56 de ani voi trãi,
asemenea Colosului din Rhodos!…
(Nichita Stãnescu)
Asa credea, la 27 de ani - în septembrie 1960 -, Nichita Hristea Stãnescu, în clipele în care scria poemul numit „56 de ani ”. N-avea de unde sã stie cã aprigele Ursitoare deja îi hãrãziserã un cu totul alt destin, curmându-i existenta pãmânteanã - la putin timp dupã ce va fi împlinit 50 de ani - într-un întunecat miez de decembrie al anului 1983.
De fapt, eu cred cã Nichita nici n-a murit.
El doar stã - asa cum scria undeva prozatorul Fãnus Neagu, marele sãu prieten – „La Cina cea de Tainã cu zãpezile. Si, precis, mãnâncã anafurã si bot de miel. Iar când plosca plinã cu vin si cu râsu’-plânsu’ umblã prin alte mâini (Iuda bea cât zece!), Nichita scrie un basm pe cãrãrile de sânge verde înghetate-n trupul copacilor.”
De fapt, eu cred cã Nichita nici n-a murit.
El doar si-a acoperit inima cu aripa pãsãrii celei aflate în zbor, lãsându-ne pe noi sã ne luptãm cu îngerii - asa cum vom putea mai bine - aidoma lui Iacob...
Acum, dupã douãzeci si cinci de ani, putini, din ce în ce mai putini, continuã sã lupte - asa cum cred ei de cuviintã - pentru ca neuitarea sã învingã. Pentru cã, în fond, numele luptãtorilor sunt cu mult mai putin importante decât numele Poetului. Nutresc convingerea cã toti aceia care încã mai luptã astãzi, nu pentru numele lor o fac, ci în numele Poetului. Pentru cã numai astfel izbânda le va fi adevãratã si deplinã.
Sunt semne îmbucurãtoare cã si în acest decembrie, multi dintre aceia care au decupat un crâmpei din sufletul Poetului, bucurându-se de dragostea lui sincerã, vor veni la Ploiesti...
E clipa, e timpul, e vremea ca Ploiestiul sã-si omagieze, asa cum se cuvine, simplu, decent, fãrã emfazã si festivism, Poetul...
E clipa, e timpul, e vremea ca Ploiestiul sã redevinã cu adevãrat, acasa poetului...
Adicã, asa cum însusi lui Nichita îi plãcea sã spunã: colt de inimã si rupturã de aripã de înger e orasul acesta al meu natal...
Bogdan Stoicescu
Dupã-amiaza unui cântec...