Cinci scrisori de la Octavian Paler

 

Memorie aproximativã

Octavian Paler face parte din marile întâlniri ratate ale vietii mele. Ratate nu într-un sens comun, din gresealã sau din vanitate sau din cine stie ce alte motive obscure, ci deplin constient din parte-mi, prin refuzul de a comunica fatã cãtre fatã. Stã aici alãturi de Constantin Noica, Solomon Marcus, Nicolae Streinhardt si altii din lumea numelor, într-un panteon personal al dialogurilor doar scriptice. Un destin jalonat de astfel de potentiale necoborâte în trup. Despre (ne)întâlnirea cu Paler... Aparitia cãrtilor sale în anii 70-80 a avut, dincolo de valoarea lor intrinsecã, si un rol circumstantial-istoric de neignorat. Era un mod de a scrie altfel, niste teme neobisnuite în literatura noastrã pentru acele vremuri, un scepticism fundamental, o camusianã putere a interogatiei. Nu mai stiu dacã l-am descoperit prin Mitologii subiective sau prin Apãrarea lui Galilei. Mi-a devenit imediat unul dintre autorii aproape de suflet. Îl trecusem cãtre elevii mei, deveniti si ei „palerieni” convinsi. Îl comentam cu ardoare. Cãrtile i le-am risipit de atunci, dupã bunul obicei al celui care împrumutã cãrti si rãmâne fãrã ele. Mai toate erau cu autografe cordiale. Prin 1984, am scris un eseu în care încercam sã identific notele specifice acestui scriitor care nu cultiva tipul de literaturã „realistã” atunci în vogã, insistând tocmai asupra substratului de revoltã, de desprindere din fricã si teroare. „Atâta vreme cât existã un singur om care spune adevãrul, nu existã Inchizitie perfectã” - citam acolo. Frazã cu evident subtext protestatar, cum erau cele mai multe din cãrtile sale. Nu mai tin minte dacã scandalul cu Un om norocos, romanul apãrut în 1984, (adevãrat proces stalinist din anii 80, cu un autor supus judecãtii publice a „clasei muncitoare”) izbucnise în acel moment sau dacã devenise deja public (prin Europa Liberã, evident) când am scris eseul, sau am aflat despre el dupã aceea, dupã scrierea textului meu. Îmi vine a crede cã a doua variantã este mai probabilã.
Cert este cã, nu mai stiu cum, i-am trimis eseul meu. La care am primit ca rãspuns o scrisoare intimidant de elogioasã, datatã 7 aprilie 1984. Cred cã între timp devenise deja un nume interzis în urma scandalului amintit. În scrisoare îmi propunea sã ofere textul spre publicare României Literare. Ceea ce, fireste, am acceptat. ªi sã ne întâlnim. Ceea ce n-a fost sã fie. Textul a apãrut în România Literarã din 14 februarie 1985. Cu titlul (nu sunt sigur cã îmi apartine, dar se potriveste prin antifrazã) Angajarea în real. Pentru cã tocmai despre realul-real era vorba în parabolele lui Paler, nu despre cel ideologizat. Articolul a fost citit foarte repede de cãtre Virgil Ierunca la Revista revistelor literare de la Europa Liberã. Ceea ce mã întãreste în pãrerea cã numele autorului era deja proscris la acea datã. A urmat un schimb de scrisori cu lungi intermitente. Cu un scris foarte citet, ele mãrturiseau aceleasi frãmântãri care nu l-au pãrãsit niciodatã. Erau ecouri directe, fãrã nici un pic de „pozã”, ale angoaselor proprii. Acum gãsesc cu uimire printre hârtiile mele ciorna unei scrisori destul de lungi, niciodatã trimise, scrisã evident dupã 1990, în care îmi expectoram disperãrile de atunci. Bine am fãcut cã n-am pus-o în plic! Perspectiva de atunci observ cã rãmâne nefiresc de actualã. Legãtura epistolarã n-a mai continuat. Paler devenise un fel de guru paradoxal, cãci nu pãrea sã se simtã în largul lui în public. Dar avea o „dictiune a ideilor” care îl fãcea popular si admirat. Este si victima inocentã a unui caz unic de „folclorizare” printr-un text care circulã masiv pe internet si îi este atribuit, fãrã ca el sã fi avut cea mai micã contributie. Verdictele sale din perspectiva unei morale atemporale nu aveau nici o legãturã cu concretul politic si de aceea era vãdit inadecvat când era invitat la emisiuni de comentariu politic în priza directã a vreunui eveniment. Bãtrânul atins de o undã, un val de mizantropie si de imperisabila dragoste pentru Lisa natalã si setul ei de valori îsi cultiva cu resemnare acronia. Transcriu dintr-o scrisoare din 1986: „Scriu acum o Viatã ca o coridã si descopãr cã în tauromachie existã reguli stricte împotriva întelepciunii: nici un toreador care nu vrea sã riste dezonoarea n-are voie sã facã mai mult de un pas înapoi din fata pericolului. De unde se vede cã lucrul cel mai rãu într-o arenã nu este ca inteligenta sã fie învinsã, ci ca sã fie umilitã. Ce spuneti? Cât de mult ne ajutã asta sã ne exorcizãm labirintul, nu mã pricep. Dacã e sã judec dupã mine, nu sunt foarte sigur cã reusesc. Noroc cã masina aceasta ale cãrei clape uzate le zdrobesc toatã ziua [textul este într-adevãr scris la o masinã cu litera veche, îngropatã în hârtie, n.m.] mã ajutã sã am un alt labirint, al utopiei scrisului, în care mã descurc, poate, mai usor cu toate cã si aici existã poate un Minotaur, fãrã sã existe în mod sigur un fir al Ariadnei. Dar merg înainte. Spre centru? Spre iesire? Nu stiu. ªi încã mai ninge. ªi încã n-a venit primãvara”. Avea sã mai dureze câtiva ani pânã la venirea primãverii. Oare o fi venit?
Poate cã, pânã la urmã, nu a fost o întâlnire ratatã, ci doar una sortitã sã se consume într-un alt plan, cel exclusiv al scrisului. O ultimã observatie în legãturã cu încheierea scrisorii si trimiterea la jocul de pelotã. „Cât priveste jocul de pelotã, îl voi juca pânã la capãt; indiferent care-i pretul”. Este vorba aici despre parabola din Caminante în care este apare un joc al Aztecilor în care învinsului i se tãia capul. Într-adevãr, Octavian Paler l-a jucat pânã la capãt.

Christian Crãciun

Bucuresti 7 aprilie 1984

Stimate domnule Christian Crãciun,

Scrisoarea dumneavoastrã si eseul pe care i l-ati alãturat m-au reconfortat într-un moment în care aveam nevoie de asta. Mai mult, mi-au dat sentimentul cã nu la marginea pustiului, cum ziceti, ci înlãuntrul lui, imediat alãturi, e cineva; si nu oricine, ci un om, o constiintã, esteticã si moralã, care gîndeste la fel. Vã multumesc pentru strângerea de mînã, pentru solidaritate, pentru eseu. Citindu-vã, am avut, mai clarã ca oricînd, poate, revelatia cã pe un scriitor mai mult decît elogiile îl emotioneazã dovada cã a fost înteles pe deplin. Am parcurs cu febrilã uimire eseul dumneavoastrã, stãpînit de senzatia ciudatã cã o inteligentã indiscretã si cordialã care fulgerã detaliul si opereazã sinteze a scrutat si intimitatea aspiratiilor mele. Nu mai stiu pe unde am citit cã fiecare scriitor are haosul sãu personal. ªi eu îl am pe al meu. Fireste, în acest haos existã puncte de sprijin si obsesii care mã limiteazã si mã apãrã. Dar dacã as fi pus sã-mi descriu haosul si reperele în jurul cãrora se învîrte el, probabil as risca sã fiu prolix. N-as reusi sã articulez în 10 pagini o sintezã fidelã si care sã mã sãrãceascã. Dumneavoastrã ati reusit. Pentru aprecieri, vã multumesc. Pentru dovada cã în haosul meu existã totusi o ordine vizibilã, vã sunt recunoscãtor.
Recunosc, mi-ar pãrea rãu sã nu fie publicat acest eseu. Dacã n-ati socoti deplasat gestul, l-as putea propune, eventual, „României literare” sau as putea sã-l trimit dnei Zoe Dumitrescu-Busulenga. Dar, evident, dumneavoastrã sunteti cel care decide.
M-ar bucura sã ne întîlnim cu prilejul vreunei treceri prin Bucuresti. În orice caz, vã mãrturisesc cã m-a impresionat tinuta intelectualã si stilisticã a scrisului dumneavoastrã. Faptul cã nu vã cunosc eu nu înseamnã nimic. Faptul cã scrieti cum scrieti e important. Iar pentru asta vã exprim toatã admiratia mea.
Cît priveste jocul de pelotã, îl voi juca pînã la capãt; indiferent care-i pretul.

Al dumneavoastrã,
Octavian Paler

Bucuresti 17 martie 1986

Iubite domnule Christian Crãciun,

Vã rãspund cu întîrziere pentru cã si eu sufãr de viciul amînãrilor. Aceasta nu înseamnã cã nu m-a sensibilizat scrisoarea dumneavoastrã. Un gînd de recunostintã v-am “trimis” de atunci. Acum nu fac decît sã-i caut ecoul. Între altele, dincolo de vorbele bune, m-a emotionat o observatie a dumneavoastrã, de o mare finete: “progresiva încrîncenare” ca semn al unei “tot mai disperate sperante într-un sens...” Nimeni n-a sesizat mai bine si mai sintetic starea din care s-au nãscut aceste cãrti. E aici totul. ªi fisã de temperaturã, si credintã, si utopie, si neputinta de a trãi fãrã asta, si destin (în sensul lui Heraclit, cã destinul este propriul nostru caracter).Într-adevãr, neputînd fi nici un sceptic absolut, nici un detasat si cu atît mai putin un cinic, era fatal sã ajung în impasul sau în deschiderea de a crede cã disperarea este o altã formã de a spera, o formã mai încãpãtînatã, mai tulbure, mai putin înteleaptã, dar tocmai de aceea mai angajantã, mai acaparatoare, mai intransigentã. Scriu acum o “Viata ca o coridã” si descopãr cã în tauromachie existã reguli stricte împotriva întelepciunii: nici un toreador care nu vrea sã riste dezonoarea n-are voie sã facã mai mult de un pas înapoi din fata pericolului. De unde se vede cã lucrul cel mai rãu într-o arenã nu este ca inteligenta sã fie învinsã, ci ca sã fie umilitã. Ce spuneti? Cît de mult ne ajutã asta sã exorcizãm labirintul, nu mã pricep. Dacã e sã judec dupã mine, nu sînt foarte sigur cã reusesc. Noroc cã masina aceasta ale cãrei clape uzate le zdrobesc toatã ziua mã ajutã sã am un alt labirint, al utopiei scrisului, în care mã descurc, poate, mai usor cu toate cã si aici existã probabil un Minotaur, fãrã sã existe în mod sigur un fir al Ariadnei. Dar merg înainte. Spre centru? Spre iesire? Nu stiu. ªi încã mai ninge. Si încã n-a venit primãvara.

Din toatã inima, al dumneavoastrã,
Octavian Paler

P.S. Astept sã-mi aparã primul volum din “Un muzeu în labirint - istorie subiectivã a autoportretului” . Cum va apãrea, vã vei trimite un exemplar.

Bucuresti 14 aprilie 1986

Iubite domnule Christian Crãciun

V-am trimis ultima mea carte „Un muzeu în labirint - istorie subiectivã a autoportretului”. Cum posta nu garanteazã ajungerea la destinatie a „recomandatelor”, cînd e vorba de cãrti, am trimis-o „colet postal”. Nu stiu ce înseamnã asta în cazul c. p., de aceea am tinut sã vã avertizez asupra expedierii.
V-am scris acum trei sãptãmîni, probabil. Ati primit scrisoarea mea?

Vã salutã cu toatã dragostea.
Octavian Paler

Bucuresti 1 iulie 1986

Stimate domnule Christian Crãciun,

Mã simt vinovat fatã de dumneavoastrã. O boalã stupidã, dar gravã, o toxiinfectie alimentarã cu Salmonela, ce se gãseste numai în oul de ratã se spune, mi-a devastat ultima lunã, asa cã nu am avut o stare bunã pentru a vã rãspunde la scrisoare. La asta s-au adãugat altele, care confirmã, se pare, o lege binecunoscuta, cã o anumitã formã de rãu nu duce decît la mai rãu, si care nu mi-au dat putinta sã mã întorc senin spre lucrurile cu adevãrat pretioase pentru mine .Vã cer, deci, scuze. Iar acum mã tem cã scrisoarea mea nu vã mai gãseste, deoarece scoala s-a terminat, au început vacantele. Iatã de ce voi fi mai laconic decît as vrea sã fiu. Vã spun doar cã modul în care ati înteles si aceastã carte a mea este, ca de obicei, reconfortant pentru mine si admirabil în principiu (si eu cred cã dezordinea este, poate,o altã formã de ordine). ªi cã mã gîndesc adesea la dumneavoastrã cu gratitudine si prietenie.
Cînd puteti, dati-mi un semn ca sã vã pot scrie mai pe larg. Pînã atunci, vã asigur de întreaga mea pretuire afectuoasã.

Al dumneavoastrã
Octavian Paler

Bucuresti 21 martie 1988

Stimate domnule Christian Crãciun

Mi-a apãrut o carte, „Viata ca o coridã”, pe care as vrea sã v-o trimit si nu stiu dacã aceastã adresã mai este bunã, deoarece n-am mai primit demult nici un semn de la dumneavoastrã. Mã gîndesc cã poate v-ati mutat între timp sau ati renuntat la cãsuta postalã respectivã. De aceea, în caz cã aceastã „butelie aruncatã pe mare” vã gãseste, vã rog sã-mi dati un semn ca sã vã pot trimite exemplarul pus deoparte pentru dumneavoastrã.

Cu cele mai bune gînduri
Octavian Paler