Grigore Buga
si dramatica lume a prãbusirilor morale

Este greu de a avansa pãrerea cã ultima carte a lui Grigore Buga, „Nusa”, o culegere de povestiri apãrutã la Editura Raluca, 2007, este cea mai reprezentativã pentru prozatorul în cauzã. Dar suntem convinsi cã, prin întreaga sa productie de prozã, respectiv romanele La est de Ecuator, Soaptele ierbii, Copiii lui Natural, Noaptea patimilor, Fundul Evei, la care se adaugã cele aflate, cu certitudine, în „conservare” si-si asteaptã editorul, numele lui Grigore Buga s-ar cuveni sã figureze printre scriitorii de marcã ai zilei, dar, cu toate acestea, se aflã încã într-un con de umbrã. Cauza posibil sã fie „neacomodarea” sa la „vocea” timpului sau lipsa de apetentã a critici, la o asemenea scriiturã? Oricum, sã folosim replica unuia dintre personajele sale, „Nu poti influenta trecerea timpului, dar hotãrârile îti apartin. Le poti regreta, cã nu le-ai luat într-un anumit timp…” Cât priveste „hotãrârile”, autorul nu duce lipsã, el scrie si scrie, restul, prea putin este demn de a fi luat în seamã!
Si, oricum, cântãrit în desfãsurãri scenice si viguros în construirea lor, Grigore Buga ne oferã acest nou volum de prozã, ca o sintezã, credem, de modalitãti compozitionale, completate de o galerie de personaje mozaical cioplite, prizoniere a unui destin implacabil în finalitatea lui.
Antologia se deschide cu nuvela „Amantii”, prozã situatã ca problematicã la intersectarea celor douã lumi, de dinainte si dupã ’89, cu drame proiectate în plan sufletesc, cauzate mai ales de procesul „deconectãrii” indivizilor de la normalitatea vietii. Se interfereazã, în fapt, trei caractere contrarii, ca structurã moralã si consistentã psihicã. Profesorul de geografie-istorie Dãnilã Aurel, gratulat familiar Relu, un individ lipsit de actiune si, implicit, de vointã, un oblomovist întârziat am putea spune, cãruia i se opune, pe deoparte, fostul sãu coleg Nilã, un sportiv ratat si fustangiu, iar, pe de altã parte, Rita, o tãrãncutã abia iesitã din tarcul mizer al familiei, încã minorã, dar cu mari perspective acum, la intersectãri de posibilitãti si deveniri. Vulnerabil, bântuit de o timiditate malignã, ca tânãr profesor, Relu revine în târgul copilãriei sale, reluând, cu o vagã perspectivã-n gând traiul de huhurez, în casa pãrinteascã, acum stãpânitã doar de umbra dusilor… Urmãrit doar ca idee de perspectiva cãsãtoriei cu o fostã colegã, profesorul asteaptã un ceva nedefinit, timp în care se interpun, între el si iluziile sale, cele douã personaje.
Nilã, fostul sãu coleg, îi deschide între-o zi poarta, gest prin care spage monotonia vietii profesorului, antrenându-l la fumat si bãuturã. În fapt, Nilã are interesele sale. Cunoscând-o pe Reta în împrejurãri mai putin ortodoxe, acesta se lasã antrenat în vointa fetei de a-si schimba destinul de rãtãcitã prea devreme prin lume. Solicitându-l pentru a-si aduce obolul la metamorfozarea fetei, profesorul este de acord sã o mediteze, fapt ce aduce si în propria sa viatã neasteptate prefaceri. Elevã silitoare, Reta va evolua pânã la absolvirea unei facultãti de finante, dar, între timp, va deveni amantã, dar nehotãrârea profesorului o va arunca iarãsi în bratele lui Nilã, cu care se va si cãsãtori, dupã ce acesta o plasase ca gestionarã la un magazin pentru stabi. Va naste o fetitã, despre care profesorul va afla târziu cã-i este fiicã. Dar, dacã în viata profesorului timpul va aduce, cu trecerea lui, doar o continuã decãdere si refulãri de viatã, în lumea din jur se produc mutatii ce zguduie lumea din rãdãcini. La revolutie, Nilã are o crizã de inimã si va fi împuscat dupã ce murise, dar avea sã fie considerat erou, ocazie de profit pentru Reta si de accelerare a drumului sãu de înavutire, prin afacerile rentabile ce le pune la cale. Contrar asteptãrilor, profesorul se îmbolnãveste incurabil, iar Reta, cu firea tãrãncii de altãdatã, îl va îngriji pânã la moarte. Dar nici cu ea viata nu este deloc iertãtoare, dimpotrivã. Fata va pleca din tarã si se va cãsãtori cu un strãin, rupându-se total de lumea ei, sfârsind într-un accident de avion, împreunã cu sotul ei. De-acum, si pentru Reta, viata va fi un gol si o imposibilã regãsire.
Am simtit necesarã aceastã trecere prin spatiul narativ al nuvelei, ca prilej de a comenta, cel putin succint, tesãtura artisticã a faptului epic desfãsuratã de autor.
Ca majoritatea prozatorilor de facturã compozitionalã clasicã, Grigore Buga se încadreazã si el într-un tipar specific naratiunilor cu un singur fir epic, departajat pe segmente narative, cuprinzând elemente prin care cititorul face cunostintã cu personajul, mediul de provenientã, fel de comportament, relatii, procedurã folositã la marea majoritate a personajelor, realizându-se astfel fluviul epic necesar. Astfel, profesorul Dãnilã apare de la începutul nuvelei ca un bãrbat insipid, inodor, „dintre cei pe lângã care treci zilnic, luni si ani, fãrã sã remarci cã existã”. Apoi casa, ograda, grãdina, toate sunt luate la rând în vizorul scriitorului, în detalii care, printr-o reluare, chiar fragmentatã, dupã strãbaterea nuvelei, abia atunci îsi relevã multiplele semnificatii pe care le relevã în spatiul nuvelei. Un caz: „Grãdina lui Relu venea pânã aproape de casã…Cu ani în urmã, cât trãise maicã-sa, era destul de îngrijitã, cu straturi de flori si pomi îngrijiti. Acum, toate se sãlbãticiserã de neîngrijire…” Suficiente detalii pentru a pãtrunde în firea si comportamentul personajului. Iar ca încadrare în timp si anotimp, o succintã trãsãturã de condei: „Amurgul unei cãlduroase zile de sfârsit de mai, se lãsa greoi spre noapte”.
Odatã cu intrarea în scenã a lui Nilã, actiunea se precipitã si prinde altã culoare, respectiv, de la cenusiu, se trece la ceva mult mai luminos, iar mediul prinde viatã. În fapt, însusi profesorul devine mai încãrcat de viatã. Morometian, prin monologul ce-l poartã, îsi pune în evidentã valul de suspiciune ce se formeazã, când Nilã îi inundã tihna si singurãtatea: la hotãrârea lui Nilã, care-i propune „o tãrie”, de bunã întâlnire, motivatã prin nemâncare, gândurile profesorului se întorc spre interiorul fiintei sale: „Ce sã mai mãnânc? - se gândi nu tocmai optimist profesorul, cu gândul la frigiderul Fram, aproape gol - Si ce dracul are acesta cu mine? De ne-ntâlneam pe stradã, nici nu stiu dacã ne-am fi salutat. Si-acum... N-am datorii la el, n-are la mine… Si-atunci? Da’ o sã vãd eu.” Chiar si dialogul prinde viatã. La întrebarea profesorului, interesat de felul cum i-a curs viata, Nilã nu apare deloc marcat de cãderile inerente traiului sãu desãntat: „- Am fost sportiv de performantã, se lãsã Nilã pe spãtarul bãncii, cu ceasca în mânã. La ãstia, la lupte / - Parcã am auzit ceva, continuã nesigur Relu. / - Campion balcanic, da, acum nu prea mai merge. / - Nu mai merge? / - Ar mai merge, dar… arãtã Nilã spre coniac, nu le poti împãca pe toate. M-am lãsat si mã gândeam sã-mi fac o familie…Umplu iar ceasca si închinã: Noroc!”
De luat în seamã este si faptul cã universul de cuprindere al prozatorului nostru s-a calat pe aspecte ale imediatului cotidian, ale lumii aflate într-o crizã accentuatã de identitate, odatã cu indivizii ei dintre care multi vor capota înainte de vreme, urmare a neputintei de racolare activã la cãruta cu mers hurducãit a timpului. Chiar si pentru viscerala Reta, bunãoarã, desi o vreme toate îi curg a câstig, vine o clipã de clãtinare, când fortele destinului, o vreme de ea uitate, se trezesc din letargie, lovind-o. Urmarea, o târzie reîntoarcere la icoana uitatã atâta vreme.
Pustiul sufletesc în care se cufundã profesorul este, la fel, un unghi de stare surmontat de cãtre autor, în relatie însã cu întregul mediu al existentei sale, mediu care dã impresia cã îl absoarbe, fluidizându-l parcã dintr-o clipã într-alta: „Curtea locuintei lui nu-l putea face mai optimist. Lãstarii arborilor si ai pomilor si buruienilor se apropiaserã de casã, ca la asaltul unei cetãti, ostenii.”
Nu putem trece cu vederea nici darul prozatorului de a descrie „nimicul sugestiv”, cu mari semnificatii în tesãtura nuvelei, rezultat al spiritului de observatie ascutit, favorizând diegeza, în ansamblul ei: „Poarta de la stradã, ca tot gardul de altfel, stãtea sã cadã. Se deschidea dupã ce era ridicatã si trasã. Ori împinsã, când intra în curte, hârsâitã pe pãmântul bãtãtorit, pietros, în care scândurile se tociserã, fãcându-si vad, ca mulajul unei danturi stricate.”
De o semnificatie aparte ni se relevã si scena ultimei plimbãri prin sat a profesorului, singularizat, iesit parcã din lume: „Nu simtea nevoia sã salute pe cineva ori sã rãspundã la salut. Era doar el, în lumea lui… Nu mai este nimic si nimeni! Numai stafia lui care mai circulã a neodihnã”. Iar desprinderea de propria sa existentã se petrece printr-o refulare venitã din interior, cu artã surprinsã în plan de cãtre prozator: „Îsi reveni la timp, dându-si seama cã-i tremurã picioarele… O transpiratie rece, rãu mirositoare ca o lãturã de canalizare, îi inunda corpul, aproape imobilizându-i miscãrile”.
Ar mai fi multe de spus, dar spatiul nu ne îngãduie sã zãbovim si asupra celorlalte proze cuprinse în volum, fiecare dintre ele având doza ei de surprize tematice si inedit compozitional.
Oricum, dincolo de tenta moralizatoare, pe care o degajã o parte dintre prozele cuprinse în volum, prospetimea si vigoarea lor oferã plãcerea de necontestat a lecturii…

Gherasim Rusu Togan

Octavian Onea
Au fost Ploiestii urbea Scrisorii pierdute?

Încep aceastã fulguratie cu un motto: „Dincolo de sclipirile vietii este chiar viata, cu forta ei de neoprit, cu betia destinului care vine de departe, cu umbra umorului de bunã calitate”. Într-un eseu de aproape douã sute de pagini, scriitorul Octavian Onea urmãreste, prin documentare si rememorare, mirifice reproiectii ale sutelor, a miilor de amãnunte ce se transfigureazã în coerentã si-n corolarul cãrtii, amintindu-ne cã genialul dramaturg I. L. Caragiale si-a plasat actiunea piesei O scrisoare pierdutã la Ploiesti. Jerba de informatii, care întrerup parcã un netimp, ni-l restituie ritualic, analitic, minutios, în aranjamente de ikebana ori indicibil de frumoase descrieri stop-cadru din interior, ne relevã un foarte bun cunoscãtor, un istoric vizionar în Octavian Onea.
„Asa se tese, pe un gherghef din realitate, cu un triunghi din realitate, format dintr-un prezident, un prefect si un cetãtean, triunghiul imaginar din Scrisoarea pierdutã, format dintr-un prezident, un prefect si un cetãtean (turmentat). Realitatea ne oferã numai cadrul solid si cuvintele cheie, peste care intervine imaginatia, care face posibilã creatia (si fandacsia-i gata!), aceasta pãstrând din realitate doar cuvintele cheie. Singura asemãnare dintre realitate si creatia literarã este cã ele au fost privite de aceiasi ochi si reflectate de aceeasi minte, care le fixeazã pentru eternitate la Ploiesti.” (p. 156) Octavian Onea pare a fi dedat speculatiunilor si chiar paradoxului, disponibil la surprize si pentru care e o adevãratã plãcere sã ducã demonstratia conform cu subtila mecanicã a evenimentelor, în plan metafizic. „Si, poate, o scrisoare - nu pierdutã, ci - ascunsã într-o jimblã si covãsitã (prinsã, scrie în document) de un sergent (pe care pofta de mâncare l-a fãcut perspicace. Consemna Actul de acuzare în procesul tulburãtor din 1870.
Actiunea volumului ne ia cu sine într-un iures contagios de fantezie si miscare. Ar fi mult mai mult de relevat, dar mã opresc la: vervã, replici de spirit, gesturi, plutiri în planuri si constructii de moment, acestea toate si încã multe altele, se înlãntuie viu, colorat, într-o partiturã insolitã de bunã cunoastere - notiune ce tine respiratia inevitabilului moment de aflarea adevãrului fãcându-1 pe cititor curios la finetea argumentãrii, la rezolvarea detaliilor semantice si cognitive.
„Aici am putea considera demonstratia noastrã ca fiind fãcutã si ar trebui sã pun capãt lungii mele vorbãrii. Dar nu, înainte de a încheia, sã mai relevãm un aspect. G. Ibrãileanu observa cã, în Scrisoarea pierdutã, Caragiale a cuprins „toate categoriile sociale care întrupeazã formele nouã, reprezentându-le: profesiile liberale, intelectualii, Farfuridi, Brânzovenescu, Catavencu, Tipãtescu; proprietarii mari, Trahanache; politicienii de la centru ai partidului, Agamitã Dandanache; dãscãlimea, Ionescu, Popescu; micii functionari, Pristanda; cetãtenii de ultimã treaptã, Cetãteanul turmentat” (p. 158)

Victor Sterom

Avangarda XXII la raport

Într-o lume din ce în ce mai mult dominatã de spiritul tehnic si politicianist, Victor Munteanu, un „recidivist” notoriu în comiterea de fenomene culturale, ne avertizeazã, prin aparitia volumului Retrospective 2, apãrut la Editura Fundatiei Culturale Cancicov (Bacãu, 2008), cã este timpul sã acordãm un loc privilegiat culturii, ca reverentã fãcutã puterii Cuvântului de a revigora Sacralitatea invadatã de profan.
Realizatorul cãrtii rãmâne unul din acei încãpãtânati care mai cred în idealuri într-o societate haoticã, scãpatã de sub controlul armoniei divine.
Cartea de fatã, zãmislitã în creuzetele laboratoarelor de creatie ale AVANGARDEI XXII, fiintând la Bacãu de aproape 14 ani, reuneste scriitori, poeti, prozatori, dramaturgi, traducãtori, plasticieni, iubitori de artã, în general, care „au fost subiecti ai întâmplãrilor ei culturale: fie cã au citit din propria creatie, fie cã au fost invitati sau chiar sãrbãtoriti în cadrul rubricilor «Portret în cãrbune aprins» sau «Scriitori bãcãuani la aniversarea zilei de nastere».
Fiind o retrospectivã realizatã de un autor, aceastã antologie, antologicã în sensul gestului protocronic comis de realizatorul ei, este, astfel, un gest subiectiv ce implicã, firesc, anumite preferinte.
Asa cum presa localã a relatat, Retrospective 2 reuneste, în paginile ei, texte literare considerate semnificative a 119 scriitori, care au lãsat urme estetice mai mult sau mai putin vizibile în trecerea lor subiectivã prin veranda verde a AVANGARDEI XXI XXII - si le urãm sã mai treacã si în XXIII!
Prin reproducerea unor mostre literare din autori inserati, culegerea de fatã devine un repertoriu general al literaturii bãcãuane contemporane, în care „ca într-o oglindã” se vãd creatorii diferitelor genuri literare, criteriu folosit pentru structurarea cãrtii în cinci sectiuni: Poeti, Prozatori, Dramaturgi, Criticã literarã, eseisti, cronicari si, ultima sectiune, Traducãtori.
Creatiile pictorilor de diferite orientãri estetice, inspirate din universul mirific al taberelor de creatie organizate de-a lungul anilor de AVANGARDĂ, ar fi putut întregi aceastã lucrare, care deja devine un obiect estetic si prin cele douã coperte sugestive, realizate de graficienii Dragos si Ioan Burlacu, la care se adaugã fotografiile lui Eugen Grigore, cu imagini realizate la diferitele întâlniri de lucru ale Cenaclului literar-artistic AVANGARDA XXII.
Din cei 117 scriitori, 85 sunt poeti sau creatori de texte de diferite orientãri estetice. Timpul va decide. Unele creatii se circumscriu unei binecunoscute Arte Poetice care lansa sloganul „Poemul nu trebuie sã semnifice, ci doar sã fie!”. Pentru ei, textul poeziei a încetat sã mai fie o elaborare savantã, un joc de oglinzi riguros articulate de cãtre un autor deghizat îndãrãtul unor mãsti de circumstantã. Altii recreeazã realitatea într-o manierã clasicã. Sunt si creatori care se vor posmodernisti. Dar cei mai multi sunt, mai degrabã, scriitori rãmasi în câmpul gravitational al modernismului.
În concluzie, florilegiul liric adunat în carte este o re­zultantã, o însumare de afinitãti elective a cãror fidelitate fatã de spiritual AVANGARDEI a fost totalã, mai ales prin osmoza ce s-a instituit între metoda (originalitatea) compozitiilor proprii si procedeele livresti implicate în poemele transpuse.
Dincolo de valoarea intrinsecã a textelor propuse, în fiecare poem pot fi decelate mãcar câte un vers, câte o metaforã, celebre, care, însumate, ar putea constitui poemul-sintezã al AVANGARDEI de ieri, de azi si de mâine.
E bine cã se scrie poezie multã, cã poetul nu oboseste, cã este prezent în cetate si ne învatã ruptura de concept. El, Poetul, ­ este creatorul care nu poate trãi fãrã sã scrie, poezia fiind oxigenul care-i mentine respiratia. Nichita Stãnescu ne avertizeazã ce s-ar întâmpla „dacã s-ar descuraja poetul”: „Dacã s-ar descuraja poetul, / ar cãdea frunzele din copac - / si ramurile lor ar rãmâne / Ca niste spânzurãtori. / Dacã s-ar descuraja poetul,Femeile gravide / n-ar mai naste, / n-ar mai naste niciodatã. / Dar, din gratie si din grijã, / Poetul moare întotdeauna / înainte de a se descuraja”. (Ars Poetica în Antimetafizica, Ed. „Cartea Româneascã”, Bucuresti, 1985, p. 180).
La strigarea catalogului de cãtre dirigintele literar Victor Munteanu, rãspund prezent 13 prozatori, de la clasicul (în sens de valoare recunoscutã) modern Petru Cimpoesu la elevul debutant Alexandru-Daniel Þantu, câstigãtor al unui premiu la Festivalul-Concurs de Creatie Literarã si Jurnalism „Extemporal la viitor”.
La capitolul Dramaturgi rãspunde prezent Viorel Savin, care a avut verticalitatea („îndrãzneala”) de a nu se cantona în formula esteticã a timpului - respectiv realismul socialist, în care s-au înscris unii confrati în ale teatrului, astãzi aproape uitati. Viorel Savin se prezintã astãzi în fata cititorului cu un impresionant inventar de volume tipãrite (teatru, poezie, prozã - vreo 19) si piese de teatru (12) jucate atât la Bacãu, cât si pe marile scene ale tãrii.
Criticii literari, eseistii, cronicarii se aflã, ca numãr de reprezentare, pe locul al doilea, dupã poezie, în numãr de 16. La loc de cinste, evident, se situeazã Vasile Sporici, personalitate proteicã de nivel national - critic literar, om de stiintã, director de teatru, traducãtor si, nu în ultimul rând, cronicarul de serviciu al revistei Ateneu timp de aproape un deceniu. Pãcat cã lumea literarã bãcãuanã, autoritãtile locale, l-au cam dat uitãrii!
Asa cum scrisul autentic întretine vie în noi constiinta conventionalitãtii textului elaborat de un autor, tot astfel o traducere izbutitã are rãspunderile împãrtite, fidelitatea fatã de limba-tintã aflându-se într-o tensiune dialecticã cu fidelitatea fatã de limba-sursã. Cei doi înalti dregãtori ai traducerii - i-am numit pe Gheorghe Iorga (din limba persanã) si Sorina Munteanu (din limba greacã) - au capacitatea transpunãtorului de a rãmâne fideli în infidelitatea textului, ceea ce reprezintã constiinta de sine la care au participat.
Se cuvine lãudat si gestul sublim fãcut fatã de liceenii din judetul Bacãu - acela de a fi publicati, pentru prima datã, într-o antologie literarã, gest nemaiîntâlnit pânã acum în analele cenaclurilor literare. În destinul lor, acestia vor purta cu ei toatã viata amintirea unui asemenea demers.
Aparitia acestei cãrti confirmã gândul lui Mallarmé, care spunea cã „lumea existã pentru a se ajunge la o carte”. Noi credem cã, la rândul ei, si cartea existã pentru a se ajunge la o lume.

Daniel Nicolescu