Moto: „Prima oarã mi-a fost tare fricã sã-i întâlnesc, cu tot aerul meu de rãzbãtãtoare. Acum, nu mã mai tem de ei, nu îi mai judec, mã gândesc numai: “Bietii oameni!” Suntem cu totii obiectul unei fatalitãti care ne este proprie.” (Jacqueline)
Lumea islamicã nu este suficient cunoscutã în lumea modernã, iar în România cu atât mai putin. Iar când vorbim de traditii sãtesti, ascunse într-o lume care pare inexistentã (dar astfel de obiceiuri sunt si în satele românesti si ne rãmân necunoscute pânã si nouã), care sunt crude, lipsire de omenie si ni se relevã dintr-o datã într-o luminã cu totul transparentã, ne lasã fãrã cuvinte. Probabil si din acest motiv a fost scrisã (desi pare o povestire oralã, iar în multe momente ni se si dezvãluie acest lucru) aceastã „carte-document”, dupã cum este definitã pe coperta Editurii Rao.
Cartea* cuprinde mãrturia cutremurãtoare a lui Suad despre conditia femeii în lumea islamicã ascunsã ochilor lumii, cea plinã de traditii ancestrale neschimbate, dintr-un sat fãrã nume din Cisiordania. Acolo, femeile nu si-au schimbat niciodatã conditia de la „începutul veacurilor”, nu au drepturi, ci numai datorii, sunt obligate sã se supunã bãrbatilor în orice poruncã a acestora, nu au dreptul sã obiecteze. Paradoxal, nu îsi doresc sã iasã din aceastã stare. Chiar dacã uneori încalcã o regulã sau mai multe, îsi acceptã pedeapsa (iar, în functie de gravitatea faptei, uneori aceasta este moartea) ca fiind ceva normal, o îmbrãtiseazã fãrã momente de revoltã. În cele din urmã, când devin mame, îsi folosesc „puterea” în cadrul familiilor pentru a fi ele cãlãi. Cum ar fi nasterea unei fete, care este consideratã un blestem în cadrul familiei musulmane arhaice, când mama îsi omoarã propria fiica prin sufocare cu o blana de oaie.
Regulile societãtii islamice (încã existente si încã aplicabile într-o mare mãsurã) sunt incredibile în ochii europeanului. Cum este posibil ca anumite cutume sã fie atât de mult respectate si considerate normale de toate pãrtile implicate? Ele ne sunt dezvãluite de Suad încã din primele pagini ale cãrtii ca fiind ceva acceptat, chiar dacã ea trãieste deja de multi ani într-o tarã din Europa, scãpatã de tortura traditiilor si de o moarte sigurã prilejuitã de un fapt normal în ochii nostri, dar iresponsabil în societatea musulmanã: „Eu sunt o fatã si o fatã trebuie sã meargã repede, cu capul aplecat, privind în pãmânt, ca si cum si-ar numãra pasii. Privirea ei nu trebuie sã se ridice, nici sã rãtãceascã de-a dreapta si de-a stânga drumului, pentru cã dacã ochiul ei l-ar întâlni pe cel al unui bãrbat, tot satul ar considera-o sharmuta.
Dacã o vecinã, deja cãsãtoritã, o femeie bãtrânã sau oricine altcineva ar vedea-o singurã pe ulitã, neînsotitã de mamã sau de o sorã mai mare, fãrã oi, fãrã snopi de fân sau saci cu smochine, tot sharmuta ar numi-o.”
Iar ceea ce scrie pe coperta a patra a cãrtii se adevereste. În multe locuri din lume, faptul de a te naste femeie este o nenorocire. Nu pot judeca faptele, nu îmi pot imagina decât putin cât de grele sunt traumele trãite de acestea. Nici în pielea unora dinre bãrbatii care trãiesc acolo nu ne putem pune: dorinta unuia de a schimba ceva în ordinea cutumiarã nu îi poate atrage decât oprobriul societãtii în care trãieste. Asa se putea întâmpla si cu doctorul care încearcã sã îi capete lui Suad acceptul pãrintilor îndãrãtnici de a o lãsa sã moarã în altã tarã. Se teme, doreste sã se întoarcã la mijlocul drumului, întelege cã orice cuvânt care neagã „dreptul la crima de onoare” zãdãrniceste planurile de salvare a lui Suad.
Jacqueline, o tânãrã luptãtoare pentru drepturile omului, care lucreazã pentru o organizatie umanitarã din Europa, aflatã în acel moment în Cisiordania si având de partea ei norocul, o salveazã pe Suad din ghearele mortii de onoare oferitã de familia ei, din cauza unui pãcat minor în ochii nostri, dar meritând moartea în acea societate. Suad crezuse, la o vârstã micã, spusele unui bãrbat de care se îndrãgostise. S-a dãruit pe sine pentru ca, în momentul în care a rãmas însãrcinatã, el sã o pãrãseascã, iar situatia ei sã devinã fãrã iesire. Nu o astepta decât destinul, iar acesta era implacabil: moartea prin ardere. Numai cã, printr-o minune, nici aceasta lãmuritã, scapã cu viatã, iar Jacqueline o gãseste într-un spital pierdut, unde nu i se dãdea nici o îngrijire.
Lucruri neîntelese de departe, dar pentru Jacqueline, cunoscãtoare a lumii islamice, sunt fãrã mister si încearcã sã ni le explice: „Aud vorbindu-se despre tinere fete asasinate. Familiile lor le reproseazã cã s-au întâlnit cu un bãrbat si au vorbit cu el. Le suspecteazã, uneori fãrã nici o dovadã, dupã spusele unuia sau altuia. Se întâmplã ca aceste fete sã fi avut cu adevãrat o aventurã cu un bãiat, ceea ce este absolut de neconceput în comunitatea lor, fiind stabilit cã tatii sunt cei care hotãrãsc cãsãtoriile. (...)
Pentru un spirit occidental, ideea cã unii pãrinti sau frati pot sã-si asasineze fiica sau sora, numai pentru cã s-a îndrãgostit, pare incredibilã, mai ales în vremea noastrã. La noi, femeile sunt independente, voteazã, fac copii singure.”
Chiar dacã este doar un suflet pe care îl salveazã, pentru Jacqueline e chiar lumea. Se chinuieste, capãtã dusmãnii, dar si noi prieteni, îi convinge pe pãrintii lui Suad cã aceasta este dusã la moartea pe care ei i-o doresc, dar departe de tarã, reuseste sã îi gãseascã si fiul nãscut la sapte luni si sã îl ducã si pe el în Elvetia. Trece peste multe obstacole, dar reuseste. Iar lumea poate ar deveni mai bunã dacã ar exista mai multe persoane ca ea, care oferã ajutor dezinteresat pentru salvarea unui suflet condamnat la moarte: „Cãlãtorii n-au decât sã strâmbe din nas si sã-i adreseze stewardesei grimase de dezgust, mi-e totuna. Eu însotesc o femeie arsã si pe micutul ei, într-o zi vor sti de ce. Ei vor mai sti cã mai sunt si alte femei, moarte sau muribunde, în toate tãrile în care legea bãrbatilor a instituit crima de onoare. În Cisiordania, dar si în Iordania, în Turcia, în Iran, în Irak, în Yemen, în India, în Pakistan, dar pânã si în Israel, ba chiar si în Europa. Ei vor sti cã putinele care au scãpat sunt obligate sã se ascundã toatã viata, pentru ca asasinii lor sã nu le gãseascã, oriunde în lume. Pentru cã mai reusesc uneori acest lucru. Vor sti cã majoritatea asociatiilor umanitare nu le iau în grijã pe motivul cã aceste femei sunt cazuri sociale individuale, „culturale”! Si cã, în anumite tãri, legile îi protejeazã pe asasinii lor. Cazul lor nu se leagã de marile campanii angajate contra foametei, rãzboiului, de ajutorare a refugiatilor si contra marilor epidemii. Pot sã înteleg si sã admit. Fiecare cu rolul lui în acest trist santier mondial. Si experienta pe care tocmai am trãit-o demonstreazã dificultatea si timpul care sunt necesare pentru a te „implanta” discret într-o tarã, a-i repera pe cei care au scãpat crimelor de onoare si a-i ajuta pe propriul risc.”
Cuvintele si gândurile sunt de prisos când citesc si recitesc despre conditia femeii în lumea islamicã: „O femeie, acolo, nu are, practic, viatã. Multe fete sunt bãtute, maltratate, sugrumate, arse, omorâte. Pentru noi, acolo, este absolut normal. Mama mea a vrut sã mã otrãveascã, pentru „a încheia” opera cumnatului meu, si pentru ea lucrul ãsta era normal, fãcea parte din lumea ei. Aceasta este viata normalã pentru noi, femeile. Esti ciomãgitã, e normal. Esti arsã, e normal, esti sugrumatã, e normal, esti maltratatã, e normal. Vaca si oile, cum spunea tatãl meu, sunt mai bine tratate decât femeile. Dacã nu vrei sã mori, trebuie sã taci, sã te supui, sã te târãsti, sã te mãriti virginã si sã nasti bãieti.”
Este cutremurãtor pentru imaginea pe care ne-am format-o despre lumea de astãzi cã mai existã locuri în care siguranta cetãtenilor nu existã, în care femeile nu au nici un drept în afarã de acelea de a fi sclave si de a muri în numele unor principii absurde. Si mai dezamãgitor este cã existã legi care sã îi protejeze pe cei care ucid: „În Iordania - si nu e decât un exemplu - existã o lege care spune, ca în majoritatea tãrilor, cã orice crimã de drept comun trebuie pedepsitã cu multi ani de închisoare. Dar, pe lângã aceastã lege, douã mici articole, 97 si 98, precizeazã cã judecãtorii trebuie sã fie indulgenti fatã de autorii unor crime de onoare. Pedeapsa este, în general, de la sase luni la doi ani de închisoare. Cei condamnati, uneori considerati eroi, nu o executã în întregime. Asociatii locale luptã pentru ca aceste articole sã fie abrogate. Alte articole au fost abrogate, dar nu 97 si 98.”
Cartea este controversatã si a suscitat numeroase comentarii si controverse, atât la momentul aparitiei ei în Europa, cât si în România (interesantã, în acest sens, este dezbaterea îndelungã legatã de recenzarea sa pe site-ul bookblog.ro, la adresa http://www.bookblog.ro/biografii-si-memorii/arsa-de-vie/). Rãmân faptele descrise, cruzimea lor si dorinta lui Suad de a dezvãlui lumii drama supravietuirii sale. Impresia cã lumea descrisã este realã.
* Arsã de vie de Suad; Traducere de Oana Cãtãlina Popescu; Editura Rao, Bucuresti, 2008
