(urmare din numãrul anterior)
Uneori, în jurnalul vremilor sale, sufletul etnologului apare bântuit de angoase, gata sã irumpã într-o revoltã fãtisã, dar ceva, mai puternic decât vointa sa, îi încãtuseazã gura, obligându-l la retinere.
Ca urmare, îl descoperim recurgând la un limbaj aforistic, precum în fragmentul care urmeazã, dupã care descoperã starea caricaturizatã a lumii sale, invadatã de propagandã comunistã, cu lozinci, activisti, atmosferã tembelizantã de betie verbalã, concretizatã în lozinci absurde si portrete de indivizi transformati în supraoameni, îndemnând multimile, sã-i transforme în idoli. O lume pe dos, absurdã si goalã!
Nu lipseste din aceste pagini de jurnal nici spiritul sãu meditativ si chiar judiciar, îndreptat spre propria sa persoanã, descoperindu-se bântuit e angoase si înfrânt, în cele din urmã.
„Fiare vechi, fiare vechi, fiare vechi…”
S-a oprit unul cu cãruta lui tãrãneascã… Ea cerea fiare vechi!
Apoi iar au început, pe stradã în jos, îndatã ce au trecut de noi, sã strige: Fiare vechi, fiare vechi…”
Dar bine, acestia nu sunt simpli negustori, ci sunt un fel de filozofi, (ce-i drept, mai altfel), si mai îmbrãcati, si mai hrãniti decât filozofii Þãrii Românesti! Ei au descoperit o lozincã mai realistã si cu mult adevãr uman… mult mai mult decât toate formulele trãite si afisate în viata filozofilor si istoricilor marxisti, leninisti, stalinisti ! Cãci odatã cu acesti fanatici, am pierdut tot ce aveam mai bun!
ªi ne-au rãmas doar acestia, cãci ei sunt singurii ce tipã cât mai tare, mai formidabil: „Fiare vechi !”
„Fiare vechi” îsi tipã lozinca tiganul cu mârtoaga si zâmbesc cei din masini luxoase,ce rec pe Colentina înspre largi bulevarde, pe unde mârtoaga nu are dreptul sã treacã,si vrem egalitate dar nu pentru un prãpãdit de negutãtor , pe când noi putem alerga cu zeci de cai putere…
„Fiare vechi…!”
ªi pe cei ce sunt de douã ori fiare, tot nu-i poate tiganul culege în cãruta lui prãpãditã…
Omul-fiarã a intrat în omul de rând si e în stare sã ucidã pe toti ce cuteazã sã apere ideea de egalitate, pentru cã el e pentru ai lui, alãturi de care a umblat dupã fiare vechi asigurându-si astfel limanul vietuirii, chiar si când n-or mai fi de gãsit fiare vechi… si astfel e fericit pe maidanul uitãrii, într-o falsã responsabilitate, oportunism fals, minciunã…
ªi mi se mãrturisea: „ Am înteles cã-s neîncadratã în grila cea nouã… si-am trimis trei scrisori organizatiei de bazã, sã rãmân tot în serviciul (periferic), spre a tine sedintã, în apãrarea cauzei mele. Pot sã mãrturisesc si eu asta, dar cum, cãci la serviciu mai sunt oameni care prin muncã si-au fãcut autoritate si nu vor sã câstige numai unii… Cãci cine sunt apãrati? Pãi, cei din partidul meu…
Partidul meu…
Unul a fãcut demersuri în tarã si strãinãtate ca sã câstige… dar greseala începe sã se contureze si sã fie în culpã cel care a fãcut-o… omul rãmâne pe dinafarã…”
Fier vechi, bun de aruncat în cãruta celui ce trecea tipându-si ocupatia… „fiarã vechi”… mai obosit decât cei care, tort cu încãpãtânatã obsesie s-au umilit pentru un avantaj material si materialist…
Fiarã vechi, fiarã vechi…
A cãzut si cunostinta mea în capcanã, îndemnat sã se înscrie în P C R, P M R, precum au cãzut si alti prieteni, la propriu si la figurat… Un bun si intim prieten, coleg de ministeriat, a devenit secretar P M R, dar dãduse mâna cu burghezia si a devenit om liber cu adevãrat, adicã scos din responsabilitãtile ministeriale…
Cãci legile sunt special fãcute, de a fi: fiarã vechi !
…………………………………………………………………
Nu omorârea betiei din noi e scopul educatiei, adicã al moralei, artei, stiintei, si a tot ce mostenim de la nastere si pânã la moarte. Numai îndumnezeirea, însã, e salvarea noastrã! rationalistii, realistii, pretinsii biruitori ai fortelor obscurantiste, mistice si misterioase, au pornit un atac vehement contra irationalismului: „Sculati nu-i nici o mântuire / În regi, ciocoi si dumnezei… „Unirea aduce scãparea de ei, prea bine înteleg dar numai atât, ori înlocuieste aceastã scãpare însãsi multimea, la fel de dezlãntuitã.”
……………………………………………………………………
De câteva zile, mã plimb stãpânit de o ciudatã curiozitate. Mã opresc în fata unor birouri, îndeosebi a institutiilor si magazinelor. Fâsii imense de pânzã rosie, câteodatã pânã la 15 metri, în lung si-n lat, fâlfâie continuu, agãtate în rame ori fixate pe pereti si acoperite de portrete si lozinci… Multimea trece însã pe stradã, cu nepãsare… Când îsi ridicã ochii spre decor, unii fac calcule meschine: cu pânzetul acesta puteau fi îmbrãcati si scãpati din ghearele mizeriei toti sãracii, toti nenorocitii capitalei si provinciei!
Sunt mii si mii de metri de pânzã si mii si mii de portrete afisate, de busturi, de portrete, de litere tãiate, spre a se închega în fraze ce se cheamã lozinci. Lozinca stãpâneste peste tot, începând cu primul cuvânt obisnuit: Trãiascã! Trãiascã… Trãiascã mizeria!…Trãiascã…!
Dar sunt lozinci si de altã naturã, decât cele care par sã schimbe lumea, afirmând ceva ce nu pare sã fie adevãrat. Cãci asa se vrea, lozincile sã fie afisate în vãzul celor multi si sã fie asimilate tot de cãtre cei multi!
Vãlenii de Munte, 6. 8. 1948
Acum o sãptãmânã, am pus între bagaje si acest caiet. Niciodatã nu stiu ce voi scrie în el si nici când. Vãd cã de o lunã l-am pãrãsit. Ca si pe M. pe care as fi putut s-o scot din viatã fãrã sã-mi parã rãu. Din contrã…! O lunã întreagã am fost bolnav, tusind, transpirând. Din nou am fost la dispozitia ministerului, fãcând acele plicuri cu programele muzicale pentru clasele 5, 6, 7, reusind sã lucrez cu putini oameni împreunã în colectiv, si asupra manualului, întreprinzând analize armonice si melodice, pe baza criteriilor date.
Apoi au venit schimbãrile programei si conducerii noastre, cãderea si anularea muncii noastre, înrãutãtirea acestei stãri, de unde si slãbirea mea, zi cu zi!
Pot sã uit cum mi-am creat micile bucurii, întâlnirile cu Magdalena, terminate mai întotdeauna cu supãrãri. Mersul în Cismigiu, vizitele copilului, discutiile, n-au schimbat nimic în bine… Nimic profund, iar boala a mai sãpat o dârã e tristete, a mai crescut cu ceva neîncrederea în mine, dându-mi senzatia cã nimicirea se apropie cu mult mai vertiginos decât mi-am închipuit altãdatã.
Când am plecat spre Vãleni, mi-am pus atâtea nãdejdi în acest drum. Azi, însã, totul s-a dãrâmat si cele 5 zile în care-mi închipuiam însãnãtosirea mea grabnicã, s-au scurs cu revenirea si chiar accentuarea acelorasi porniri. Dincolo de acestea, mã gãsesc pe mine la fel, robul acelorasi porniri, acelorasi apucãturi, lipsit de tãria de a mã reconstrui, dorind ceea ce doream si altãdatã… ªi disproportia aceasta genereazã.
Milã prin adâncire, prin accentuarea bolii, aproape de faza avutã în punctul ei initial!
As vrea sã fiu mãcar sãnãtos. As fi multumit dacã as simti mãcar o zi asemenea timpuri ca atunci când am rupt câteva foi dintr-un carnet de texte, în care începusem sã-mi descriu cãlãtoria prin Deva spre Bucuresti, apoi acasã si din nou în tren, si mi-a venit sã rup foile, dar am continuat si acum…dar putin am mai scris pe aceste foi rãsfirate. Voi lua totusi un caiet si jurnalul va continua…
…………………………………………………………………………
* * *
Multimi de gânduri ce m-au frãmântat, m-au asaltat adesea, acum mi-au sãrit din minte si eu mã simt iarãsi gol, iarãsi multumit cu lucruri banale, împrãstiat, cãzând grãmadã si obosit…
Mi-am amintit de Magdalena si asa-mi dau bine seama în ce punct mã aflu si hotãrârea de a mã opri, de a încerca din nou o relatie, îmi surâde…Mi s-a îndreptat sãnãtatea si sper ca zilele acestea sã reiau lucrul…
Ce ciudat leg de fiecare datã principalele mele frãmântãri de lucrurile cele mai neînsemnate… Cum fãceam legãminte de fiecare datã cã voi fi altul, rãmânând însã, de fiecare datã acelasi.
Acum, simt si mai impetuos încercarea sã-mi propun ceva, pentru mâine, poimâine. De aceea, dându-mi seama de neputinta mea, va trebui sã rãmân ceea ce sunt. Dacã într-o zi mã voi împlini, voi fi bucuros de asta, dacã voi rãmâne asa cum sunt, n-am pe cine acuza de ceea ce nu pot sã fiu…!
Cert e cã aceastã crizã sufleteascã, nu va fi printre ultimele zvârcoliri în dorul spre înãltare, de zbor de pe vechiul platou, ce mã chinuie…
De-aici, piscurile nu mai sunt pentru pasii mei. Voi rãmâne si mâine , asa cum sunt. Voi fi ceea ce sunt si e mai bine asa!
* * *
Dupã masã am fost la conferinta „literatura sovieticã si metoda realismului socialist”…
Am simtit o multime de mentalitãti într-o brosurã de culoare rosie si am aflat încã odatã ce stiam fãrã sã-mi spunã nimeni, cãci ajunge sã emiti subiectul spre a-l trata tu, cunoscându-le cliseele, dupã ce trag si multiplicã totul:
Metoda realismului socialist se bazeazã cunoasterea legilor creatiei sovietice, care se dezvoltã… artistul scrie pentru azi sau mâine, altfel nu e valabil. Acum trebuie sã scrie pentru azi sau mâine, iar dacã depãseste prevederile o pãteste. El trebuie sã se înscrie pe linia partidului. Acesta e artistul adevãrat. Sã-l fereascã Dumnezeu sã scrie altfel!
Mi-a plãcut mult de tot îndemnul cãtre scriitorii nostri: sã scrie despre momentele mãrete pe care le-a trãit poporul nostru…eu n-am fost scriitor când asa ceva s-a petrecut în tara noastrã, iar scriitorii burghezi n-au dat importantã faptelor ce i-au precedat…
Mã gândesc, scriitorul trebuie sã scrie numai de bine? Cum asta? Dar dacã e sincer, trebuie sã arate cum oportunistii, lipsitii si doritorii de a parveni cât mai curând se apucã sã se slugãreascã, sã se maimutãreascã, sã se despartã si de credinta nestrãmutatã fatã de adevãr, cãlcând în picioare totul!
