Poeta Magnus

C. Trandafir

Nichita Stãnescu si mai toatã generatia lui au fost acuzati de întunecatele pãcate ale unui modernism factice si expirat. S-au neglijat dimensiunile comune, care constituie si elementele de cãpãtâi ale „noului val”. Dacã se are în vedere aceastã grilã, Bacovia, Arghezi, Adrian Maniu, Marin Sorescu sunt cel putin precursori. Ca sã nu mai vorbim de Leonid Dimov, Mircea Ivãnescu, Virgil Mazilescu etc. Iar poezia lui Nichita Stãnescu aratã cât de corelative sunt diversele fete ale modernitãtii. De aceea experientele recuperatoare, fabulatia ludicã, perspectiva parodicã si altele obligã identificarea contextului în unitatea contrariilor lui. În afara elementelor de modernitate „înaltã” ori „adâncã” („spirit al adâncurilor”), de o fenomenologie a sentimentelor, de viziunea profeticã a literaturii, de tentatia abstractiunilor (acestea si altele în regim îndeobste retorizant), existã în poezia lui Nichita Stãnescu suavitãti imponderabile, ”evocãri”, „cântece”, reflectii si autoreflectii moderne si tipice textualismului; existã nuante expresioniste si impresioniste, „recitiri”, dispozitie ludicã si parodicã, atingeri cu discursul avangardist si chiar recurs la poetica absurdului, cãruia i se cautã un sens pentru redescoperirea lumii în multipla ei conditie: socio-istoricã, anodinã, ontologicã, antropocentricã. Experienta „avangardistã”, în cazul lui Nichita Stãnescu, este expurgatã de frivolitãti si anticlasicism/traditionalism. Pomenita dictiune urmuzianã nu se revendicã, la poetul Necuvintelor, din suprarealism sau din absurdul în acceptie consacratã, potrivit cu aporiile lui Zenon, cu antinomiile metafizicii lui Aristotel sau cu faimosul dicton al lui Tertulian: „Cred pentru cã e absurd”. Un absurd „pur”, zice Nichita, care e totdeauna inovatie: „Orice lovire de cuvinte nepotrivitã vechilor feluri de loviri de cuvinte este absurdã. La rândul lor, vechile împreunãri de cuvinte erau absurde.” Altfel vorbind, nu sunt decât firesti tangente, sub raport artistic, cu traditia tragi-comicului, cu sentimentul alienãrii, cu grotescul si paradoxul.
Despre poezia lui Nichita Stãnescu nu se poate vorbi sau scrie fãrã a pune, mãcar în treacãt, spinoasa problemã a cuvântului. Evident cã nici într-un spatiu atât de restrâns cum e acesta si consacrat special temei nu e cu putintã decât a se reaseza câteva accente. Si nici vorbã de precizãri teoretice, cele mai multe dintre ele fiind cliseizate. Doar atât, minimum minimorum: poezia este constructie în limbaj, impulsul genetic al creatiei îl constituie „alchimia cuvântului” (Rimbaud), posibilitãtile combinatorii ale limbii, însusi spiritul uman existã numai prin limbaj (Mallarmé). Spectacolul poeziei lui Nichita Stãnescu rezidã cel mai mult în varietatea aproape paradoxalã a dictiunii imagistice. Tensiunile poetice se petrec la nivelul afectiv-cerebral, rezultând din o aprigã luptã cu limbajul: „Îmi învãtam cuvintele sã iubeascã, / le arãtam inima / si nu mã lãsam pânã când silabele lor / nu începeau sã batã./ Le arãtam arborii / si pe cele care nu voiau sã fosneascã / le spânzuram fãrã milã, de ramuri. // Pânã la urmã, cuvintele / au trebuit sã semene cu mine / si cu lumea” (Ars poetica).
În chiar volumul O viziune a sentimentelor, Nichita Stãnescu include „o viziune a cuvintelor”, care cu timpul va dobândi extensie cosmologicã. Limbajului i se atribuie virtuti germinative prin calitãtile lui polisemice. Dar tot aceastã amplificare creeazã suspiciunea cu privire la resursele cuvântului de a împlini utopia integratoare. Circumspectia însãsi e creatoare, potrivit cu principiul poetic al tãcerii. Amfion, constructorul, cântã ca sã creascã zidurile cetãtii. O mitologie a cuvântului se contureazã în volumele Obiecte cosmice, Oul si sfera, Laus Ptolemaei, fiecare locuite cu forme si conjecturi noi pe temeiul coincidentei opuselor si al determinãrii raporturilor dintre lucruri si cuvinte, care este însãsi esenta poeziei.
Mai mult, Nichita face el însusi oficiul „poeticesc” de judecare a literaturii si al mai multor scriitori: Eminescu, Cosbuc, Bacovia, Blaga. Ion Barbu, Emil Botta, Labis, Grigore Hagiu, Leonid Dimov, Mircea Ivãnescu, Cezar Ivãnescu s.a. Ca sã mã refer numai la poeti. Si, negresit, este si auto-critic. Fiindcã dezavueazã intimismul în poezie, generator de sentimentalism nimicitor de artã, Nichita se fereste de indiscutabila plagã în 11 Elegii, desi recunoaste cã aceastã carte s-a nãscut dintr-o imensã tristete personalã. Succesul ei i se pare disproportionat; de aceea se hotãrãste sã publice mai rar: „Excesul de publicitate este la un moment dat indecent fatã de propriul tãu cititor”. Considerã, nicidecum cu falsã modestie, Epica magna numai ca justificare a existentei sale de scriitor. În ciclul conceput de el, Laus Ptolemaei nu-i „cu prea mare reusitã în constructie”. „Orice poezie la vremea ei, când o termini de scris, crezi cã e o mare poezie. Timpul însã le alege si din cãrtile mele au rãmas, dupã pãrerea mea, câteva poezii foarte frumoase, pentru mine bineînteles, din Dreptul la timp, 11 Elegii ca o carte legatã; dupã aceea poezii risipite în diferite volume, o carte care ar fi putut fi strãlucitã, dacã n-ar avea prea multe poezii necontrolate, Necuvintele si... despre ciclul Epica magna, Opere imperfecte si Noduri si semne nu pot spune mai nimic, sunt cãrti fatã de care nu am distantã, si mi le asum, deocamdatã, integral. Nu stiu ce voi spune, dacã mai apuc sã trãiesc zece ani, despre ele”. De bunã seamã, sunt acestea mai mult mãrturisiri...
Nu-i cazul sã intru în detalii în legãturã cu numita Carte de recitire, ea fiind prea bine cunoscutã. Mai trebuie numai amintit cã Nichita, hagiograful, are în vedere special, cresterea limbii românesti / si-a patriei cinstire”, faimosul Testament, mestesugul, esenta poeziei cãutatã în limbã. „Temeneaua” la Anton Pann tot pe motivul „povestii vorbei” se produce. Si al sincronismului. În anul de gratie 1831, când s-au fost tipãrite Poeziile deosebite sau cântece de lume ale mândrului si balcanicului „iubãret”, Goethe tipãrea partea a doua din Faust, Edgar Allan Poe îsi publica poemele, Stendhal dãdea la ivealã Rosu si negru: „Tatã de cuvinte, mult a mai suferit Anton Pann de pe urma inimii sale care-i stârnea stihul”. Cãci, vorba lui Ienãchitã, poezia se face si din inimã nu numai din cap. La fel, mãrete idealuri si fondator de limbã este si „Iliade, Heliade...”, si Cârlova, „drag os de aur”, si Bolintineanu, care se dedã mai abitir la meditatii, si Alecsandri cel „nãscut din cântecele tãrii”. Encomioanele pentru Eminescu, Caragiale, Bacovia Topârceanu, Tudor Arghezi, Marin Preda percep „miracole ale literaturii române”.