„MARELE SINGUR”, POETUL

Purtând un nume de împãrat roman, Traianus (Traian Vasilcãu) îsi propune sã fie un poet al vechimii zeiesti, invocând mitica vreme ca pe un vis albastru.
Vremile se adunã în el ca într-o cutie de rezonantã; trecute prin sufletul lui fraged ele apar cu ecouri prelungite, stinse sau vii, având un nobil rãsunet. Îmbrãcat cu o pelerinã romanticã, poleitã cu pulbere lunarã, el este un „vagabond”, un zeu tânãr sau bãtrân, un cãlãtor în stele si în ere strãvechi. Discursul îi este neoromantic si neosimbolist cu inflexiuni de liricã galantã medievalã, îmbinate cu tonalitãti de colind, romantã, cântec, de poem „bolnav” sau senin. Se erijeazã usor, cu aceste mijloace, în posturã de Marele Singur, într-un risipitor de tristete, de rege necunoscut de lume si, bineînteles, de vesnic cavaler îndrãgostit, trubadur si colindãtor modern.
Bun creator de atmosferã, Traianus scrie de fapt un singur poet constituit dintr-un continuum rapsodic cu variatiuni, cu reluãri si butãsiri de motive si cu dispuneri de momente si stãri afective în contrapunct. Firul poetic se toarce dintr-un caier, ca în continuare sã se resfire el însusi în alte fire.
Cel ce prezideazã o astfel de poezie de stãri de târziu autumnal sau hibernal este, bineînteles, Bacovia, invocat de mai multe ori si prezent subtextual cu motivele sale nevrotice: „Vino cu Bacovia, dulce luminã / Spune-i cã este si nu a murit”.
Discursul poetic curge torential, ca pâraiele umflate de primãvarã, cu viiturã cu tot, si aceastã nãboire de momente sentimentale impune la un moment dat o retetã contraplinului: „Doctore, sufãr de foarte mult timp / Ca rezultat sunt bolnav de poezie / Într-adevãr, dacã-mi voiesti binele / Prescrie-mi în iarnã zãpezi pe stresini / Cu floare de mãr”.
Autocaracterizarea este exactã: Traianus e un bolnav de poezie, care produce continuu stãri bolnave cu o mare degajare si prospetime, au courant de la plume, adicã din zborul condeiului...
În torentul spumos de imagini, momente sentimentale si mãrturisiri sincere (Sinceritatea ca sentintã, zice poetul) strãfulgerã poezii dens-sugestive: „Bate în porti lumina fulgerând / Biserica îmi dã cu mir pe gând / Si plânge-nchis în ea un zeu flãmân”; „Floare de colt, si rarã, si sihastrã / Pe munti amari creste iubirea noastrã”; „Iubirea cântã-n ochii tãi, / Domneste peste tot si toate, / Din visul ei la toti împarte // Tu nu-ti mai apartii de-un veac, / Esti trandafirul plâns din vãi - / Si de-al tãu dor îngerii zac”.

Mihai Cimpoi

***
La revedere, dragostea mea veche,
O nedreptate mã vîneazã iar,
Viata plînge-n prag sã-i dau în dar
Singurãtatea-mi fãrã de pereche.

Orb, vîntul prohodeste-n drum tãcerea
Si fuge-apoi în casa lui din stea.
Nu-i cîntec mai frumos precum durerea,
Ce se îmbracã-n amintirea mea.

Verdict

Sã iau paharul plin cu vin - sã-l sfarm,
S-arunc pachetul cu tigãri în vînt
Si revolveru-n trupu-mi sã-l împlînt
Fãrã vacarm.
Spre cer sã zbor ca Phoenix si sã ard
În flãcãrile marelui cuvînt
Si în pierzare fericit sã cîntSi-n voi sã cad.
27 iunie 2005

Poem smuls din Acum

În ochii mei e-un cimitir ce creste,
Atîta lume se îngroapã-n el,
Paznici sunt florile de musetel,
Ca o grãdinã linistea-nfloreste,
Culeg de jos lumina pe fãras,
Soapte-mi fac din tãceri de heruvim,
Gropari bãtrîni - copacii n-au sãlas.
Se pot ascunde în privirea mea,
Casã-si pot face-n amintiri de stea,
Cît noi statui iubirii devenim.

Ultimul stingher (II)

Casã de pãmînt avea-voi
Într-un cimitir din cer,
Nimeni sã-mi deschidã poarta,
Fi-voi ultimul stingher.
Cel mai trist! Laudã vouã
Cã o sã ajung asa.
Numa-n mãnãstiri de rouã
Un copil va lãcrima
Si-n cel ceas sub stele-salbe
Ninge-va cu linisti albe.

***
Pe apa mãrii scriu poemul lunii,
Îl scriu la nesfîrsit si-l vor citi
Alesii universului, - nebunii
Din zi în noapte si din noapte-n zi.
Tot sãruta-ti-as numele, Iubire,
Cã doar de dorul tãu încerc sã scriu
Din noapte-n zi si din zi în tîrziu,
Încît aduc a iad si-a nemurire.
Numele mortii nu-mi mai este drag,
Dar o visez si-odatã, surîzînd,
Am pus visul la zid si cînd sã trag
L-am auzit pe Dumnezeu plîngînd.

***
Cînd te aveam pe tine umblam ca un nebun,
Ce copt era cuvîntul, ce sunãtor si bun,
Durerea-mi da procurã, în numele-i sã cînt,
Preot mi-era tãcerea, spunîndu-mi: «Fii cuvînt».
Mã tot soma tristetea, mã obliga un dor
Sã fiu în orice clipã visarea tuturor,
De-o viatã-apus si încã fiu nenãscut al sortii,
Citea în ochi-mi noaptea metaforele mortii,
Si întreba aiurea instante de resort
Cînd va veni postasul îmbãtrînit de tot.

Recviem antum

Ferice de cei care pot sã trãiascã-n iubire
Si în Dumnezeu.
Poezia e adusã în trãsura muzicii line
Si opreste în sufletul meu.
Ferice de cei care pot sã trãiascã în tainã
Si-n ale ei mîngîieri.
Mã scriu cuvintele cu o albã tãcere
Si sunt oriunde, fiind nicãieri.

12 iulie 2005