Istoria se cunoaste acum destul de bine. În februarie 1922, André Breton organizeazã la Paris un „Congres international pentru determinarea directivelor si apãrarea Spiritului Modern”.
Spre deosebire de multi „inovatori” de ocazie, Urmuz avea o clarã constiintã criticã a transformãrilor necesare în interiorul discursului literar. Arghezi a observat acest fapt în putinele scrieri ale ajutorului de grefier la Înalta Curte de Casatie si i-a publicat douã schite în Cugetul românesc, în 1922. Dupã moartea lui Urmuz în 1923, tot Arghezi tipãreste în Bilete de papagal, textul Algazy si Grummer. Revistele de avangardã, Punct, Integral,Contimporanul, Alge, unu, 75 H.P. promoveazã cultul. În 1928 Geo Bogza editeazã la Câmpina revista Urmuz, din al cãrei program decupãm urmãtoarea secventã: „Scoarta terestrã obligã la zile cu preocupãri mercantile pânã la abrutizare. Atunci Urmuz pare un vis absurd si adesea rusinea cã ai fraternizat cândva cu un nebun menit sã fie înghitit chiar de întunericul clipei urmãtoare disparitiei lui. Si totusi, nu e asa Urmuz trãieste încã. Prezenta lui printre noi, sfârc care biciue constiintele. În bezna sufletului urmãrim adânc urmele lui pe care pasii lui le-au lãsat zgâriind violent pãmântul trivializat prin cliseism”. Abia în 1930 apare un mic volum cu prozele sale, plus minuscula „epopee”, Fuchsiada. Eugen Ionescu îl considerã ca înaintas al sãu direct, alãturi de Caragiale, încredintat fiind cã Urmuz este „unul dintre profetii dislocãrii formelor sociale, de gândire si de limbaj, care azi, sub ochii nostri se dezagregã absurde ca eroii autorului nostru”. Critica literarã îl întâmpinã cu scepticism, „o inteligentã vie si un umor inocent si rafinat”, în rest „simple elucubratii premeditate, fãrã un sens mai înalt” (G. Cãlinescu). Abia mai încoace, pretuirea este aproape unanimã în rândul cititorilor profesionisti, de la Perpessicius la Matei Cãlinescu, de la T. Vianu la Nicolae Balotã, de la Ion Pop la Corin Braga. Genul proxim si diferenta specificã: absurdul si fantasticitatea, dinamitarea formelor consacrate, sfidarea convenientelor cu întelesul mai adânc al nelinistii existentiale, al „exasperãrii creatoare” (Geo Bogza), gen Jarry, Kafka, Beckett, Ionesco etc. Mai putin a fost relevat comicul umoristic de tip caragialesc, precum acela din, bunãoarã, Cãldurã mare.
Iatã, asociatiile automate, dereglarea sensului, tehnica echivocului, stereotipiile subminate din interior, derizoriul si ironia grandioasã constituie arsenalul „tehnic” al romanului „în patru pãrti”, Pâlnia si Stamate, care începe cu o descriere „realist-clasicã” si continuã cu deconstructii parodice: „Un apartament bine aerisit compus din trei încãperi principale, având trasã cu geamlâc si sonerie. În fatã, salonul somptuos, al cãrui perete din fund este ocupat de o bibliotecã de stejar masiv, totdeauna înfãsuratã în cerceafuri ude… O masã fãrã picioare la mijloc, bazatã pe calcule si probabilitãti, suportã un vas ce contine esenta eternã a lucrurilor în sine, un cãtel de usturoi, o statuetã reprezintã un popã (ardelenesc) tinând în mânã o sintaxã si…20 de bani bacsis…” Farsa contine, pe de o parte, infratragedii ale cotidianului plasate regresiv ca semn al degradãrii decisive, iar pe de altã parte vervã inteligentã si persiflaj vesel. Printr-o trapã, se ajunge într-o „încãpere subpãmântã”, salã de receptie, „o încãpere scundã cu pãmânt pe jos, în mijlocul cãreia se aflã bãtut un tãrus de care se aflã legatã întreaga familie Stamate”… Sau iatã o secventã de parodie portretisticã din Ismail si Turnavitu, unde confuzia între regnuri creeazã un efect enorm al absurdului, un fel de mise en abyme a existentei si limbajului: „Ismail este compus din ochi, favoriti si rochie si se gãseste astãzi cu foarte mare greutate. Înainte vreme crestea si în Grãdina botanicã, iar mai târziu, gratie procesului stiintei moderne, s-a reusit sã se fabrice unul pe cale chimicã, prin syntezã. Ismail nu umblã niciodatã singur, poate fi gãsit însã pe la 5 si jumãtate dimineata, rãtãcind în zigzag pe strada Arionoaiei, însotit fiind de un viezure de care se aflã strâns legat cu un odgon de vapor si pe care în timpul noptii îl mãnâncã crud si viu, dupã ce mai întâi i-a rupt urechile si a stors pe el putinã lãmâie…” Turnavitu „n-a fost multã vreme decât un ventilator” si o datã pe an „ia formã de bidon”. Gayk e „ascutit bine la ambele capete si încovoiat ca un arc”… În Cotadi si Dragomir, primul e astupat cu un dop pe care îl împarte „în loturi inalienabile populatiunii rurale, sperând cã va putea rezolva în acest mod cu totul empiric si primitiv delicata si complicata chestiune agrarã” . Schita Algazy si Grummer e… textualistã, serios-hilarã. Amândoi „eroii” se hrãnesc cu gunoaie. Al doilea, „gãsind din întâmplare si câteva resturi de poeme, se prefãcu bolnav si, sub plapumã, le mâncã singur pe furis”, adicã „tot ce rãmãsese bun în literaturã”, pe care, în urma unei încãierãri carnavalesti, îl debordeazã. Amicul Algazy, „în pântecul cãruia fermentii bãsicii înghitite începuserã sã trezeascã fiorii literaturii viitorului, gãsi cã tot ce i se oferã este prea putin si învechit” etc. Si literatura, ca o „epifanie derizorie”, intrã sub incidenta mecanicii placate pe viu. Conventiile se compromit prin nonsens si intertextualitate burlescã, prin trecerea socantã de la real la textual si invers. Însusi limbajul se aflã într-o stare de avansatã devalorizare.
Pentru literatura românã, Urmuz reprezintã cazul-limitã, asa cum pentru suprarealismul francez fusese Lautréamont. Cultivând fantomaticul, absurdul, oniricul, sarcasmul, ironia cordialã sau acidã, acesti scriitori vizionari provoacã distorsiunile artei moderne, acea deconstruire începutã de Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé si dusã pânã la performantele literaturii absurdului din vremurile mai recente. Într-o lume agonizând, conflictele se produc între personaje si o absentã în fata existentei aberante: divinitatea, ratiunea, afectivul. În paginile sale „bizare” , Urmuz reconstituie un univers fictiv potopit de locuri comune, prin parodierea temelor, motivelor, personajelor si imaginilor strandardizate. Metoda este a „dicteului automat”, avant la lettre. Realul e transformat potrivit cu noile cerinte ale imaginarului. De aici rezultã impresia de bizarerie, ilogic, burlesc si mister. Epopeea bufã, extravagantã, are mai mult tragism decât umor, la fel cu viata acestui iubitor de muzicã si de boemã, sobru, melancolic si ciudat, care s-a sinucis la o vârstã când opera abia începe sã capete contur bine identificabil.
