Neodihna Marelui Cerc

Între timpul dat si nemãsura lui în etern, poetul decupeazã pentru el si rãmânere clipa unui vers sublim, cât sã-i vindece constiinta si sensul existential. O face cu blândete, cu întelegere spunem, ca într-o rugãciune din care nici mãretia ultimei chemãri nu-l poate întrerupe. Atâta pace se asterne atunci în sufletul poetului, încât umple cu ea zãdãrnicii si tristeti, altfel de neumplut, cu convingerea cã oceanul în stropul de apã respirã, iar nasterea desertului, firul de nisip o determinã. Cineva, fie si periodic numai, tot trebuie sã lege de buza drumului neodihna marelui cerc, învelindu-i trecerea spre niciunde-oriunde cu mãtasea lãcrimatã a cuvintelor, îndumnezeindu-i astfel cãlãtoria.
Poetul Florian Hutanu* tocmai într-o astfel de clipã rarã si-a ales loc de popas, hotãrând cã orice cugetare, orice sentiment izvorând din ce se vede ori numai se bãnuie a fi prin vãmile sufletului trebuie sã treacã mai întâi, pânã la primenirea din poemele pe care le semneazã. O aratã ultimul lui volum, pânã una alta, Ziua a douãsprezecea dupã bãtrân, apãrut la Editura Nouã, în 2007, unde fiece poem luat în parte, e o demonstratie despre cum poti privi în apele unei oglinzi, pânã sã-i ajungi la rãdãcinile care o tulburã: „Sub frunze / de cucuruz / bunica indiferentã / aduna vremurile / în asternuturi / de toamnã / La moarã / se schimbã pietrele” (Luni). La sentimentul inevitabilei curgeri, poetul rãspunde cu sensuri limpezi, capabile sã alunge orice deznãdejde: „Atunci / am durat / din cuvinte / bisericã” (Joi). Fulgurant si economicos în expunere, Florian Hutanu face sã explodeze în numai câteva tuse universuri altfel greu de atins pentru vãzul si duhul omului obisnuit: „Bunica / printre armindeni / împleteste / dimineata lângã izvor / mosu / dureazã o lavitã în vale / arinii”. Mosul si Bunica: pânza divinã a acestui minunat volum, pe care poetul Florian Hutanu picteazã cu sufletul si roua lui chipul timpului a toate cuprinzãtor, tintuind în cuie de aur Marele Cerc, sã nu-i fie în van rostogolirea: „Mosu cu pipa stinsã / în coltul gurii / îsi ascute securea / într-un lemn culcatã pe prag / în liniste / bunica / s-a îmbrãcat / în sunet de clopot” (Ziua a III-a dupã Bãtrân). Atâta real si atâta descãtusare de sensuri adânci ca în sublimul poem al lui Florian Hutanu nu întâlnesti prea des, nu vezi la oricine. Într-un limbaj natural si atât de simplu, la o primã cuprindere, poetul stie sã aseze mici scântei, ca dintr-un amnar ostenit din prea multã întrebuintare, capabile sã preschimbe în incendiu, însã, orice vatrã a nepãsãrii dintr-o grabnicã, neatentã lecturã: „Mosu / aduse din pãdure / douã poteci / pe care / le ascunse / în grãdinã culegând zmeurã / bunica / îsi rãtãci umbra / un apus / încã viseazã” (Ziua a VI-a dupã Bãtrân) Talent cât cuprinde, un palier aproape unic de asezare în text si o expresie de înaltã tinutã poeticeascã, iatã câteva dintre atuurile unui bijutier marcant, cum este Florian Hutanu. „Ziua a douãsprezecea dupã bãtrân” e clipa dintr-o rugãciune cu mult folos, imposibil de mers mai departe fãrã ea si ajunsã, desigur, la urechea lui Dumnezeu: „Plouã. Sus în deal, / lângã brãdet, / progadia. O cruce, / douã, / trei. Toate sunt / neamuri cu mine”. (Ziua a XII-a dupã Bãtrân)
* Florian Hutanu, Ziua a douãsprezecea dupã Bãtrân, Editura Nouã, Asociatia Scriitorilor Bucuresti, 2007

Mihai Antonescu

Întunericul luminii

Viziunea asupra lumii din poezia lui George Lixandru este strâns legatã de meseria de sticlar a acestuia. Volumele pe care le-am comentat pânã acum [IZBÂNDA FULGERULUI (versuri, editie bilingvã românã – maghiarã, traducere Horváth Dezideriu), Ed. Orion, Bucuresti, 2005; TÂLHARII TÃCERII (Editie bilingvã, traducere în limba francezã de Paula Romanescu), Ed. Orion, Bucuresti, 2005] instituie o cosmogonie romanticã sustinutã de o atitudine dramaticã juvenilã si colosalã. Geneza universului din cele patru elemente primordiale, se petrece dupã principiul topirii materiei în picãtura de sticlã, din care ia nastere întregul univers.
ÎNTUNERICUL LUMINII, analizeazã cosmosul liric deja constituit. Sentimentele s-au concentrat spre lumea terestrã, câstigând profunzime. Ca si în principiul incertitudinii enuntat de Heisenberg, risipirea pe spatii vaste dilueazã adâncimea trãirii.
Existã o continuitate fireascã între etapele mentionate, ce tine de maturizarea discursului liric. Elementele primordiale nu mai participã la genezã ci influenteazã destinul nostru. Pãmântul demitizat, nu mai este o mamã bunã ci un cãpcãun hrãpãret: „Tot mai cred cã / suntem hrana pãmântului; / sângele nostru / cupa lui cu vin; / din el plecãm, / ne ridicãm, / sperãm si întrebãm / în el ne prãbusim / cu toate cuvintele noastre. (...) Amestecati printre ape, / îngheturi, cuvinte, / ne întâlnim / în lutul rãmas fãrã rost / cu geometriile albe sfãrâmate / Lumina / din tot ce am fost.”
Focul rãmâne esenta sufletului ca la vechii filosofi greci: „acum / am sã-ti scriu la lumina focului / în tânguirea jucãusã a flãcãrilor / ce trezesc jarul suferintei (...) dacã ai cãdea din spatiu / ai fi o flacãrã albastrã / iar sãrutarea noastrã / s-ar topi / peste o lume de vesnicii.” Flacãra se stinge odatã cu trecerea timpului: ”O, flãcãri moarte, / stinse în lacrimile de mãslin, / suflete pierdute / printre pasii ciopliti de bunici.” Chiar ploile posedã o flacãrã – flacãra ploilor. Focul ideal nu poate fi decât al dragostei: ”Timpul pânã când am sã te revãd / si-a înfãsurat secundele / iar eu mã pregãtesc sã fiu / albastrul / focului tãu astral...”
Din conotatiile apei, poetul le retine pe cele ale limpezimii rationale: „Merg înaintea credintei / înaintea argumentelor / fac demonstratii existentei / revizuind temperatura / fiecãrui grad ce fierbe / în apa cutremuratã a logicii.”
Vãzduhul s-a rãzvrãtit, greutatea metalicã a cuiburilor coboarã coroanele arborilor spre pãmânt: „Cuvintele nici ele nu mã recunosc / vãzduhul strigã cãtre pãsãrile cerului / totul a luat-o razna / iar eu îmi ademenesc rãbdarea / printre cuiburile de plumb / ce asteaptã nerãbdãtoare / sã îsi dezgroape rãdãcinile.”
Singurãtatea este o caracteristicã definitorie liricii lui George Lixandru, asa cum rezultã din aceastã autocaracterizare: „Locuiesc la marginea singurãtãtii / numele meu dupã mamã - / Tãcere / dupã tatã- / Singurãtate / la reciclat zilnic bucãti din mine sunt date / albastru în tarcul acestui buncãr îngândurat”.
Tãcerea apocalipticã însoteste însingurarea: „si rãtãcesc printr-o tãcere goalã / sferã din marea tãcere / universalã.”
Alinarea si-o gãseste în versuri: „Îti multumesc poezie! // tremur / în lacrima omului trist, / în zâmbetul copilului / ce nu a rostit încã nici un cuvânt! / Esti forma / cea mai înaltã a puritãtii. // Îti multumesc poezie!”

Întunericul luminii este o parafrazã la rodnicia noroiul din lacurile în care cresc nuferii dintr-o poezie a lui Lucian Blaga si la Lumina raiului, apartinând aceluiasi poet: „M-am nãscut odatã cu iadul, / flãcãri fierbinti îmi ruginesc cuvintele / dezgropându-mi pãcatele. (...) E clar, iubito; / eu sunt fiul iadului / flãcãrile lui fierbinti cresc pe rugurile de cuvinte / semnele lui / se aprind între pãmânt si cer / pentru cã nu trebuie sã se stingã pãcatul, iubito.”
Ca orice poet autentic, George Lixandru nu poate sã nu scrie: „E imposibil sã-mi luati cuvintele. / Cu ele / îmi oxigenez sângele viselor. / Din glasul noptilor / culeg putere.”
Lumina apartine regimului diurn pe când întunericul, regimului nocturn al imaginarului. Întunericul luminii provoacã o cauzalitate liricã paradoxalã, prin care nu lumina ci întunericul devine creator în sens primordial. Fãrã întunericul fertil sub aspectul imaginarului, ca inconstient individual si colectiv, lumina nu ar putea fi valorificatã. Lumina fãrã întuneric nu ar putea fi relevantã.
În noaptea cosmicã, imaginatã de George Lixandru, lumina izbucneste violent, ca flacãrã, fulger, trãsnet spiritual: „Bratele spaimei fulgerã / prin împãrãtia gândurilor;”
Paradoxal, ÎNTUNERICUL LUMINII e înghetat: „Mâinile mângâie frigul / din jarul poeziei, / iar focul rãtãceste prin mine, / înghetându-mã, / bucurându-se / de lumina vie din mine, / filozofând / pe marginea scrisului meu, / în vreme ce îngerii focului / îmi amintesc / apropierea orei / când ne vom întâlni cu vesnicia / spre a însemna cu moarte /nasterea acestui poem.”
Întunericul însingureazã fertil: „Doamne, cât întuneric ai pus / în fiecare literã ce îmi controleazã tãcerea / din cuibul pãrãsit al oaselor mele / ce se topesc printre pãrtile de vorbire / si îsi cioplesc lacrimile / în coltul acestei seri.”
Cu acest volum, George Lixandru a devenit alchimistul lucid care stie cã nu e timp, desi amalgameazã liric toate elementele primordiale, sã mai descoperã piatra filosofalã: „Nebunule / ce dansezi printre fulgerele cuvintelor, / aruncã din sângele întunecat / pagina ce îsi leapãdã scutecele / în leagãnul putred al destinului. (...) Cu mâinile albe ale poeziei / culeg / din boabe de întuneric / timpul care mi-a mai rãmas - / un an / o zi / un ceas...”
Dar, cine stie? În fictiunea poeziei totul este posibil.
Cartea a apãrut în editie bilingvã, traducerea în limba englezã datorându-se Ionelei Neagu.
În încheiere, citãm un fragment din pertinenta prefatã semnatã de profesorul universitar Ion Bãlu: „ÎNTUNERICUL LUMINII, noul volum de versuri semnat de George Lixandru, marcheazã o altã etapã în confruntarea eului liric cu mâinile albe ale poeziei . Din instinct, poetul se îndreaptã spre marile teme muzicale ale sufletului si ale destinului uman – cum se exprimã E. Lovinescu. El este atras deopotrivã de aspectele creatiei, de nelinistea provocatã de eventualitatea sfârsitului biologic, de retrãirea sentimentului de dragoste. Creatia, moartea, iubirea sunt temele ce strãbat poemele întregului volum. (...) Vocea lui George Lixandru comunicã, în fond, - cum se exprimã G. Cãlinescu – nevoia fundamentalã a sufletului uman de a prinde sensul lumii.
* George Lixandru – ÎNTUNERICUL LUMINII, (Editura Semne, Bucuresti, 2008)

Lucian Gruia

Octavian Maior - Spre alte lumi

Ca sã se stie: Dramele plecãrilor „Spre alte lumi” ale istoricului-poet american de origine românã Octavian Maior si neiertatele regimului comunist
Argument: 19 ani se împlinesc de când comunismul si-a gãsit groparul. Si totusi, încã atâtea si-atâtea fiinte poartã rãni însângerate, încã. În spatiul de fatã, vom sterge o lacrimã!

Pe vremuri, în Protocolul bisericilor românesti si chiar pe coperta unor cãrti de ritual, preotii si dascãlii notau diverse evenimente, precum cataclisme naturale si dramele unor persoane, petrecute pe raza satului, sub un titlu emblematic: Ca sã se stie!
Iar dupã preot si dascãl s-au luat si simpli gospodari care s-au strãduit sub diverse forme, sã tinã o „ cronicã de familie”, cu evenimente imortalizate pe capacul unei lãzi de zestre pentru cereale si chiar pe usa uneia dintre camere...
Consemnarea unor atari „ cronici” s-ar cuveni împlinitã, pentru ineditul si splendoarea cuprinderii lor, într-o largã desfãsurare prin timpi si spatii.
Apoi, lor le-au urmat scrisorile în versuri, însemnãrile jurnal si, mai apropiat de timpurile noastre, forme statuare superioare, precum poezia-album de familie,volume de poezie cu un accentuat spatiu autobiografic, în atmosferã de litanie-dor-durere, rãtãcire si pierdere de casã, de sub care sarpele-nãdejdii urma cã-si pierduse...
Pe asemenea coordonate se situeazã si volumul de poezii „Spre alte lumi” al poetului american, de origine românã, Octavian Maior.
Volumul, elegant ca design, întocmit de Tipografia Filotib Sighisoara, dezvãluie, în expresia prefatatoarei Maria Efstate, „un suflet înfiorat de nelinisti metafizice, de amintirea dragostei, de dorul de locurile natale, de tarã si de cei dragi, un însingurat, interiorizat, dezrãdãcinat, melancolic si nostalgic, prezent însã la viata tumultoasã si imprevizibilã a cetãtii sale, pe care o poartã în inimã, încã...”
Dar fãrã sã-i afectãm volumului forta de penetrare în lumea exilului, ce l-a îmbrãtisat pe poet, mai ales, printr-o asemenea poezie, dovadã si suma impresiilor cuprinse în spatiul volumului, considerãm faptul cã , prin gestul publicãrii lor, poetul a realizat însãsi cronica sa de pelegrin al durerii,prin spatiul european si cel american. Iar în dincolo de toate, rãzbate anatemizarea lumii comuniste, cu barbariile ei: „N-am uitat cã-n toiul noptii / Ne-ati furat zãvorul portii / Casele ni le-ati furat / Iar pe noi ne-ati arestat, / Sufletul ne-ati strangulat. / Relele vã tulbure, /Focul sã vã spulbere, / S-aveti parte de urgie, / De-acuma pânã-n vecie!” (Sterling Heights, Michigan ).
Rãtãcitorul, alãturi de sotie, ani la rând a trãit durerea despãrtirii de cele trei fete, pe care, în nesimtirea si brutalitatea lui, regimul ceausist le-a transformat Sighisoara viselor adolescentine, în lagãr de singurãtate si cosmar. Lor, de pe meleaguri austriece, le adreseazã strigãtul încãrcat de deznãdejde si suspin:
„E-aproape ziua Învierii, / Durerea n-are cum sã treacã... / Bobocii cruzi de salcie argintul cã-si îmbracã.../ De ce mai stati, veniti la noi / Sã fiti si voi la clipa Învierii. / Cine mai vrea ca sã nu treacã / Odatã stigmele ororii / Vre-un zmeu cu inima de piatrã / Acolo-n burgul Sighisorii?” (În exil, Austria 1988).
Deznãdejdea se transformã alteori într-o incantatie potolitã, dupã care sirul de sintagme o transformã, rãsturnându-i întelesurile, într-o litanie care ne sãgeteazã a lacrimã. Colindul „ Mos Crãciun , drag si bun” devine astfel un întregit univers ritualic, iar vibratia de inocentã si vocea-colind de copil tunet care zgândãre inimi si prãvale ziduri: „ Mos Crãciune, drag si bun, / Du-te-n noaptea de ajun / Pânã-n tarã dacã vrei, / Pânã la copiii mei / Si te rog din partea noastrã / Pune-o floare la fereastrã / Si colindã-le frumos / Cã s-a nãscut Prunc Hristos. / Despre pestera cea sfântã, / Te rog, Mosule, le cântã!/.../ Dacã poti si nu ti-e greu, / Tu repetã-le mereu, / Dar la fete, mai ales, / Tu repetã-le mai des / C-am dori cât mai curând / Sã nu le mai stim plângând /.../ Si din traista ta bogatã, /Dã-le-o lacrimã curatã, /.../ Cã-i din inimã de mamã / Netrecutã printr-o vamã, / A semnat si tatãl lor, / Tot din inimã si dor!” (Austria, 1987).
Apoi alte nostalgii durere îl reîntorc uneori pe poet înspre orasul-poveste si spatiul romantic al împlinitei iubiri, într-un prezent-Saharã, cu rãtãciri în departe: „Departe-s departe de tine,/ Cetate urcatã pe inimi de deal, /Ascult cum se zbate în mine / Chemarea spre tine, Ardeal” (Ybbsitz, Austria).
Si cunoscându-i poetului biografia, nu pot trece fãrã sã remarc poezia în care-si evocã pe „Maica Natalia Acachia Maior, o mesagerã a pãmântului românesc, înãltatã la cer la vârsta de 102 ani, fostã cãlugãritã la Ierusalim, pe Muntele Înãltãrii. Vocea ei, aureolatã de duhul credintei, îi trece poetului prin suflet si sânge: „ Sã mai stii cã-ntre strãini, / Întâlnesti si flori si spini / .../ Am venit în Þara Sfântã / S-aud îngerii cum cântã /.../ Sã primesc de sãrbãtori / Pe românii-nchinãtori...”
Nu lipsesc din aceastã plachetã elegant ilustratã nici versurile învãluite în pioasã rugã adresatã Divinitãtii, modelatã de supravietuirea-durere pe-un drum al Damascului: „ Închisi în capcana, în care ne-ai prins, / Alinã-ne, rana, Tu, Cel Necuprins!”
Asemeni, nu putea sã nu rãzbatã si motivatia dezastrului rãtãcirii prin lume si timp, ranã ce pare niciodatã vindecabilã. Expresia este nudã, explosivã, directã:
„Scârbit si revoltat am hotãrât sã plec, /.../ Dar Dumnezeu Cel Mare si Cel Sfânt / Mai poate sã mai curme durerile ce sînt!” (Michigan).
Închei acest modest „laudatium” adresat poetului de-aproape-în departe cu interventia lui Dan Lototchi, un alt admirator al poetului: „Maior Octavian confirmã, dincolo de biografie si destin personal, o mereu aceeasi fatetã a lirei, biografie si destin personal, în spectrul indestructibil al luptei cu timpul”.
Iar noi, asemeni lui Radu Ungureanu, credem cã cititorii „vor fi plãcut impresionati de sinceritatea versurilor, de meditatia lui Tavi asupra vietii, destinului si spiritului uman”.

G. R. Togan