Aluzii

Iulian Moreanu

- Într-o zi, începe S cam încruntat, în cadrul unei emisiuni pe teme medicale la Radio România Actualitãti, o ascultãtoare intrã în legãturã directã. Dupã ce-si prezintã femeia suferintele, spre exasperarea realizatoarei care o tot grãbeste si care ar vrea ca toatã interventia sã nu dureze mai mult de cinci secunde, radio-pacienta continuã: „Am urmat cu…” „NU, vã rog, este brutal întreruptã din studio, fãrã nume de medicamente! Nu avem voie sã facem reclamã!” Am crezut cã a fost o întâmplare. Dar nu, de curiozitate, am ascultat si alte editii ale aceleiasi emisiuni si, de fiecare datã, s-a întâmplat la fel: fãrã nume de medicamente, spitale în care au fost internati amãrâtii respectivi sau adrese de cabinete date „în direct”! Explicatia? – mereu aceeasi invocatã „reclamã”.
- Înseamnã cã existã vreo lege, ceva, care sã interzicã o astfel de reclamã… zic.
- Bine, dar în cazul acesta nu mi se pare a fi vorba de vreo reclamã! mi-o reteazã S (si când reactioneazã asa stiu cã e supãrat rãu, dar cã are si argumentele necesare). Asa e, si stii si tu cã existã o reglementare în acest sens, însã tot ce-ti spun eu n-are nici o legãturã cu reclama, sau, poftim, ar trebui sã nu mai fie considerat a avea o astfel de legãturã… e vorba pur si simplu de comunicare, de informatie, de orice altceva vrei tu, dar nu de reclamã.
Schitez un gest cã vreau sã spun ceva.
- Lasã-mã sã continui, avocat al diavolului ce esti, mereu. Asadar: în majoritatea emisiunilor tv (sunt si exceptii în care realizatorii îsi asumã „riscul” primirii amenzilor de la CNA – dar, ia-o totusi ca pe o ipotezã de lucru, câteodatã, cunoscutã fiind capacitatea noastrã de a ne „descurca”, mai cã-ti vine sã te întrebi dacã nu cumva banii primiti pentru „reclama mascatã”, atunci când ea chiar existã, depãsesc cuantumul amenzii!) s-a ajuns sã se vorbeascã mai mult în aluzii: „într-un cotidian central al cãrui nume nu-l dau…”, „la hipermarket-ul al cãrui nume nu-l pronunt ca sã nu fiu/m acuzat/ti de reclamã…”, „la un post concurent pe care n-am sã-l numesc…” etc.
Mai mult ca sigur cã trebuie sã existe o lege ce interzice reclama care nu se face conform unor prevederi clare, lucru la care, iatã, subscriu. Dar crede cineva cã din chioscuri vor dispãrea instantaneu toate numerele dintr-un ziar sau revistã doar pentru cã cineva îi pronuntã numele? Sau cã, dacã nu stiu ce „vedetã” spune cã si-a cumpãrat un, de pildã, BMW, toatã lumea o sã tabere pe showroom-urile apartinând brandului respectiv si se vor face programãri la vânzãri pe nu stiu câti ani înainte? Ori cã dacã alta spune cã a primit cadou un ceas de mânã „de firmã”, sã zicem, „Tissot”, din ziua urmãtoare tot poporul va apãrea la mânã cu pretiosul produs? „Ne-am oprit si pentru cã ne era foame am intrat la…” „Nu, nu, nu, sã nu dãm numele…” intervine moderatorul, de teamã cã toti privitorii la tv vor lãsa deoparte mâncarea de cartofi sau varza cãlitã si se vor repezi ca sã se delecteze cu mofturile de la nu stiu care restaurant de fite. Si tot asa, exemplele pot continua. Iar la radio, asijderea; si am sã-ti redau un singur caz: sâmbãta si duminica dimineata este o emisiune (la postul public), interesantã, plãcutã, cu de toate, dar realizatorul (ce are si niste ticuri verbale la care se pare cã nu poate renunta: „devoalãm”, „woaw!”) este pur si simplu speriat ca interlocutorii sau corespondentii sã nu care cumva sã facã „reclamã”… Tot repetã chestia asta: „nu-nu-nu, vã rog eu frumos, nu putem pronunta numele… (la nu stiu ce - aproape orice!) pentru cã nu facem reclamã…”
Tac, am sesizat si eu lucrurile acestea, inclusiv la bãietii ãia simpatici de la „Eurosport”, care, atunci când comentau partidele de snooker, nu pronuntau numele Clubului din Bucuresti unde se tine campionatul national al acestui fascinant sport (pãi, dacã e competitie, se cheamã cã pot merge ca spectator, nu?, dar unde, dacã nu cunosc adresa?) însã nu intervin, pentru cã-mi place sã-l vãd pe S „pornit”; pun din ibric restul de cafea în cesti, si ascult mai departe.
- Eu cred cã legea (care sigur existã, altfel nu ar fi atâta sperieturã), vizeazã reclama „explicitã” si precizeazã clar când ea este „mascatã” – uite cã am sã verific. Nu, serios, trebuie fãcut ceva, altfel cãdem într-o paranoia „reclamoidã”. Pentru cã, în acelasi timp, de multe ori, nenumindu-se un produs, un loc, un ziar si asa mai departe, se oferã în schimb „amãnunte” ce conduc usor la identificarea acestora. Sã-ti dau un exemplu amuzant: în volumul II din „Jurnal secret”, Alex Stefãnescu povesteste o întâmplare hazlie - împreunã cu alti invitati urma sã comenteze „în direct” (la „Realitatea Tv”) o problemã economicã a timpului respectiv (denominarea leului). Transmisiunea se fãcea de la celebrul restaurant „La cocosatul”, vestit pentru micii fãcuti aici. Li se spune dinainte participantilor sã nu pronunte numele restaurantului ca sã nu-i facã (evident) reclamã. Mircea Dinescu „fenteazã”, însã, interdictia, spunând cã cei prezenti se aflã la… „restaurantul de la Notre Dame”, iar Horia Gârbea continuã jocul de aluzii: „Leul era cocosat sub prea multe zerouri si denominarea trebuia fãcutã…” Bine, întâmplarea asta a fost de tot hazul, la misto, dar se dau si în alte cazuri indicii suficiente ca sã pricepi despre ce e vorba. Si-atunci, n-ar fi cinstit si lãutãreste sã se spunã lucrurilor pe nume? cã, îti garantez eu, n-are lumea bani sã dea fuga sã-si procure produsul cãruia i se face, chipurile reclamã dacã este numit, si nici „brandul” respectiv nu mai creste la bursã…
- Pe de altã parte, zic, eu cred cã deja nici reclama nu mai prinde la toatã lumea, ba uneori este cvasi-inutilã - si vãd cum pe fata lui S se aseazã zâmbetul omului multumit. Mai tii minte când se fãcea reclamã la laptopurile „Macintosh”?
- Cred cã da…
- Finalul era: „Cumpãrã-ti unul în drum spre serviciu…” Ce sã-ti spun! Noroc cã eram în concediu, cã altfel dãdeam buluc!...
S râde cum nu l-am mai vãzut cam demult.
- Auzi, îl întreb, dar cum se numeste emisiunea aia de la radio, de sâmbãtã si duminicã dimineata, si cum îl cheamã pe realizator, cel cu ticurile alea?
- Urmãreste-o si-ai sã afli. E în ambele zile de la ora 7 si 25, iar pe tip…
Se codeste, amuzat ca un copil.
- Hai, zi-mi!
- Nu-ti spun, ca sã nu-i fac reclamã!