Prin sãlile Muzeului de Artã din Ploiesti
Dan Rãdulescu
Înainte de toate, o precizare de facturã istoricã: Iurie Matei nu este basarabean! Basarabia se gãseste de la-ntorsura Carpatilor pânã-nspre Galatiul de azi, si se cheamã astfel fiindcã acea bucatã de pãmânt a fost cuceritã de Basabab I de la cumani. Partea de Românie de la Carpatii Orientali pânã la Prut se numeste Moldova. De la Prut pânã la Nistru, tot Moldova. Deci, Iurie Matei este moldovean, iar, dacã doriti, prin extensie, român. Si pictor, desigur.
Într-o lume a artei în care noutatea este împinsã si fortatã pânã la kitsch din dorinta de a rãzbate si a rãmâne în memoria colectivã, Iurie Matei, în ciuda deselor apropieri de pictura metafizicã si suprarealistã reuseste sã depãseascã eclectismul pe care o privire curioasã si pusã pe criticã l-ar remarca în tablourile lui.
Bineînteles, se vor gãsi unii care vor afirma cã s-au mai vãzut arlechini, ba chiar cã arlechinii pictorului nostru ar aduce cu cei ai lui Picasso, cã el nu e primul care redeschide polemica realitãtii onirice sau întâiul care picteazã Don Juani… Cu adevãrat pentru o simplã afirmatie! Numai cã, pe lângã faptul cã arlechinii lui Picasso sunt depãsiti de chipurile aproape fotografice ale arlechinilor lui Iurie Matei, de carnatia ce se opreste la un pas de exagerare - poate prin accentuarea excesivã a detaliilor - alãturarea unor elemente ce tin de ecleziastic constituie mai mult decât o diferentã ce se revendicã vizualului. În Arlechini putem observa cum transpare, în stânga, imaginea Salomeei ce tine pe o tipsie capul Sfântului Ioan Botezãtorul, iar în Arlechinul invidios, icoana Lui Iisus este suspendatã atemporal în dreapta, pentru ca în Curiosul sã nu poatã fi trecut cu vederea faptul cã personajul doreste sã afle taina unui potir.
Atunci, de unde aceastã reminiscentã într-o manifestare de artã contemporanã ce, din principiu ignorã, dimensiunile metafizice ale religiei? Un prim rãspuns, de facturã antropologicã, ar putea fi dat de o interogatie: oare nu-i Moldova cea mai de seamã pãstrãtoare a spiritualitãtii românesti? Si, pânã la urmã, chiar de s-ar dori dat la o parte filonul religios transmis subconstient, oare nu un soi de respect pentru Divinitate l-a-mpins pe Iurie Matei sã adauge unei lumi ce ia în derâdere totul - aceea a arlechinilor - un fragment din altã lume, unde lucrurile sunt cât se poate de serioase?…
Unde sunt fetele supte, transfigurate de sãrãcie si dramatism ale arlechinilor lui Picasso?! Rãmâne doar o asemãnare de nume… (si încã o dovadã a organicitãtii în istoria artei, asta pentru cei ce nu cred în ea si-si închipuie cã pot inova autonom fãrã a fi tributari. Iar celor care acum zâmbesc, gândindu-se cã tocmai m-am contrazis, le spun cã, da, Iurie Matei îi este tributar lui Picasso doar pentru titlul temei alese…)
Inserarea pe suportul textil a notiunilor suprarealiste, precum motivul timpului (ceasul), al apelului la mitologie si istorie, pânã la folosirea albastrului magritte-ian, este fericit îmbinatã de-a lungul unei serii de tablouri ale lui Iurie Matei cu perpetuarea existentei unor mici obiecte, dintre care unele sunt aproape ascunse, ca piesa de sah, mãrul, floarea, iar altele evidente, sub forma cutiilor ce servesc drept loc de sedere arlechinilor sau regilor.
Lumea concretã dezvãluitã însã de pânzele ce abordeazã peisaje ne împinge spre un fals rationament: putem fi tentati sã credem cã Iurie Matei frizeazã comercialul. Butucenii, vara, toamna… Dintr-odatã, idilicitatea satului izbucneste armonios si cald, aproape lipsitã de umbrã, casa e casã, gardul, gard, pomul, pom, pãtrundem într-o lume ce se aseamãnã cu o ilustratie din cãrtile copilãriei.
Asisderea si secventele italiene si olandeze, legate vag de pictura secolului XVII din Þãrile de Jos.
Nu. Iurie Matei clar nu e comercial. El doar îsi permite sã preschimbe lumi, sã le modeleze într-o manierã facilã, lesne de înteles, care nu oboseste privitorul neavizat supunându-l la tot felul de exercitii intelectuale. Oricine îsi poate da seama, spre exemplu, cã edificiul din Plazza dell’Anfiteatro are persiene la geamuri sau flori pe pervaz… În schimb, Curte la Chisinãu sau Peisaj dupã „Case la Toledo” dupã Gh. Petrascu denotã o lectie de maturitate artisticã asumatã prin sobrietatea si strictetea unei imagini lipsitã de orice element pastoral, dacã ar fi sã facem o comparatie cu Butucenii…
Douã pânze par a se disocia de întreaga expozitie: Sapte imagini ale propriului corp pe fundalul unei vieti si a singurei iubiri ce dureazã din Egiptul antic pânã la ziua de astãzi si Te-am iubit câteva secole pânã la ziua de azi si te voi iubi câteva secole de acum încolo. Mai devreme, tocmai ce-aduceam aminte de acele detalii care formeazã o punte de legãturã între tablourile de facturã suprarealistã ale lui Iurie Matei.
Nuditatea brutã, cu aceleasi tente fotografice, este în consens cu pãrtile mitice, nisipul, piramidele, templul reginei Hatshepsut, bustul frumoasei regine Nefertiti si este legatã chiar printr-un voal de accesele sufletesti ale unui arhetip masculin.
Cele douã tablouri sunt, pânã la urmã, o dovadã a faptului cã iubirea a rãmas aceiasi de-a lungul istoriei, însãsi împãrtirea cadrilatã a spatiului alãturi de adãugarea unor nuduri feminine apartinând clar zilelor noastre, nu demonstreazã decât ritmicitatea sentimentului.
Viziunile fantastice ale lui Iurie Matei sunt reluate fãrã a-si pierde originalitatea. Chiar dacã în Visul unui ceas defect sau Umbra unei pãsãri peste aroma unui cântec ne reîntâlnim cu un mic arlechin ori cu florile peste care domneste Regele florilor, cu ceasul, cu icoana, cu mãrul muscat sau fierul de cãlcat al lui Man Ray, ce pare pregãtit a-ti verifica memoria, toate acestea relevã atât unicitatea operei cât si puterea de obiectivizare a artistului într-o lume prea dominatã de influente.
Don Juanii ne apar într-un fel tristi, dar mândri, covârsiti de conditia lor. Nu stiu dacã intentionat sau nu, autorul a folosit acelasi fond ca în Visul lui Boccioni, acel verde închis-smarald…
Din nou, nu pot fi omise elementele care înadins se încãpãtâneazã sã ne aminteascã de omogenitatea ideaticã a compozitiilor, mãrul, cutia ce functioneazã pe post de scaun, piesele de sah (Liberul arbitru).
Un loc distinct în pictura lui Iurie Matei, pe lângã arlechini, îl ocupã regii. Chiar dacã sunt nebuni, vagabonzi sau numai domnesc peste flori, acestia sunt impregnati de statutul lor. Marea a creat dintotdeauna sentimentul de libertate, dar si pe acela al lipsei apartenentei, al raportãrii la ceva stabil în imensitatea ei, de aici si întristarea vagabondului. Regele florilor pare a fi surprins în momentul unei explozii cromatice, iar trofeele Regelui nebun nu pot fi altele decât banii si piesele de sah asezate inteligent în nise pentru a le limita astfel accesul în spatiul riguros al jocului. Pionii, caii, nebunii sunt lipsiti de putere si odatã cu ei si regele devine prizonierul propriei amintiri, al iluziei de putere.
Iurie Matei nu se pierde în inutilitate!
