Grãdinile lui Academus

Cristian Neagu

Partea întâi

Cuprins în sfera idealismului filosofic, momentul certitudinii sfârsitului de viatã a oricãrui individ, implicã proiectia unor regãsiri subiective derivate din apogeurile anumitor stãri trãite, chiar dacã intuitia anuntã ireversibilitatea. Totalitatea acestora se poate cumula în singularitatea ideii, ce va exercita asupra constiintei aspectul relevat de Freud, în analiza temei care face obiectul de interes al studiului, cu privire la tendinta tratãrii simbolice a mortii, a corelãrii omului cu moartea, când subconstientul activeazã imaginea dominantã pe fondul cãreia, tragedia se consumã etapizat, pânã la integral. Situatia criticã prin care am trecut timp de patru zile, (perioada de comã) în urma unei vascularite cerebrale, agravatã de un instantaneu hemoragic, avea sã mã transfere psihic în dimensiunile acestor teorii.

Dupã-amiazã de noiembrie. Cu pasul mãsurat, zgribulit în trenci, strãbat strãzile dinspre Batistei spre Grãdina Icoanei. Greutatea gândurilor îmi tine privirea plecatã cãtre pavajul cubic, asemãnându-mã cu „Ghicitorul în pietre” al lui Eliade. Întetirea vântului îmi aduce la picioare mici vârtejuri, înfãsurându-mi-le cu frunze uscate. În dreptul strãzii Schitul Darvari, simt cã mi se face rãu, si închid ochii spre a atenua vertijul. Mã opresc rezemându-mã de un gard si neputând sã mai stau în picioare, mã preling pânã în pozitia pe vine, unde rãmân mai bine de o jumãtate de ceas. Ceva mai târziu, cineva încearcã sã mã ridice. Deschid ochii si am o constatare-soc: dispãruserã culorile. Cele trei persoane care gesticulau directional cãtre mine, salvarea venitã la apelul acestora, medicul, în persoana unei fãtuci care mã executã scurt cu o injectie în brat, casele, pomii,... totul devenise alb-negru, ca într-o compozitie stranie a luminilor lui Latour, care mângâiau formele din exterior. Mã sãgetã ideea de preambul al mortii în timp ce eram suit în salvare, când auzii o voce de fonotecã undeva la cãpãtâiul meu: „În situatia de fatã, spune-mi te rog, te identifici emotional cu replica lui Bubnov din Azilul de Noapte al lui Gorki, ti-o amintesti?” Îmi întorc cu greu privirea în directia de unde se fãcuse auzitã vocea si fãrã a mai fi surprins, constat cã pe bancheta destinatã însotitorilor stãtea îmbrãcat extrem de neglijent într-un halat de spital , - uzat - idolul meu literar, Gheorghe Visan, marele critic, romancier si poet. Subconstientul îmi confirmã faptul cã delirez. Accept jocul cu vedenia delirului, si îi rãspund ca la examen: „«Ce-a fost a trecut, si ce-a rãmas nu mai face nici douã parale». E firescul neconditionat”... Bucuros de rãspuns, exclamã trecându-si mâna prin pãrul vâlvoi: „Excelent! Dacã ai reusit sã întelegi acest sens, totul va deveni neasteptat de simplu pentru dumneata. Faptul cã ai fost captivat de opera mea, de structura ideologicã literarã ce stã la baza acesteia, devotându-mi-te spiritual, îmi motiveazã prezenta ca imagine freudianã amprentatã psihicului dumitale, spre a te cãlãuzi - când va sosi clipa - pe tãrâmul eternitãtii”.

Realizez cã Maestrul Visan e mort de patruzeci si trei de ani. Un ciudat reflex al gândirii mã trimite printre antinomiile filosofice, la imaginea inexistentului, pe care Heraclit a folosit-o doar drept contraparte directã a existentului, iar Berckeley, prin acceptarea suprasubiectivului de cãtre rivalii ideologiei sale, a pretins aceastã imagine ca existentã a unei forte, definind actiunea Divinului. Asadar, mã aflam în prezenta unui sol al mortii. Cãutând sã afisez o resemnare totalã, îndrãznesc sã-l întreb: „De ce vãd lumea în alb-negru, sunt pe moarte?” Maestrul îmi trase pãtura pânã sub bãrbie, si cu privirea omului tulburat de gânduri, se pronuntã: „Nu încã. Aminteste-ti de Lovecraft si Roger Caillois, care au stabilit faptul cã fantasticul e o categorie a realului, si... continuã dumneata!” Studiasem într-adevãr doctrinele filosofice literare la care interlocutorul meu fãcea referire, asa cã mi-am formulat rãspunsul, în conformitatea concluziilor autorilor mentionati de domnia-sa: „Proprietatea esentialã a fantasticului e teama, o teamã cosmicã, o fricã fatã de fortele inexplicabile ale necunoscutului în care, Anaximandru include diversul aparentelor, functie de valoarea formativã a individului”. Dupã ce clãtinã de mai multe ori din cap, fãcând sã i se reverse peste frunte mãnunchiuri de suvite cãrunte, mã privi si spuse: „Frica, ... teama,... ; sufletul nu posedã decât stãri, niciodatã calitãti în depozit. De aceea, artele sunt fãcute pentru a aduce consolare. Valoarea formativã de care aminteai, si pe care ai cumulat-o, va face posibilã reluarea discutiei noastre pe tema spiritului bibliotecii, un spirit ucis, nu neapãrat de tehnica progresului, ci de infatuarea falsilor cãrturari, pentru care biblioteca nu reprezintã decât un banal mobilier. Dumneata faci parte dintre putinii care mi-au citit manuscrisele si care a înteles, prin studiu, cã identitatea unui popor stã în cultura proprie, nu în absorbtia surogatelor din alte culturi si mã întreb, ce rost a mai avut toatã truda intelectualã cãreia mi-am dedicat viata, dacã pânã la urmã, întâietate s-a acordat ignorantei si decadentei?” Prinzându-si tâmplele în palme, îsi îndreptã privirea cãtre lampa electricã fixatã în plafonul ambulantei, afisând aspectul de concentrare profundã, specificã dramaturgiei antice, si rãcni: „Iar dacã amintirea-mi, prieteni, vã e sacrã, / Sã împliniti ce încã vã voi cere: / Ascundeti-vã gândul ca-ntr-o lacrã , / Nu vã trãdati, jeliti-mã-n tãcere ! / În veacul nostru totul se oprimã - / Chiar lacrima de frate e o crimã... / Si-acum, la despãrtire ,altã rugã . /Voi ce-ati iubit a versurilor fugã, / Legende, visuri, nostalgii, sperante, / Adolescenta mea cuprinsã-n stante, / Suspinele si dragostele mele - / Pãstrati prieteni, filele acele!”. Broboane mari de sudoare începuserã a i se prelinge pe obraji, si ostenit de efortul recitãrii, întrebã cu vocea stinsã: „Cine a scris asta?” Aproape automat am rãspuns: „Puskin”... Gheorghe Visan îsi sterse cu calm lãcrimatul ochilor, ca si cum sufletul sãu sensibil trebuia sã-si facã iertatã sensibilitatea, si-mi spuse cutremurat: „Zadarnic e totul ,... Singura certitudine este pustiul poetic al eu-lui, în calea nerecunostintei... Ne vom revedea curând”.
Brusc, se instaurã o liniste înspãimântãtoare, cufundându-mã totodatã într-o beznã a nelumii, în care Maestrul dispãru iar eu, aproape cã deveneam nefiintã.

- va urma -