de toamnã

Evenimentul literar al toamnei si, desigur, al anului a fost aparitia Istoriei lui Manolescu, cum i se spune familiar, si e foarte semnificativ cã i se spune asa. Vânzãrile la târgul Gaudeamus au depãsit toate asteptãrile editorilor încã din prima zi, trecându-se la liste de asteptare. Vom citi si vom da seamã, subsemnatul nefiind printre norocosii care au „apucat” (vã mai aduceti aminte verbul?) cartea. Pentru cã mã preocupã, în aceste note de temperaturã, mai ales reflectarea mediaticã a culturii, observ cã televiziunile noastre, desi în lipsã acutã de subiecte din cauza reglementãrilor (aici beep, urma un adjectiv) CNA-ului pe timpul campaniei electorale, nu s-au grãbit deloc sã acorde spatiul necesar acestui moment rar. Înmultiti cu o mie (e o cifrã modestã) numãrul de posibili telespectatori care ar fi urmãrit un talkshow de douã ore cu Nicolae Manolescu la o orã de vârf, cu numãrul de Istorii vândute si veti obtine un rating mult mai mare chiar decât emisiunile cu Becali (iertatã fie-mi alãturarea, ea dovedeste numai imbecilitatea mediei noastre, televiziunea nationalã y compris).
Altfel, Gaudeamusul a avut aceeasi organizare anostã, belfereascã si lipsitã de imaginatie ca si emisiunile Radioului care îl organizeazã. Spatiul din pavilionul central este mult mai impropriu decât cel din pavilioanele laterale, unde se desfãsoarã târgul de varã. Lipsesc, în primul rând, locurile de întâlnire si de discutii, esentiale pentru o astfel de manifestare. Cafenele, restaurante, ceainãrii, cofetãrii ar trebui sã condimenteze manifestarea. Aici se aflã un singur restaurant cu aspect de cârciumã de sat, cu servire exemplarã de tip ante-1989 (trei sferturi de orã pentru o apã si-o cafea), dar cu preturi de 2008. Lipsesc spatiile unde sã-ti poti lãsa copiii pe care nu-i poti cãra dupã tine (târgul e si o probã de rezistentã a picioarelor), prea putine locuri pentru conferinte si lansãri. În afara scãrilor, nu ai unde sã te asezi. Cu ani în urmã, exista un spatiu central pentru lansãri, acum sunt acolo douã mari edituri care se întrec în statii de amplificare. Astfel, în timp ce vorbea Ana Blandiana, alãturi, ca din întâmplare, se fãceau probe de sunet care, evident, bruiau totul.
O fi pitoreascã trompeta lui Daian, (plicticoasã de multi ani, de când si-a pierdut capacitatea de soc), dar ar trebui un sistem mai eficient de anuntare a manifestãrilor. De ce nu unul electronic, de tip Gara de Nord, derulat pe spatiul dintre etaje, sã poatã fi vãzut de toatã lumea? De ce nu ecrane pe care sã putem urmãri lansarea care ne intereseazã?
Dacã tot este dedicat „cãrtii de învãtãturã”, e de mirare de ce lipseste dintre organizatori Ministerul Învãtãmântului, de ce nu se organizeazã dezbateri despre calitatea manualelor, despre criza acutã a lecturii (sã nu ne lãsãm înselati de afluenta de public, din urmã vine pustiul), despre raporturile scriitor - editor - librar - cititor etc. În genere, târgul a intrat într-un stand by pernicios. Nu se poate plãti cu cardul, nu se pot urmãri DVD-urile cumpãrate, lipseste chiar si un spatiu pentru lecturã, sunt cozi mari la locurile în care profesorii trebuie sã-si completeze complicatele facturi pentru decontarea sutei de 100 de euro. Simplul bon de casã nu e suficient pentru arhaicul nostru sistem contabil.
Nu existã un stand al Uniunii Scriitorilor (o mare absentã), în care sã vedem, de pildã, cãrtile care au fost premiate în anul precedent, dupã cum nu existã un stand unde sã gãsesti presa culturalã din tarã. Atât de prost distribuitã. Ziarul Adevãrul a dat lovitura cu cãrtile sale frumoase care se vindeau foarte bine, la fel si Cotidianul, cu deja clasica sa serie, doar Arhipelagul Gulag era de negãsit. Lumea se bucurã, pentru cã târgul este un eveniment rar si cu traditie, dar îi lipseste mult pentru ca sã fie cea ce ar trebui vremii noastre. Un fel de îndrãznealã provocatoare, de dinamism. Unde sunt poetii care sã-si împartã foi cu poemele lor printre vizitatori? Unde happening-urile care sã ne atragã la o editurã sau alta? Câteva fete îmbrãcate în costume de epocã si atât. Aceleasi lansãri cu un invitat, doi trei, patru plus autorul si atât. Nu merita cartea lui Eugen Negrici, recent laureatã ca fiind cartea anului 2008, Iluziile literaturii române, o dezbatere la târg? Cu sigurantã.
S-ar putea spune cã imaginea pe care o schitez aici este mai degrabã a unui festival cultural, decât a unui târg de carte, care ar trebui sã fie o afacere editorialã, o stabilire de contracte, de copyright etc. si nu neapãrat un loc unde publicul cumpãrã cãrti. Dar, pentru spatiul nostru balcanic, ar fi, mi se pare, modul cel mai potrivit. Apropo, n-am vãzut marile firme de publicitate, panouri în toate statiile de metrou, autobuze cu chipul cutãrui prozator sau cutãrui poet care au fãcut eveniment la târg. Cartea n-a ajuns încã la noi o marfã. Am vãzut edituri mici care tipãresc lucruri excelente, autori si oameni de culturã de mare valoare pe care nu-i recunoaste nimeni, pentru cã nu sunt vedete tv, scriitori care îsi împart între ei cãrtile altfel intruvabile în sistemul nostru mortificat de librãrii samd. Târgul încearcã sã acopere toate aceste gãuri dintr-un sistem cultural nefunctional ca atare.
Lãsãm târgul si mai vedem ce mai e prin ogradã. O ceartã urâtã se desfãsoarã de ceva vreme între Mircea Martin si Mihail Sora, în publicatiile Timpul si Observator cultural. Mãrul discordiei: editarea operei lui Benjamin Fondane în România. S-a ajuns de la argumente la insulte. N-are rost sã încerc a rezuma aici o chestiune irezumabilã. Pãgubiti sunt, evident, cititorul român si cultura românã, lipsitã de posibilitatea de a avea opera completã a unui scriitor valoros si foarte putin cunoscut la noi.
Foarte interesantã pagina de jurnal publicatã în Bucurestiul Cultural de Matei Cãlinescu. Gheara scriitorului adevãrat se vede din câteva propozitii.
Tot de jurnal fiind vorba, de citit neapãrat jurnalul Constantei Buzea, apãrut în douã numere din România Literarã. Fireste cã personajul principal este Adrian. Cum care Adrian? Acela. Exact. Penibil este cã unii s-au grãbit sã interpreteze politic aparitia jurnalului, fãrã sã acorde nici o atentie dramei povestite cu o mare simplitate, detasare, seninãtate. „Încet repovestitã de o strãinã gurã”, drama ca femeie a acestei mari poete este impresionantã.*
În numãrul 46 al României Literare începe publicarea unor documente ce vor apãrea în vol. II al Anexelor la Raportul Tismãneanu (despre punerea în discutie a acestuia de un grup autohton de tineri neo-marxisti care au bãut apã numai de pe malul stâng al Senei, cu o proximã ocazie). Mi-a atras atentia aici o fotografie. Reprezintã, evident, o plenarã de partid (poza nu are explicatie, dar, dupã textul lozincã din fundal, este o plenarã cu „activul” din culturã). Este luatã dinspre salã spre prezidiu. Oamenilor din salã, - „oameni de culturã”, nu?- nu li se vãd decât cefele. Nu au chip. Nu reprezintã literalmente Nimic. Massã anonimã. Cefe, nu frunti. Numai cei din fatã, din prezidiu conteazã. Lor li se vede chipul. Dar si ei sunt mici prin raport cu Lozinca din spate. „Aveti în fata voastrã o perspectivã largã, puneti talentul si mãiestria de care dispuneti în slujba unei arte închinate poporului, cauzei socialismului si a comunismului în patria noastrã!”. Este o expresie graficã involuntarã, dar exemplarã, a dezumanizãrii la care duce ideologia.
În acelasi numãr, iese din întunericul arhivelor „Depozitia Martorului Tudor Arghezi”, la procesul demnitarilor guvernãrii Antonescu din 1946. Este chemat în apãrarea acuzatului Dumitru Popescu. Arghezi evocã cele douã arestãri ale sale si în special cea din lagãrul de la Tg. Jiu. Douã amãnunte ne atrag atentia. Arghezi mãrturiseste (sã fi ascuns sub aceste amãnunte o cruntã ironie la adresa anchetatorilor?) cã primea vizita unui prieten bogãtas, care îi aduce în dar de Crãciun (în lagãr!) fripturi si un purcel. Si mai spune cã avea foarte multe cãrti acolo în lagãr.
Sã ne gândim cã, încã din vremea în care vorbea Arghezi, lagãrele începuserã sã arate cu totul si cu totul altfel. Si în ele, oricum, nu se mai putea citi si nu se mai mânca fripturã adusã de prieteni si nu vor mai fi plimbãri prin curte. Doar se va muri.
Din inventarul de stricãciuni ale limbii române. Un tânãr scriitor de succes si editor (cu accentul pe o) repetã cu insistentã, pe parcursul unei întregi emisiuni culturale, rostirea incultã editor (cu accentul pe i). Faptul cã unii tineri scriitori au o cunoastere precarã a limbii si a literaturii române este o bãnuialã care îmi dã de ceva vreme fiori. Dar pe care o analizã atentã a textelor o dovedeste, din pãcate. La radioul national, care ar trebui sã fie un exemplu de bunã folosire si bunã rostire a limbii române, aflãm zilnic stâlciri de tot felul, de la accentuãri aiuritoare la exprimãri absurde.
Tocmai mã pregãteam sã închei aceste rânduri, când aflu, cu un sentiment de scârbã si groazã, cã Ministerul Culturii a pus gând rãu Muzeului Tãranului Român, pe care îsi propune, pur si simplu, sã îl schimbe. Neîntelegând în obtuzitatea de functionari (in)culturali cã nu poti schimba o Idee. Acest muzeu, unic în Europa, este întruparea ideii lui Horia Bernea si orice încercare de a o schimba ar face din el un „muzeu” mortifiant, cum sunt atâtea în tarã. Un muzeu cu vitrine si exponate, dar fãrã viatã. Ar fi cel mai sinistru act comis de un minister al culturii care a fãcut tot ce a putut pentru a nu sprijini viul acestei culturii rãnite de moarte administrativã.