Andreï Makine este unul dintre marii scriitori ai literaturii contemporane. Opera sa literarã este la fel de interesantã precum biografia, din care, partial, se si inspirã. S-a nãscut în 1957, la Krasnoiarsk (Siberia), dar, în 1987, s-a stabilit în Franta. Nu întâmplãtor, pentru cã învãtase franceza de mic, de la bunica lui, si a studiat-o apoi la Moscova. La Paris, a trãit, la început, în conditii mai mult decât precare, fiind obligat sã locuiascã, pentru o scurtã vreme, într-un cavou din cimitirul Père Lachaise. Întrebat, într-un interviu, dacã într-adevãr a dormit într-un cavou, întrebare pusã de un ziarist belgian prosper, fãrã îndoialã, Makine a confirmat, adãugând, cu modestie, cã totusi acel episod din viata nu i se pare extraordinar. S-a mutat apoi într-o cãmãrutã în Montmartre, scriind de mânã pe hârtie luatã de la un centru de maculaturã. Însã meritul lui a constat în faptul cã nu a abandonat nici o clipã condeiul, chiar dacã manuscrisele lui au fost întâmpinate numai de refuzuri. În mod paradoxal, a ajuns sã traducã în rusã ceea ce scrisese în francezã, pentru cã editurile franceze aveau nevoie mai degrabã de un autor rus decât de un rus francofon, reusind în cele din urmã sã publice La Fille d’un heros de l’Union sovietique (1990). A fost începutul unei cariere literare care a culminat, în 1995, cu romanul Le testament français (Testamentul francez, Polirom, 2002), un imens succes de criticã si de public, câstigãtor al premiilor Goncourt si Médicis. Au urmat alte volume care au avut succes la public si la critica literarã, precum Crima Olgãi Arbelina (2001), Pãmântul si cerul lui Jacques Dorme (2004), Femeia care asteptã (2005), Iubirea omeneascã (2007) si Recviem pentru Est (2008).
Aceste rândurile se doresc a fi doar note si impresii de lecturã, dupã consumarea cu mare plãcere a câtorva cãrti edificatoare (sau esantion reprezentativ, pentru a folosi o expresie clasicã) pentru opera scriitorului: romanele Fiica unui erou al Uniunii Sovietice (1), Testament francez (2), Femeia care astepta (3) si Recviem pentru Est (4), dar si un semn de respect pentru un scriitor atât de profund care, poate, în viitor, s-ar putea afla în atentia juriului care acordã Premiul Nobel pentru Literaturã.. Toate cele patru cãrti poartã o amprentã istoricã puternicã. Makine încearcã sã înteleagã implicatiile istoriei mari asupra destinului oamenilor mãrunti. În volumul Testamentul francez, personajul principal este bunica autorului, de origine francezã, care a traversat de la un capãt la altul regimul comunist. „M-am gândit la viata ei. O viatã care lega între ele epoci atât de diferite: începutul secolului, epoca aceea aproape arhaicã, aproape la fel de legendarã ca si domnia lui Napoleon, si sfârsitul secolului nostru, sfârsitul mileniului. Toate revolutiile, rãzboaiele, utopiile esuate si teroarea izbutitã. Ea îi distilase esenta în durerile si în bucuria zilelor sale.” (5) Pentru Makine, bunica frantuzoaicã a avut o importantã aparte pentru cã „Gãseam în ea Occidentul personificat, Occidentul acela rational si rece, cãruia rusii îi pãstreazã o ranchiunã nevindecabilã. Europa aceea care, din fortãreata civilizatiei sale, priveste cu condescendentã mizeriile noastre de barbari – rãzboaiele, în care muream cu milioanele, revolutiile, cãrora ea le-a scris scenariile pentru noi.” (6) Ne putem da seama de forta de atractie a Occidentului având în vedere cã si societatea româneascã, în fond, mult mai occidentalizatã în 1945 decât cea rusã în 1917, a suferit patru decenii de închidere ermeticã (teoretic) în fata influentei decadentului Vest. Sã ne imaginãm cum am fi fost dacã am fi rupt contactul cu Occidentul din 1917 - cu sigurantã cã orice urmã de Occident, orice razã de luminã din Occident ar fi avut o importantã si mai mare.
Comunismul, însã, comportã si o atractie foarte nesãnãtoasã, vicioasã am putea spune, prin posibilitatea de a alege the easy way: a te abandona unei constiinte superioare care sã-ti traseze destinul individual pânã în cele mai mici detalii. Comunismul dezvoltã extraordinar de bine aceastã aparentã, cã ar fi o societate ordonatã, disciplinatã, ceea ce este, trebuie în sfârsit sã o recunoastem, o mare minciunã. Makine nu este nici primul si nici singurul care sã constate aceasta putere de atractie a solutiei facile. În Testamentul francez, regãsim aceastã tentatie totalitarã si antiindividualã. „Viata aceea, o viatã foarte sovieticã, în fond, în care trãisem dintotdeauna ca marginal, m-a exaltat. Sã mã dizolv în rutina ei moale si colectivistã mi s-a pãrut brusc o solutie luminoasã. Sã trãiesc ca toti ceilalti! Sã conduc un tanc, apoi, demobilizat, sã fac sã curgã otelul în mijlocul masinãriilor dintr-o mare uzinã de pe malul Volgãi, sã merg în fiecare sâmbãtã la stadion ca sã vãd un meci de fotbal. Dar, mai ales, sã stiu cã sirul acela de zile, linistit si previzibil, era încununat de un mare proiect mesianic - comunismul, care, într-o bunã zi, ne va face pe toti fericiti, transparenti la gândurile noastre, strict egali...” (7) Din fericire, cei care pun astfel problema niciodatã nu se abandoneazã oceanului maselor si preferã sã urce pantele abrupte ale constiintei si individualizãrii. „Reveneam la viatã. I-am gãsit un sens. Sã trãiesc în fericita simplitate a acestor gânduri ordonate: sã trag, sã merg în rând, sã mãnânc din gamele de aluminiu pãsat de mei. Sã mã las purtat de o miscare colectivã dirijatã de altii. De cei ce cunosteau obiectivul suprem. Cei care, cu generozitate, ne debarasau de toatã povara responsabilitãtii, fãcându-ne usori, transparenti, clari. Obiectivul acela era si el simplu si univoc: apãrarea patriei.” (8)
Toate cele patru volume evocate în aceste rânduri se învârt, într-un fel sau altul, în jurul dilemelor identitare ale autorului. Bunica nãscutã în Franta la începutul secolul al XX-lea, bunica Charlotte, este berbecul alteritãtii, care bate în poarta constiintei adolescentului Makine si care, în final, reuseste sã spargã portile proclamatei uniformitãti sovietice. O exclamatie rãzbate din toate cele patru volume: Cum am reusit sã supravietuim în aceste pãmânturi vitregite de istorie? Dilemele identitare se împletesc cu reflectia asupra dezastrului uman provocat de sistemul comunist, un alt motiv care joacã un rol central în opera lui Andreï Makine. Perspectivele pe care le poate întrebuinta un scriitor sunt, fãrã îndoialã, mult mai ample decât cele la care este constrâns un istoric, de aceea analizele lui Makine asupra Uniunii Sovietice sunt deschise cãtre trestia umanã aflatã în bãtaia furtunilor leninisto-staliniste. Iar efectele produse de aceste furtuni sunt complexe, „epoca noastrã, îmi spuneam, se retrãgea deja si ne lãsa la marginea timpului, aidoma unor pesti prinsi în capcanã, atunci când marea e în reflux. Sã depunem mãrturie despre ceea ce am trãit ar fi fost ca si cum ar fi trebuit sã vorbim despre un ocean dispãrut, sã evocãm valurile lui puternice si victimele furtunilor lui în fata impasibilei vãluriri a nisipurilor.” (9)
În Recviem pentru est regãsim aceeasi goanã dupã originile pierdute, dupã trecutul însângerat al unui spatiu geo-politic ce a cunoscut mult prea multe tulburãri sângeroase de-a lungul unui singur secol. Motto-ul cãrtii, dar si punctul principal, nodal, de la care pleacã întregul roman, este enuntat încã din primele pagini. „Într-o zi, va trebui sã putem spune adevãrul...” (10) Din câte se pare, acest enunt aparent simplu, banal într-o democratie, iarãsi a început sã se complice în noua Rusie putinianã, asasinarea Annei Politovskaia dovedind-o fãrã tãgadã. Cea mai dureroasa consecintã a regimurilor criminale totalitare este enuntatã cu exactitate de cãtre Makine - pierderea însãsi a Patriei, depãrtarea de ea, ruperea de ea. „Mai târziu, noaptea, m-am gândit la durerea fantomã pe care o simte un rãnit dupã amputare. Acesta simte cât se poate de fizic, în carnea lui, viata bratului sau a piciorului pe care tocmai le-a pierdut. Îmi spuneam cã tot asa se petreceau lucrurile când era vorba de tara natalã, de patrie, pierdutã sau redusã la starea de umbrã, si, cã atunci, senzatia asta se trezeste în noi, sfâsiere si iubire totodatã, în pulsatiile cele mai intime ale venelor tãiate.” (11) Una dintre cauzele nostalgiei estice îsi are rãdãcini tocmai în acest proces de destãrare. Regãsim si o reflectie asupra comunismului la începutul anilor 1920, când regimul bolsevic abia se instaurase. „Uneori, în toiul încetelor si greoaielor hurducãturi ale aratului, Nikolai îsi spunea cã toatã ordinea asta nouã a lucrurilor nu era altceva decât o întunecare vremelnicã a mintilor, asemenea strâmbãturilor unui betiv, da, un soi de mahmurealã care, într-o bunã zi, avea sã ia sfârsit de la sine. Ce puteau ei schimba în esentã, toti flecarii aia în haine de piele?” (12)
În romanul Femeia care astepta, naratiunea ne conduce cãtre un colt îndepãrtat si izolat din nordul Uniunii Sovietice unde se afla, la numai câtiva kilometri distantã de Marea Albã, un sat vizitat de personajul principal, cercetãtor la Universitatea din Leningrad, antropolog în cãutarea unui fel de viatã aflat în agonie. În aceastã cãlãtorie de studiu, plasatã temporal în anii 1970, personajul principal întâlneste o femeie ciudatã, care-l atrage prin misterul tesut în jurul legendei întretinute de comunitatea ruralã în jurul ei: de treizeci de ani îsi astepta logodnicul plecat la rãzboi si care, aparent, nu s-a mai întors. O asteptare grea si inutilã. Misterul este spulberat cãtre sfârsitul cãrtii, când autorul distruge mãretia unei asteptãri eroice cu o întorsãtura de destin mult mai simplã: tânãrul recrut plecat la rãzboi în 1945 ajunge din întâmplare erou în Berlinul devastat si îsi uitã cu desãvârsire logodnica ce-l astepta într-un cãtun înghetat din Nord, pentru a profita de gloria si avantajele faimei sale la Moscova, unde ajunge un activist mediu, însã celebru, în satul si raionul sãu. Dacã asteptarea de treizeci de ani joacã rolul unui catalizator al dragostei personajului principal pentru femeia maturã, aflarea adevãrului spulberã romantismul si determinã plecarea precipitatã din sat, odatã cu femeia misterioasã posedatã atât din punct de vedere fizic cât si psihic. Absurdul situatiei femeii care astepta este cât se poate de asemãnãtor cu povestea din romanul Fiica unui erou al Uniunii Sovietice, în care ne este zugrãvitã decãderea unui glorios militar sovietic, Ivan, decorat în urma luptelor la Stalingrad, a cãrui fatã, Olga, ajunge sã se prostitueze pentru K.G.B.
Citindu-i romanele, avem impresia cã autorul se aflã într-o continuã cãutare a acelui anima jungian, personajele sale feminine având scopul de a dinamita certitudinile dobândite de cãtre personajele masculine. Makine recunostea, într-un interviu acordat la Bruxelles lui Jean-Louis Tallon, cã „romanele mele detin o parte biograficã. Fiecare paginã vorbeste de mine, chiar si personajele: prostituata angajatã de KGB sunt eu, un tinerel din anii 20 sunt tot eu. Sunt omniscient! Dar aceastã parte biograficã se insinueazã în materia romanescã.” Întrebat de ce s-a apucat de scris, una dintre cele mai stupide si în acelasi timp complexe întrebãri puse de cãtre ziaristi scriitorilor, Makine rãspunde: „Ceva nenãscut se aflã în noi. Fãrã îndoialã, anumite lucruri dorm si se scoalã începând cu nasterea noastrã, poate chiar înaintea cuvântului. De aceea, cuvântul este atât de important. Prin intermediul lui ia nastere o viziune. Pentru cã scrisul nu se limiteazã doar la a scrie cuvinte, la stil, nici mãcar la înlãntuirea de fraze; este vorba mai ales de viziune. Se scrie cu ochii nu cu condeiul. Cu condeiul veti scrie doar fraze frumoase, dar acestora le va lipsi viziunea (...) Când intri într-un subiect, devii altcineva? Rãmânem noi însine atunci când scriem? Scrisul este, pânã la urmã, o condensare a sinelui, în care nu ne mai apartinem în întregime. O carte scrisã în doi ani se citeste în douã ore. Din acest motiv, a scrie este o vocatie, în sensul latin al cuvântului vox. Vocea vã ghideazã. Multe elemente mistice, irationale, negândite, inconstiente si neclare din puncte de vedere psihologic intervin în actul de a scrie.” Însã Makine are si puncte de vedere cât se poate de rezonabile si pertinente asupra altor subiecte cum ar fi internetul, care ar „favoriza vorbãraia internationalã. Toatã lumea se poate exprima. Este un defect acesta? Cei care nu aveau voce pot sã se facã auziti si aceasta e minunat. Natura mea este mai degrabã linistitã si rezervatã.” Din pãcate, dacã toatã lumea se poate exprima, aceeasi toatã lume nu are cum sã se mai citeascã, dialogul fiind de multe ori lipsit de importantã, periferic, rezumat de injurii si porcãreli.
Makine este un scriitor extraordinar care ar putea câstiga, cum am mai spus, într-o bunã zi, râvnitul, contestatul Premiu Nobel pentru Literaturã din foarte multe motive tehnice. Stilul sãu este acela al unui scriitor sigur pe mijloacele sale narative, autoironic, fermecãtor în sinceritatea sa autobiograficã amestecatã cu fictiunea. Din pãcate, motivatia care l-ar îndepãrta este mai solidã decât calitãtile scriiturii sale: proza lui este mult prea anticomunistã, fãrã ca scriitorul sã-si fi propus în mod expres, programatic aceasta, pentru finele gusturi cât se poate de political correct ale membrilor juriului. Dar, oare, când scrii atât de bine, te mai pot interesa astfel de recunoasteri oficiale?
1 Editura Humanitas, Bucuresti, 2007
2 Editura Univers, Bucuresti, 1995
3 Editura Polirom, Iasi, 2005
4 Editura Polirom, Iasi, 2008
5 Pag. 202
6 Pag.148
7 Testamentul francez, pag. 132
8 Ibidem, pag.131
9 Recviem pentru Est pag. 18
10 Ibidem, pag.17
11 Ibidem, pag.227
12 Ibidem, pag. 135
