Primul meu contact cu literatura lui John Fowles a fost Colectionarul. Cartea m-a socat prin maniera în care scriitorul britanic diseca psihopatologia unui colectionar, atât de uman prezentat în actiunile lui sadice, încât mi-a fost greu sã aflu de partea cui sã fiu: a cãlãului sau a victimei. A urmat apoi Iubita locotenentului francez. Cu aceastã carte am trecut definitiv în rândul admiratorilor lui Fowles. Probabil felul în care l-am perceput eu pe Daniel Martin poartã amprenta celorlalte cãrti citite de el.
Daniel Martin este romanul maturitãtii lui, ca bãrbat, ca scriitor de succes. Eroul sãu pleacã din Anglia natalã, urmãrit de esecuri sentimentale, de esecurile în cariera de dramaturg, în America, unde descoperã cheia succesului. Abdicã de la principiile sale din studentie si devine scenarist la Hollywood. Ajuns pe culmile succesului, cu o iubitã mult mai tânãrã decât el, când credea cã viata lui cãpãtase sensul dorit, se reîntoarce în Anglia, la chemarea unui prieten aflat pe patul de moarte. Odatã întors, toate întrebãrile pe care le ascunsese în spatele gloriei, încep sã iasã la ivealã si este nevoit sã se confrunte cu tot ce lãsase în urmã. Îsi dã seama cã vietii lui îi lipseste, de fapt, sensul, cã are nevoie de rãdãcinile de care încercase sã se rupã. Îsi provoacã destinul; pleacã într-o cãlãtorie în Egipt cu femeia pe care o iubise în tineretea lui, Jane. Printre ruinele anticului oras Palmyra, într-un capãt de lume, într-un decor dezolant, Daniel capãtã constiinta propriei identitãti, a propriilor rãdãcini, iubirea fatã de Jane renaste. Se întoarce acasã, la vechile valori în care crescuse.
Practic, nu actiunea în sine dã tonul romanului, ci convulsiunile personajului, oglinzile în care se priveste, cãutându-se. Fowles defineste în roman patru poli: trecut-prezent si lumea veche(Anglia)-lumea nouã (America), patru puncte cardinale pe care eroul sãu, Daniel Martin, le parcurge uneori succesiv, alteori simultan, fãrã sã previnã cititorul în vreun fel. Spontaneitatea cu care se întâmplã acest lucru nu ascunde însã nici o falsitate, si ãsta este, zic eu, farmecul lui Fowles. Fãrã a se împiedica sã admire societatea americanã pentru eficienta cu care izbuteste sã creeze un anume soi de constiintã socialã, Fowles rãmâne un englez pur sânge si atacã automatismul societãtii americane, maniera ei ideologizatã de propagare a unor valori aparente: „e o natiune de automate care se înghesuie pe autostrãzi în cãutarea unei vieti pe care, oricum, nu meritã s-o trãiesti”. Schiteazã personaje precum sotii Abe si Mildred, care trãiesc visul american în Bel-Air sau Mitchell si Marcia Hooper, care, neputând avea copii, sunt prinsi în presiunile sociale care îi obligã sã fie ca toatã lumea. Personaje tipic americane, care n-au nici o contributie semnificativã în actiunea romanului, ci sunt introduse de Fowles doar pentru a-si sustine punctul de vedere. În contrapondere, toate celelalte personaje, compatrioti de-ai sãi, sunt de asemenea tipic englezi, dar fiecare în sine reprezintã un mic univers. Tatãl lui Daniel Martin, preot într-o micã parohie din Devon, aspru si rigid, mãtusa Millie, scundã, firavã, fãrã pic de cochetãrie femininã, dedicatã total binelui celorlalti, mos Ben si sotia lui Phoebe, îngrijitorii conacului Thorncombe, sir Andrew, nobilul scãpãtat, Anthony, prietenul din studentie - intelectualul de Oxford, devin simbolurile unor valori traditionale: viata austerã, datoria fatã de familie si fatã de comunitate mai presus de toate, constiinta propriei demnitãti sociale, un mod de viatã a bãtrânei Anglii. pe care Fowles îl apãrã cu tenacitatea celui care iubeste ceva, în ciuda tuturor imperfectiunilor.
Existã douã personaje feminine în roman, între care eroul, în plinã crizã a maturitãtii de bãrbat, penduleazã pânã la alegerea finalã. Jane, iubita din studentie, care trece la catolicism spre a-si urma sotul în zbaterile lui metafizice. Prinsã în canoanele sociale ale Oxfordului, îsi asumã nefericirea dintr-un simt al datoriei dus la paroxism. Cealaltã, Jenny McNeil, tânãra actritã venitã din Anglia la Hollywood în cãutarea celebritãtii, frumoasã, inteligentã, pãstrând sclipirea spiritului englezesc, este refugiul în care Daniel Martin încearcã sã se ascundã de ceea ce devenise - unul din personajele create de el: „dacã o viatã constã în mare parte din retrageri din realitate, relatarea acestei vieti trebuie sã fie cea a unei retrageri din imaginar.”
Dincolo de substanta personajelor sau a povestii în sine, ceea ce mã atrage la Fowles este stilul sãu. Fãrã a se depãrta prea mult de matca literaturii engleze, din cãrtile lui nelipsind descrierile romantate ale peisajului englezesc - cãtune risipite pe colinele cu pãsuni întinse, tãrmuri spumoase de mare, bisericile cu turle înalte si micile comunitãti locale, cu bârfele si polemicile lor politice, Fowles recurge în fiecare roman al sãu la un artificiu, care, la început, m-a deconcertat pânã aproape de confuzie. Uneori, se detaseazã de personaj, în maniera clasicã, de povestitor la persoana a treia, ca, apoi, brusc, sã se contopeascã cu el, schimbând total unghiul de perceptie. Un joc de oglinzi, care, odatã descoperit, m-a captivat, prin imprevizibilitatea lui.
