(Urmare din numãrul anterior)
Calvarul sasilor transilvãneni, târâti ca sclavi la muncã fortatã pe întinderile Rusiei, drept compensare pentru pãcate de altii fãcute, l-a îndurerat adânc. Crescut si educat în respect pentru civilizatia si morala sasilor, stabiliti de veacuri pe meleaguri transilvãnene, comune si românilor, drama acestora i s-a pãrut fãrã asemãnare, prin criminala tratare a unor oameni cu nimic vinovati!
Dureros cum folcloristul nostru le-a anticipat destinul, convins cã supravietuitorii bestialului carnagiu al muncii fortate, niciodatã n-au sã mai revinã în tiparele civilizatiei si traditiilor ancestrale avute… Recviemul închinat acestora, pare smuls din adâncul sufletului sãu îndoliat:
Sigh. 14 ian. 1945
Rãsunã îndelung clopotele bãtrânului oras.
Plâng jalea celor ce se duc fãrã sperantã de întoarcere.
Cea mai neagrã zi, cea mai tristã între toate din câte s-au trãit între zilele cetãtii, e ziua aceasta!
Pãrinti nu pot închide ochii în noaptea cumplitã, la gândul cã alãturi nu-si mai gãsesc copiii. Si nici copiii nu-si pot odihni gândurile si nu-si pot usca lacrimile în paturi improvizate acolo, unde altãdatã era altarul primelor lor cunostinte. Pentru cã anume a fost ales locul primelor sperante, ca sã fie si al celor dintâi dezamãgiri. Ce va fi, nu îndrãzneste nimeni sã gândeascã…
Se adunã cu lacrimi în ochi, cu fãlci înclestate, pãrinti si copii, pregãtiti de plecare.
Fiecare plecare are ceva de moarte. Dar plecarea în necunoscut e începutul mortii. Mâine ce va fi? Sufletul tânãr se îmbracã în picuri de lacrimi, balsam peste durerea cea mare, scânteie de nãdejde ce-nvinge, cãci învinge si tineretea! Ea stie totul ce va sã vinã, nu mai poate plânge totusi începutul acesta de moarte, pentru zeci si sute de oameni, dar rãmâne putinta învierii. Cãci revenirea lor nu va mai fi asemenea. E învierea lor, a celor ce se vor întoarce teferi. Si cum vor fi atunci acestia pe care i-am vãzut si pânã azi i-am cunoscut într-un anume fel? Asteptarea e grea si apãsarea ei va sã doarã sufletele , în fiecare zi, în fiecare sãptãmânã, tot mai mult, mai distrugãtor, tot mai adânc…Ce va face de acum înainte comunitatea germanã, atât de dureros lovitã în existenta ei…? Va trãi in altele, cu speranta regãsirii linistii de altãdatã, în sufletele chinuite ale celor ce pleacã si ale celor ce rãmân. Va fi, poate, mântuirea tuturor celor ce se rezemaserã, ca sens al vietii, pe Dumnezeu!
* * *
Cu sentimentul dezrãdãcinãrii pe suflet si constiintã, Ilarion Cocisiu si-a purtat prin lume, drept oglindã sufleteascã, icoana satului sãu, învãluitã în mândrie si fast. Iar legãtura cu satul a fost o stare de suflet continuã si revitalizantã. În fapt, dupã propriile sale mãrturisiri, primele culegeri de folclor muzical le realizeazã în satul sãu natal, de la rude si prieteni, mama si sora sa bucurându-se de o atentie specialã. Asa cum va proceda si prin alte zone folclorice, Ilarion Cocisiu va duc la Bucuresti sute si sute de culegeri de folclor muzical, dar si o seamã de interpreti talentati, pentru a fi înregistrati la fonograf si sã cânte la radio si la diverse manifestãri folclorice, de care anii interbelici nu duceau lipsã. Sufletul emulativ al Profesorului Constantin Brãiloiu începea sã dea roade, mai ales printre tinerii cercetãtori, din rândul cãrora fãcea parte si Ilarion.
Asemenea, corespondenta, purtatã cu familia, cu rudele, prietenii si colaboratorii, poartã pecetea dorului de sat, cu toatã bogãtia lui de viatã ;apoi notatiile diverse, cu trimiteri înspre universul ritualurilor si traditiilor, despre felurite practici magice, observatiile despre muncile agricole si stãrile lor sãrbãtoresti, se însereazã de asemenea în vasta antologie folcloricã, realizatã de etno-muzicologul nostru.
În acelasi concentru valoric se înscriu si legãturile sale cu diversi interpreti din satul sãu, prilejuri de comunicare încãrcatã de bogãtie afectivã si valente formative:
„Domnul profesor Ilarion m-a ascultat cântând, în vreo trei, patru rânduri si mi-a prins vocea si la fonograf. Tot asa, a mai ascultat-o si pe una de-ai lui Coman, pe Droc si pe Sâmu Zbârcii. Apoi ne-o dus pe toti trei la Bucuresti. N-am miscat cam greu cã era în toiul lucrului, dar n-am vrut sã-l facem de rusine si ne-am tinut de cuvânt. Acolo, la Muzeul satului era potop de lume. S-au adunat cântãreti din multe zone ale tãrii si când ne-o venit rândul, ne-am pus pe cântat. Ne-au felicitat domni mari, printre ei si domnul Iorga, de a avut ce povesti, când ne-am întors acasã!” (Ion Bârsan, 77 de ani (?), 1969, Retis).
De-aici si intentia ce-o avem în vedere, de a întocmi un întreg grupaj, cu pagini de jurnal recuperate, vizând universul satului sãu natal si a valorilor sale.
Vineri, anul din totdeauna - Retis
Da mai sunt topitorii de cânepã. În fiecare toamnã, vãile Dumbrava si Tãieturi, apele celor douã râuri ce curg de sub pãdurile lui Prescuria (fostul ultim mosier scãpãtat s. n.), spre luncile de jos, ca sã se verse în Hârtibaciu, se zãgãzuiesc din cinci în cinci, pânã la zece metri cu pari, cu pietris si cu pãmânt, sã se opreascã apa, si unde vor pune femeile cânepa la topit. Iar din aceastã muncã a femeilor, vin si alte semne: alegerea berbecilor si pregãtirea lor pentru montã, intrarea vitelor în miriste si apoi culesul fasolii, al lobenitelor si prunelor.
Apa din vãi este alimentatã doar de câteva izvoare ce se alimenteazã si ele durata de pe povârnisuri de dealuri, în vreme de ploaie, ce curg spre scobitura fãcutã de valea colectoare…Când toamna e secetoasã, cei care au apucat sã facã lacuri mai în sus, în cursul apei, tot mai au ceva apã în lac si cânepa, apãsatã de sipca de lemn si de bolovanii pusi deasupra, zace mai în apã, mai în nãmol dar la cei de mai jos, când seacã apa, le rãmâne locul uscat.
Si-atunci, noaptea ori chiar ziua, pleacã bãrbatii cu securea pe vale în sus si izbesc în hãtisul dintre pari, trag pãmântul de o parte si fac loc apei, spre lacul lor.
Din aceste mãsuri, profitã altii si suferã cei de sus.
Noi, copiii continuãm încã sã ne jucãm mingea pe iarba încã verde, având grija vitelor.
Dar lacurile se fac mai des în Valea Noistatului, între movile, în bãltile de aici, cãci apa de cânepã e otrãvitoare, pentru pesti si vite.
Doamne, ce gânduri au început sã pãtrundã în mintea mea, în legãturã cu topitul cânepii si grijile femeilor. Dar unele dintre ele sunt destul de necãjite si au fost vremuri când si-au dus cânepa chiar si în Târnavã, spre a si-o topi. Asa a fãcut si mama, cu sora ei, Milea, au dus cânepa la topit în Târnavã. Dar chiar si starea aceasta nu poate învinge si nici traditia stearsã.
Asa au fost tãranii nostri pânã mai ieri, pentru tot ce si l-au vrut al lor.
Mâine? Topitorii organizate, plasate pe regiuni, cânepã topitã apoi si transformatã în pânzã datã de stat sau, poate cã nu mai e necesarã pânza de cânepã.
Se schimbã totul si încã nu stiu ce va fi mai bine?
Ori furtunile cu ploi, ori acele ruperi de nori, când apele cresteau si rupeau lacurile cu cânepã cu tot, ca pe vremea când au dus-o pe Valea Hârtibaciului în jos si femeile o cãutau a doua zi, pe la Hendorf, Metis sau Noistat. Ce muncã fãcutã cu îndârjire!
Paginile de jurnal ce urmeazã, se înscriu ca un apel adresat tinerilor, cu rostul adoptãrii ca formulã de protest în contra sistemului comunist asamblat peste noapte si fãrã consistentã ideologicã, denaturarea aceste ideologii sperjure.
În câteva creionãri sugestive, nu fãrã ironie acidã, umor si persiflare, autorul reintrã disperat în lumea prezentului, dupã scurte reiterãri a unor spatii ale dedemultului, respectiv rãtãcirã prin universul satului natal, cu nostalgiile inerente unor atari situatii.
Si totusi, apãsat de povara prezentului, detestã vãrsarea de sânge, rãzboiul. Pentru solutionarea dereglãrilor din lumea de azi, doreste un alt el de confruntare, a protestului verbal, a sfidãrii prin scris, prin rãsturnãri de situatii, anularea dogmei si viciului perfid, solutii care, totusi, s-au dovedit efemere si cu dureroase repercusiuni, atunci când securitatea si-a întins antenele.
Dar chiar cu asemenea riscuri, îndemnul adresat tinerilor „Mintiti, tineri, mintiti într-una!” se defineste a fi un îndemn viabil, totusi, în denaturarea ideologiei comun iste ce-si înfigea coltii în trupul cast al tânãrului, mutilându-l.
Ca urmare, principiul lui Caragiale, despre viabilitatea unei minciuni constructive, în contrast cu un asa-zis adevãr distructiv, pare viabil!
Mintiti, tineri, mintiti într-una!
Altfel, ei care vã cer adevãrul, nebunii lumii vechi vã vor ucide cu adevãrurile lor, în numele adevãrului vostru!
Sã curgã cernealã rosie, neagrã, albastrã si de orice calitate! Sã fie murdãrite zidurile caselor cu geamuri imense si cele de pe maidane, sã curgã vorbe pe sârmele de telefon, peste tot! Mai bine asa, decât sã curgã sânge, sã se îngrasã pãmântul cu trupurile noastre, dezlãntuind alte rãzboaie, în numele unor adevãruri mincinoase…
Dar în vremuri de pace, te aseazã în colt sã nu deranjezi!
Copilul nu-si mai cunoaste tatãl, când tatãl a rãmas încã încovoiat în spatele scaunului celor cãrora le toarnã bãuturã-n cristale, iar el a luat loc la o asemenea masã. Tatãl îsi calcã pe mândria lui de tatã, în el creste o altã mândrie, ascunsã : fiul lui a parvenit, a rupt-o cu robia lui, l-a depãsit prin efortul lui de a robi cât mai credincios. Nu-i nimic cã nu-l mai vede. El se duce, celãlalt rãmâne. Dar ceilalti? dar milioanele? Unde sunt, câte sute si mii de ani sã astepte sã fie primiti la o asemenea masã? „Cum a ajuns al meu, fiul meu, sã munceascã si sã ajungã si altii!” Acesta e sentimentul, adevãrul rostit de cãtre bãtrânul pãrinte, ce-si priveste fiul domn…
Acelasi fiu nu iese cu el din casã, desi dibuieste încã soarele în patul lui, mãnâncã în zilele obisnuite la masa lui - tot ciupealã de la masa celor îmbuibati, spre care acest fiu tinde. Mama lui e o rusine pentru el si câteodatã chiar numele lui e o rusine. „Da, îl cunosc pe tatãl tãu!”, îl bate pe umãr, binevoitor, protectorul. Si el se roseste. Din supletea palidã, devine o tortã, dar nu a adevãrului, ci a minciunii si rusinii de adevãr. Îi pare rãu în clipa aceea cã s-a nãscut din chelner, cã mama lui nu-i ca celelalte doamne, ci-i o simplã fiicã de spãlãtoreasã, de altfel bunã si grijulie, cãci jertfeste tot ce are numai pentru el! Domnia de-acum e o minciunã! Nu vezi cã una zic si alta fac? Dar pentru cine a fost adevãr domnia de ieri?
Ce am eu comun cu acest adevãr si ce au milioanele de truditori, de robi ai pãmântului, cu adevãrul de ieri? Nu existã azi! Clipa e trecere între azi si mâine. Spre viitor. Numai spre viitor se îndreaptã si se înaltã nãzuintele mele, gândurile mele!
Vor cãdea profitorii care vin tot din lumea de ieri, vor cãdea oportunistii care nu vor mai avea forta sã-si practice oportunismul e ieri si de azi. Lumea îsi va urmãri cu curãtenie sufleteascã binele ei!
Murdãriti totul cu lozinci, cu minciuni cât mai mari, cât mai evidente , voi, profitori si oportunisti ai clipei de fatã, ai eternului azi, fãrã voia voastrã, fãrã stirea voastrã, sã pregãtiti pe eternul mâine, dar mai drept, mai bun, mai curat decât toate murdãriile în care s-a stat ieri… si-n care mai stati azi! Adicã, ieri în devenire, fãrã granite, fãrã spatiu si timp!
