Eram elev în clasa a X-a, si, cu putin înainte de a intra în vacanta de varã, conducerea scolii a fãcut o sedintã cu bãietii de la toate clasele, într-o salã a Clubului. Dupã o scurtã si înflãcãratã introducere, directorul ne-a anuntat cã urma sã se organizeze o tabãrã de muncã patrioticã la Ionesti-Petresti, unde se construia un pod peste râul Arges, iar liceul nostru trebuia sã participe cu un „detasament” de vreo 20-30 de elevi; se asteptau înscrieri benevole. Ni s-a mai precizat cã în comuna Petresti se nãscuse „tovarãsa”, asa cã… În mod sigur atentia cu care vom fi tratati va fi una aparte, va trebui deci ca la rândul nostru sã ne facem datoria exemplar, plus cã n-ar fi exclusã si o „vizitã de lucru”… Vom fi chiar si plãtiti! ne-a mai spus directorul (asa, da, încheiere!) si a apãsat pe butonul pixului, pregãtit sã înceapã sã scrie o lungã listã cu numele celor dornici de muncã.
Pentru cã aflasem din timp de ce vom fi chemati, ne si hotãrâsem sã mergem, eu, împreunã cu cei mai buni prieteni, asa cã am fost primii care ne-am înscris, fapt ce nu a stârnit deloc entuziasmul directorului, datã fiindu-ne reputatia de – sã folosesc un eufemism, „nãzdrãvani”, de care ne bucuram în scoalã, deopotrivã printre profesori si elevi. De altfel ni s-a si atras atentia, în plen, sã fim atenti la ce si cum, pe-acolo. În afarã de noi (eram patru sau cinci), n-a fost prea mare înghesuialã la înscriere, cu toate eforturile directorului de a aduce argumente mobilizatoare precum: datoria fatã de tarã, chemarea partidului, patriotism, mândria participãrii la edificarea… Bineînteles, pe cei din gasca noastrã nu ne mâna în luptã nimic din toate acestea, ci dorinta realã de aventurã, de evadare pentru douã sãptãmâni din peisajul anost, previzibil si prãfuit, parcã desenat în sepia, al orasului.
Înscrierile au mers greu, asa cã, pânã la sfârsit, lista a ajuns sã cuprindã doar vreo zece nume. Directorul a vorbit aproape cu fiecare elev în parte, dar n-a avut prea mare putere de convingere. Supralicita cu argumentele la fiecare frazã, dar degeaba, ba chiar primea rãspunsuri îndrãznete, la care nu se astepta. De pildã: „Nu vrei sã fii folositor tãrii?” l-a întrebat pe un coleg cu un an mai mare. „Asta e ultima mea vacantã de elev si mã pregãtesc pentru Medicinã, i-a dat acesta imediat replica, iar eu cred cã o sã fiu mai folositor tãrii ca doctor!” Avea sã intre la facultate, a devenit un excelent medic, s-a întors în oras, l-a avut pacient inclusiv pe director (fost), iar dupã ’89 a emigrat urgent în SUA. Nu stiu cum, dar pânã la urmã efectivul s-a completat, am auzit cã prin avertizarea corigentilor, cã n-or sã treacã în toamnã, sau prin interventie direct la pãrinti.
În tabãrã a fost peste asteptãri. Eram, în „seria” aceea, un grup din M si unul din P. Ne-am împrietenit rapid. Ne fãceam treaba atunci când ni se cerea, desi programul nu era prea clar si aveam senzatia cã mai mult încurcam. Mâncarea era bunã. Fumam „la liber”, iar în câteva seri am mers chiar la o bere, în Gãesti, la o terasã, împreunã cu profesorii însotitori. Ne fãceam cunoscutele farse, în dormitoare (aranjate, parcã, la IAS-ul local) – cu pasta de dinti, „posta” la degetele de la picioare, mai trãgeam o bãtaie cu pernele, si celelalte.
Din pãcate, atunci am trãit si o întâmplare neplãcutã ce m-a pus în gardã în legãturã cu nedreptãtile vietii. Mai precis: unui bãiat din P i-au dispãrut 50 de lei (era o sumã) si a fãcut un scandal cumplit. Cã sã se aleagã praful si pulberea de ãla care i-a furat, cã el îl stie dar asteaptã ca acesta sã-i punã la loc si n-o sã pãteascã nimic etc. Nu stiu ce fatã am fãcut (oricum toatã viata am avut un dispret total fatã de hoti, iar zicerea aia cu „hotul neprins, negustor cinstit” n-am digerat-o niciodatã; dupã umila-mi pãrere, hotul neprins, tot hot rãmâne!), dar tipului i-am dat de bãnuit. Dupã vreo douã zile de ezitãri vizibile, mi-a zis în fatã, în prezenta inclusiv a profesorilor, sã-i dau banii înapoi, cã nu are nimic cu mine. M-am uitat în silã la el si nu am zis nimic. Prietenii mei evident cã nu m-au întrebat nimic (dacã era, adicã, adevãrat), dar se pregãteau împreunã cu alti colegi sã mã apere de bãtaia pe care se auzise cã individul voia sã mi-o administreze pânã plecãm acasã. Cu o zi înainte de terminarea celor douã sãptãmâni, pãgubitul l-a prins asupra faptului, în timp ce-i cãuta în portofelul ascuns în geamantan, pe chiar cel mai bun prieten al sãu, coleg de clasã si de bancã la liceul din P. L-a bãtut mãr - a dat în el ca într-un sac de box -, desi respectivul n-a schitat nici un gest de apãrare, ba s-a mai angajat sã-i dea înapoi dublul sumei pe care a recunoscut cã tot el o furase si prima datã; a venit apoi la mine si mi-a cerut iertare, mi-a întins mâna pe care nu am primit-o, apoi a dat sã mã îmbrãtiseze si sã mã pupe, ca semn de împãcare. Nu am acceptat, însã, gestul, si l-am împins în spate, scârbit: „hai sictir!” Toti cei de fatã au rãmas consternati, pentru cã tipul era un mare bãtãus, care cãuta conflictul cu orice pret si reusise chiar si pe aici sã se încaiere cu niste insi din Gãesti. Nu s-a întâmplat însã nimic. Mai târziu mi-a pãrut rãu cã nu i-am spus cã-l iert, pentru cã în sinea mea, asa cum puteam atunci, o fãcusem din momentul în care mã acuzase pe nedrept.
Prea multe fapte de vitejie n-am sãvârsit noi pe acolo, însã la plecare ni s-a multumit si ni s-a dat câte o sumã de bani, egalã pentru toti si destul de frumusicã pentru cât nu muncisem, cam 180 de lei, dacã mai tin bine minte, desi la început ni se spusese de un fel diferentiere (fiecare urmând sã fie remunerat în functie de cât munceste), care desigur cã nu prea avea cum sã se facã – spre marea dezamãgire a unui tip din P care, având o situatie foarte grea acasã trãsese în draci sperând sã i se plãteascã pe mãsurã. A primit însã, cu lacrimi în ochi, la fel cât si cel mai mare chiulãu, ceea ce a fost desigur o enormã nedreptate. S-a propus, chiar, nu mai stiu de cãtre cine, ca fiecare sã renunte la o parte din bani spre a i-o ceda lui, care într-adevãr muncise cât o echipã întreagã, dar toti s-au fãcut cã plouã, asa cã pânã la urmã nu s-a fãcut nimic concret în sensul ãsta, desi toatã lumea era în principiu de acord cu respectiva idee.
Ne-am despãrtit de cei din P în relatii bune, am fãcut schimb de adrese si ne-am promis cã o sã ne scriem (ceea ce bineînteles cã nu a fãcut nimeni), iar cei din M ne-am întors cu acelasi autobuz hodorogit si împodobit cu douã drapele, cu care si venisem, si cu regretul nostalgic deja, cã aventura se terminase, totusi, atât de repede. Podul, a cãrui constructie începuse mai de mult, nu era nici pe jumãtate terminat, dar a fost inaugurat anul urmãtor, dupã cum am citit în ziarul judetean. La mult timp dupã aceea chiar am trecut peste el, si am simtit asa, cum mã strãbate un fior neînteles. Eram singur, însã, asa cã nu am avut cui spune cã muncisem si eu la ridicarea lui.
Acum aproape trei ani, în drum spre Pitesti l-am vãzut rupt - cred cã de la inundatii, sau cine stie din ce altã cauzã – si abandonat. Am aflat cã va fi refãcut, ori mai degrabã va fi construit un altul, lângã el, si parcã mi s-a luat o piatrã de pe suflet.
Anul acesta, în varã, l-am vãzut din nou, în aceeasi pozitie, încremenit în durere si frânt ca o sãgeatã. Am scãpat o lacrimã. Pe cine sã rog sã îmi dea înapoi cele douã sãptãmâni din tineretea mea, rãmase, se pare definitiv, aici?
