Alchimia dorintei

Moto: „Totul ar trebui sã fie cu mãsurã.
Casa sã nu-ti fie mai mare decât inima; patul,
atât cât îti trebuie sã dormi în el; iar mâncarea,
atât cât sã te saturi, si nimic în plus”.

Primul roman* pe care-l citesc de un autor indian, Tarun J. Tejpal, a reprezentat o surprinzã plãcutã. În ciuda mãrimii sale (820 de pagini), a fost o experientã interesantã, cu usurinta curgerii povestii, a sensibilitãtii si erotismului care te tin mereu aproape de eroii cãrtii, putini si bine reliefati. Tarun J. Tejpal este la primul sãu roman, scris în 2005 (si finalist la Prix Femina în acelasi an) din dorinta unui jurnalist indian (si unul de succes) de a schimba registrul. De altfel, ascensiunea sa publicã este controversatã în tara natalã. În anul 2000 a publicat, pentru prima datã, un ziar de investigatii online, numit Tehelka. Un an mai târziu, a devenit celebru, publicând un material video compromitãtor la adresa ministrului indian al Apãrãrii, provocând un mare scandal de coruptie politica în India acelui an.
Cartea este concentratã, în primul rând, pe diferenta dintre dragoste si sex sau, mai bine zis, pe întrepãtrunderea dintre acestea, pentru a se putea zãri, la capãtul unei relatii, care dintre cele douã este cea care hotãrãste viitorul unui cuplu. De altfel, romanul începe si se încheie cu aceasta legãturã, dar cu concluzii diferite. La început, autorul ne spune ca „nu dragostea este cel mai puternic liant dintre doi oameni. Ci sexul. Legile elementare ale fizicii spun cã este mai greu sã desparti douã corpuri care sunt unite la mijloc, decât dacã ar fi unite pe undeva înspre vârf sau înspre bazã. Încã o mai iubeam la nebunie atunci când am pãrãsit-o, însã dorinta se stinsese si nici mãcar toti anii în care am împãrtit totul si ne-am mângâiat, si am descoperit, si am cãlãtorit, nu mi-au putut sta în cale atunci când am plecat de lângã ea.” Pentru ca, apoi, dupã retrãirea tuturor evenimentelor care au influentat viata sa si a celorlalte personaje, sã concluzioneze: „Nu sexul este cel mai puternic liant dintre doi oameni. Ci dragostea...”
Un alt plan, care mã îndeamnã sã visez, este descrierea din interior a multiplelor planuri istorice ale Indiei secolului XX. Marea majoritate a actiunii se petrece, într-adevãr, în anii ‘80, când cele douã personaje principale, povestitorul si prietena lui si, ulterior, sotia lui, Fizz, îsi trãiesc povestea de dragoste pigmentatã cu o viata sexualã intensã (poate si faptul cã suntem aproape de Kamasutra si Tantra-Yoga are o importansã ascunsã). Totusi, Delhi, India strãveche, maharajahii, apropierea muntilor Himalaya, Gandhi si Nehru, toate acestea si multe altele ne permit întoarcerea în timp, într-o tarã mereu la fel si totodatã mereu schimbãtoare. Ajungem, astfel, pe domeniile maharajahilor, care trãiau într-un lux de neimaginat, desi pe domeniile lor tãranii simpli mureau de foame din cauza birurilor. Ajungem în India britanicã, cu o dominatie la limita autonomiei autohtone. Ajungem în anii revoltei fãrã violentã a lui Gandhi, ai anilor independentei si, apoi, a reculului economic, din cauza înavutirii fãrã temei a noilor conducãtori, dupã moartea lui Nehru si cea a lui Gandhi. „În locul ãla, Bunul Dumnezeu si-a fãcut de cap cum a vrut. Nu-i tinut pe lumea asta - si doar stii cã am cãlãtorit peste tot unde m-au putut duce corãbiile - care sã fie atât de straniu si de minunat. Acolo, a pus laolaltã tot felul de lucruri - om, fiarã, climat, geografie, istorie, boalã, bogãtie, întelepciune - si vrea sã vadã ce-o sã iasã din asta”.
Or, un roman care reuseste o întrepãtrundere asa de interesantã, câstigã deja un punct în competitia cu altele. Iar, pentru a deveni un roman bun, trebuie sã comentãm si stilul autorului, precizia lui în reliefarea celor douã personaje principale si povestea în sine. Dragostea dintre cei doi, naratorul si Fizz, uimeste din primele paragrafe. Nu este una conventionalã, ci dimpotrivã. Constrânsi de existenta, în familiile lor, a unor religii diferite, aleg calea de mijloc. Se cãsãtoresc într-un ritual intermediar, nerefuzat de cei din familiile traditionale, avându-i în preajmã, însa tristi, dezamãgiti cã cei doi au ales o fericire de moment, fãrã sã se gândeascã la viitorul lor.
El îsi doreste sã devinã scriitor, stã nopti si zile în fata masinii de scris, doar pentru a produce maculaturã. Ea îl iubeste foarte mult, îl încurajeazã, îsi cautã de muncã la o editurã de cartier, doar pentru a sustine noua familie si a-l determina sã scrie „cartea vietii lui”. Norocul se iveste, însã, neasteptat si capãtã multi bani dintr-o mostenire. Îsi cumpãrã o casã la munte si descoperã acolo jurnalele fostei proprietare, a cãrei poveste o aflãm, de asemenea, într-un capitol separat.

Cartea este plinã de pagini de erotism pur, de o senzualitate extraordinarã. Fiecare gest, fiecare atingere dintre cei doi se transformã într-un preludiu, dorinta este extraordinarã, depãsind uneori limitele rationale si realitatea. „În toti cei cincisprezece ani cât fuseserãm împreunã, nu mã simtisem niciodatã atât de departe de Fizz. Chiar si în momentele noastre cele mai grele, când mai aveam putin si ne despãrteam, pasiunea si dorinta nu se stinseserã. Eram întotdeauna la un pas de nebunie; ne dãdeam târcoale unul altuia. Sau, atunci când refuzam sã vorbim unul cu altul, trupurile noastre continuau sã comunice, si chiar cea mai micã atingere în miez de noapte era ca o scânteie din care izbucnea o vâlvãtaie, o vâlvãtaie care ardea toatã supãrarea”.
Dragostea lor pornise dintr-o întâmplare, continuase cu o dorintã reciprocã de informatii si un erotism excesiv pe alocuri si sfârsise în pierderea dorintei si gãsirea unui substitut într-un trecut la fel de senzual. Începutul este interesant si tipic. Îsi doreste sã o impresioneze si, cum singurul lucru de care era capabil era aparenta de om inteligent, îsi exacerbeazã calitãtile: „Fãrã sã rosteascã un cuvânt, hotãrâse cine eram, cine aveam sã fiu. Citeam mai mult ca oricând, pentru cã ea voia sã audã ce citeam. Vorbeam despre scris mai mult ca oricând, pentru cã ea voia sã mã audã vorbind despre asta. Atunci când nu eram cu ea, stãteam la mine în camerã, cu ochii în cãrti, pregãtindu-mã pentru ea, pregãtindu-mã pentru viitor.”
S tot ceea ce citea, tot ceea ce învãta îi povestea ei. O frumoasã descriere a fiecãrui input de iubire. Dorinta de a-i face pe plac celuilalt, de a se identifica cu trãirile si realitãtile celuilalt. Iatã mai jos poate cele mai frumoase cuvinte spuse despre acest moment al vietii când eul dispare pentru a se regãsi în celãlalt:
„Am stiut cã, mai mult decât oricine altcineva, îndrãgostitii sunt cei care au nevoie de darul povestii. Ei trebuie sã-ti spunã unul altuia povesti ca sã nu disparã.
Iubirea pasionalã n-are nimic de-a face cu evidentele calitãti ale îndrãgostitului - clasã, inteligentã, aspect fizic, caracter. Are de-a face numai cu povestile pe care acest îndrãgostit poate sã le spunã. Dacã povestile sunt interesante, complexe, profunde - la fel ca si marile romane, nu trebuie sã fie inoportun de adevãrate -, atunci la fel este si dragostea.
Atunci când povestile sunt subtiri - când faptele sunt încâlcite, când nu au intensitate si au o intrigã împopotonatã - atunci la fel este si dragostea.
Povestile pe care îndrãgostitii si le spun unul altuia sunt povesti despre ei, despre trecutul lor, despre viitorul lor, despre unicitatea, inevitabilitatea si invincibilitatea lor. Povesti despre visurile si fanteziile lor, despre coltisoarele si firidele temerilor si perversiunilor lor. Aceia care îsi pot spune povestile cu fortã creeazã o dragoste puternicã. Aceia care nu pot, nu vor cunoaste niciodatã sentimentul.
Dragostea este povestea, vinul din sticlã. Povestitorul este doar sticla, o sticlã ce are însemnãtate numai pânã în momentul în care este gustat vinul. Sticlele distinse mor pe rafturi atunci când vinul se acreste, atunci când povestile se sting. (...)
La fel ca si marile romane, povestile pe care îndrãgostitii si le spun unul altuia pot sã fie despre orice si pot sã fie spuse pe orice ton. Pot sã aibã exuberanta lui Dickens sau retinerea lui Hemingway; pot sã fie roditoare, precum cele ale lui Joyce sau pot sã te zãpãceascã, precum cele ale lui Kafka; pot sã fie nebunesti, precum cele ale lui Lewis Carroll, sau triste, precum cele ale lui Hardy. Pot sã fie oricum, sumbre, comice, filosofice, fanteziste.
Dar trebuie sã fie adevãrate.
În acelasi fel, straniu de fals, în care marile romane sunt adevãrate.
În acelasi fel, straniu de fals, în care marile iubiri sunt adevãrate.”
Dar sunt multe pasajele pe care le-am lãsat pe dinafarã... Cartea este plinã de poezie, de descrieri ale Indiei moderne sau mai vechi, ne plimbã, de asemenea, si prin Paris, America sfârsitului de secol XIX, pentru a ne reliefa detaliile vietii lui Catherine, fosta proprietarã a casei de la munte a celor doi, de altfel, un personaj-cheie al cãrtii, nu numai din punct de vedere al rolului politic pe care l-a avut într-un district din India, dar si al rolului pe care îl joacã, peste ani, dupã moartea sa, în viata personajului principal, care îi citeste jurnalele. Pe deasupra, îi dominã si noptile, secãtuindu-l de vlaga si de sexualitatea sa tumultuoasã, în asa fel încât Fizz devine doar un subsidiar si o alungã din viata sa.
Un roman captivant, în ciuda lungimii sale. De altfel, cele peste 800 de pagini m-au împiedicat initial (timp de câteva luni, adicã) sã citesc cartea. Numai cã am pierdut si apoi gãsit un roman de o frumusete rarã, de un erotism pregnant, dar nu indecent, si o extraordinarã descriere a unei lumi exotice, pline de traditii, o lume pe care îti doresti sã o cunosti de aproape - India.

* Tarun J. Tejpal - „Alchimia dorintei”, Editura Nemira, Bucuresti, 2007, Traducerea de Anca Stoiculescu

Stefan Ene