Hipou Krene (Fântâna cailor)
Din multele cãlãtorii, pe care am avut norocul sã le fac în mai multe tãri, cred cã Grecia mi-a oferit multe motive sã mã atasez spiritual de cultura, dar si de oamenii ei.
În anii 1990-1991, chiar am fecventat, la Galati, cursurile scolii de limbã elenã, din cadrul comunitãtii grecesti din acest oras. Ceva-ceva mi-a mai rãmas din aceastã experientã, fapt concretizat cu volumul de poezii THALASSA, revenzat de mestrul Constantin Trandafir în „Literatorul”, preum si în cartea domniei sale „Cititul cãrtilor – poezia”; THALASSA fiind comentatã, la data aparitiei, si de cãtre distinsii scriitori Theodor Codreanusi Simon Ajarescu, în revista „Porto Franco”.
Cultura fabuloasã a Greciei devine, neîndoios, creatoare, în contactul cu ea. În antichitate, în Attica, exista o fântânã a cailor (Hipou Krene), unde muzele veneau dupã apã, iar poetii veneau sã se inspire.
În drum spre Canada, , mi-a apãrut în vis fântâna, zeii si poetii hârjonondu-se cu muzele, drept care s-a nãscut poezia pe care o redau mai jos:
MUZA
în Attica la Hipou Krene
venea o muzã dupã apã
un zeu o mângâia pe gene
sã-i plângã cerul de sub pleoape
venea cu un ulcior zeita
îi flutura în brize pãrul
era un fluture rochita
pe frunte o albise mãrul
cãlca usor precum o zânã
privirea-i scutura petale
trifoiu-i înflorea în mânã
la sãrbãtori patriarhale
frumoasã mai era, ea, muza
ce ochi adânci precum seninul
i se înciresase buza
de lung sãrut ce-i da divinul
veneau poetii, sã-i inspirea
veneau îndrãgostiti la ea
poemele curgeau din lire
când fata îi întâmpina
însusi Orfeu venea aice
vesel cântând din lira lui
iar fata o fi fost chiar Nice
era chiar fata soarelui
în Attica la Hipou Krene
veneau poetii s-o iubeascã
pe fata-nrouratã-n gene
pe ea, atât de îngereascã
pe ea - atât de sfântã-n mers
pe ea - suava si prea buna
rãmasã-n fiecare vers
precum rãmâne-n ceruri luna.
(* scrisã în avion, între Varsovia si Toronto, 15 oct. 2006)
P.S. Mã bucur cã am înteles câte ceva din limba greacã modernã (dimothyki), iar katharevusa rãmâne pe mai departe un mister pentru mine. Simfonia acestei limbi mã înfioarã, ca si muzica aceea specialã pe care le ador deopotrivã.
De la capãt
Amãgirea distruge leagãnul întâmplãrii, îi ia armoniei îndrãzneala dominãrii peste diamantele fulgurante din nevãzuta lume a enigmelor.
Poate cã, undeva, un sâmbure naste si în curând vom fi martorii unei explozii stelare, din care ne vor cuprinde muzici silentioase, furtuni pline de gratie, menite sã ne aseze în alte doimensiuni astrale, decât cele în care am ars pânã deunãzi.
Firea noastrã, în consonantã cu visul, are mãsura totalã a universului – cel ce nu ne ocoleste niciodatã, ba chiar noi îl cãutãm, vindecându-ne în el cu neostoitã risipã.
Cât este amãgire si cât nu este în rãzvrãtirise noastre, în felul nostru de a ne uimi în fata binelui sau a rãului, fãcute de noi – niciodatã nu vom cunoaste.
De fapt, amãgirea contine, în semnificatia ei, imaginea credulitãtii individului, e ca o cãdere în golul tulbure al existentei, strânge chingile neantului împrejurul unei viziuni cetoase, rãstignindu-se, de bunã voie, pe catapeteasma invizibilã a vointei.
Parcurgem, uneorim calea întunecatã anebuniei, fãrã sã fim capabili sã întelegem acest lucru, dar aflãm partea nevãzutã a uitãrii, cãutãm valurile, ne limpezim în frãmântãrile lor necontenite, pânã când rãnile fumegã, iar infinitul intrã tot mai triumfãtor în spiritul nostru, adresea obscur.
O monedã falsã zuruie pe masa de joc a vietii, o multime, aproape oarbã, se îmbulzeste sã câstige averi scârboase, si demonii sar împrejur si râd, pentru cã striu cât este totul de putred si de trecãtor si sortit uitãrii!
Dati-vã jos robele, judecãtori! rãmâneti goi si veti realiza cã judecãtile, de la un cap la altul, sunt strâmbe si colcãie întrânsele pecetea infernului, proba nesfântã a amãgirilor, nefarmecul târâtului prin mocirlã, avcarmul unui bâlci aiuritor, unde clovnii sunt rege, iar schilozii la minte – marii dregãtori.
Praful cuteazã sã se aseze, moartea vrea, si ea, sã-si facã treaba, iar vietii nu-i rãmâne altceva mai bun, decât sã o ia mereu de la capãt.
Iulie 2008, la I. C. Brãtianu
Cãtre Zadkiel!
Îngerul meu, Zadkiel, îsi desface aripile transparente, ilumineazã cerul si pogoarã precum o lacrimã zburãtoare trimisã de Dumnezeu în sufletul înlãcrimat, în sufletul rãnit, vindecându-l, iubindu-l, aducându-i puterea de a iubi, de a se contempla, de a se schimba din cenusã în rouã, din flacãrã în fulger, din cântec trist în cântec astral cu o rezonantã celestã, cu o desãvârsire ce întrece imaginatia, fãuritor al iubirilor fãrã pãcat, coardã sensibilã a viorilor universului, risipã de tandrete, încântãtoare priveliste a nelinistii, spirit mântuit de propria-i ardere.
Îngere, Zadkiel, elibereazã-mã din strânsorile nevãzute ale rãului si redã-mã libertãtii vântului, descãrcãrii norilor întru pluviale deschideri, redã-mă mie însumi cu întregul tãu har, împarte-mã ofrandã vãzduhului bântuit de culori, ca, asemenea lui, sã aflu încã nerostitele comori ale visului, întru nesfârsita ta dragoste de mine!
Iulie 2008, Galati
