e de răpitor.
Am lăsat-o plângând. Nu am mai vorbit niciodată cu ea. Ploaia se mai potolise. Începusem să simt mai bine tot ce mǎ înconjura. Sunetele, vibraţiile, totul. Doar privirea mi se înceţoşase puţin. O săptămână am stat in cadă, fără să vorbesc cu cineva. Nu că nu aş fi vrut, dar nu mai puteam. Amuţisem.
După zece zile, totul a trecut. Revenisem la normal. Ploua acum cu mere. M-am dus la ea acasă. Nu era acolo. Nimic ciudat, în afara plantelor din ghivece. Avusesem dreptate, se transformase într-un peşte fitofag. M-am convins când după numai două zile am recunoscut-o în ciorba care mi s-a servit la restaurant. Am scuipat, în sinea mea.
Nu am rămas cu nimic din perioada aceea. Mai bine. Acum, cu ploile astea de fructe, când oamenii s-au transformat în viermi, i-aş fi mâncat pe toţi. Am rămas, totuşi, cu scrisul acesta plat.
