Despre singurãtatea ploilor

„Auzi tu, iarbã a nesomnului meu /
Prag sub care dorm greierii tristi /
Ploile cum vin si mã-ntreabã mereu /
Pânã când te mai strig întru-cât mai existi”.

Cum pot sã scriu despre Sali Bashota, în clipa asta târzie dintr-un octombrie risipit pe coame de lupi, dacã mâinile-mi sunt împreunate în rugã, iar ochiul decupeazã din pânza lacrimii vedenii fecioare, toate plecând spre oriunde, niciuna privind înapoi? Cu ce sã-i mãsor eu departele si speranta acestui mare poet kosovar, pentru care am tot atâta respect cât are copacul pentru pãdurea lui, cât are tãrmul pentru oceanul care-l mângâie? Cãci, el, frumosul OM si bunul confrate într-ale târziului nostru comun sufletesc, într-un izvoditor de ploi s-a preschimbat, iar prin statornicia lor întomnatã, doar postasul ãsta universal care este Poetul Baki Ymeri, mai ajunge la mine aducându-mi vesti cu sigiliile ude si dulce-amar parfum de însinguratã tristete.
„Ploaia fãrã tine”, volum apãrut la Editura Do-minor în anul 2008, se constituie într-o nouã certitudine a valorii unui poet deja recunoscut în plan european, care ajunge, iatã, din ce în ce mai mult si sub ochiul cititorului român avid de poezie. Versurile poartã în broderia lor sentimentul fiintei dezlipit vremelnic de pe trupul jumãtãtii pereche, anume, ori din strãinã poruncã, atâta cât sã-i motiveze strigãtul si patima: „De câte ori zbori / Pasãre albã / Peste rana nevindecatã / Stii sã opresti rãul / Cu plânsul tãu De ce din buzele tale / Ploaia a pribegit / În Mal de Soare Oh floare de zânã / Cu pãr verde / Cu ochi albastri” (Baladã pentru zânã). Asocierile, jocul imaginilor prin care poetul defineste sinele tulburat de stãri si sentimente aproape niciodatã contradictorii în acest volum, sunt tot atâtea izbutite încercãri de a transmite celuilalt, în spetã cititorului, mesajul fãrã echivoc al unui creator de aleasã tinutã: „Singurãtatea tipã / Pe trotuarele goale / Pãrul fetei / Se usucã la fereastrã” (Apus de soare în toamnã). În poemul Catabasis, de pildã, Sãli Bashota opreste clipa fixând-o pe coordonatele unui atât de amplu si încãrcat de semnificative simboluri tablou, cã orizontul pare a-si fi înghitit cu bunã stiinta marginile, primind în largul lui static, orice migratie a trãirilor si senzatiilor, altfel de neimaginat împreunã: „Tu îmi ucizi zbuciumul la ora cinci dimineata / Rãsplatã ai sãrutul si sângele care îti picurã în suflet / Aceastã scenã fermecãtoare ucide enigma virginitãtii / Publicul mãsoarã iluzia prin karatul fricii / Pe patul binecuvântat cãlugãritele viseazã actul îmbrãtisãrii / Sentimentele aprinse atacã trupul gol / Flori sãlbatice s-au uscat peste clopotnita tristetii / Cine o sã afle despre misterul sãrutului / Dac[ vom arde toate poemele de dragoste / În acest timp tulbure sprijinit de perete / Tu îmi ucizi tremurul la ora cinci dimineata / Când vorbim despre libertatea legatã în cãtuse / Ne consolãm perchezitionând visele negre / Picãturi de sânge cãzute pe patul lui Procust / Tu îmi ucizi tremurul la ora cinci dimineata” (pagina 21). Toate astea si încã multe altele fac obiectul primei pãrti a volumului, intitulatã „Frumusetea adormitã”. Cea de a doua parte, „Focul pasiunii”, (prozã poeticã) e un excurs liber despre femeie, unde starea sau pornirile deliberat ambigui ale eternei noastre poveri divine, determinã imagini si frumuseti inegalabile prin expresie si plasticã. Personal, le vãd cumva pendulând între mãretia psalmilor lui David si sublimul Cântãrii Cântãrilor lui Solomon: „Si lumina a devenit în cel de-al treilea mileniu - a spus femeia cu pete negre pe frunte si a fugit în lumea cealãlaltã. Cei vii au rãmas aducând aminte altora cuvintele ei, în timp ce a început sã cadã o ploaie mare, precum doreste si stie numai Dumnezeu” (Testamentul). Cu sentimentul cã pentru o vecie poetul Sali Bashota ne-a îngãduit loc de rãmânere si curatã iubire în inima lui, retinem acest mirabil volum, „Ploaia fãrã de tine”, sã avem cu ce ne binecuvânta ori de câte ori singurãtatea si tristul vor încerca sã ne cuprindã într-un urlet cât mutenia.
Sali Bashota, Ploaia fãrã tine - poezii de dragoste, Editura Do-minor, 2008

Cuib de iubire pe rug si flacãrã

Cea de a treia antologie a poeziei kosovare ajunsã la mine poartã în ea focul unor arderi cu totul speciale. Încep astfel, întrucât, odatã ajuns la capãtul lecturii, m-am uimit foarte, nu atât de stilul si abordarea mult diferitã la cei nouã poeti inclusi în volum, cât de ce-i uneste pe toti, mai cu seamã sub raportul sensibilitãtii si al fortei de a rãmâne oriunde, în orice împrejurare, cu inima la freamãtul vetrei materne. Dar, sã pot eu avea o vorbã bunã despre fiecare în parte, tot dinspre poetul Baki Ymeri am sã încep, omul ãsta îndãrãtnic precum soimul, iubitor de toti ai lui cum este zborul pentru cer. Baki Ymeri are dârzenia si rãbdarea râului de munte ce-si alege calea înspre largul câmpiei, indiferent de voia stâncii, cu convingerea cã, mai devreme ori mai târziu, va potoli cu apele lui setea celor ce-l asteaptã. Acestui Om extraordinar si mãret în tot ce face poezia albanezã îi datoreazã enorm, pentru ajungerea ei la sufletul timpului românesc contemporan.
Acum, revin la poetii antologati si spun: sã-i faci cuib iubirii pe rugul si flacãra inimii tale, când ea, inima, e desprinsã din zbuciumul poporului care te-a dat, indiferent de pãtimiri ori chiar înstrãinare, e un sacrificiu egal cu al Demiurgului atunci când a clãdit lumea, mai înainte sã-i dea cuvântul. Personal, multã vreme am crezut cã numai evreii si armenii au fost în stare de una ca asta, de-a lungul istoriei lumii. Azi, cunoscându-i pe albanezi si mult mai îndeaproape chiar pe scriitorii kosovari, nu mai am aceiasi pãrere. Sufletul albanez e unul nãscut de luminã si flori, din primul gând al lui Dumnezeu despre iubire. O dovedesc încã odatã cei nouã poeti egali doar cu ei însisi, pe mãsura talentului ce-l contine fiecare, dupã cum urmeazã: Rizah Sheqiri, despre ale cãrui volume am mai avut bucuria sã mã pronunt, uimit de vigoarea si prospetimea versurilor lui, Radije Hoxha, strãlucitoare si îndrãzneatã în poeme de un modernism ce frizeazã o, altfel inevitabilã, avangardã, Jusuf Zenunaj, profund si introspect, cu puternice rezonante în filonul primordialului (alt spirit ales al scrisului kosovar despre care m-am pronuntat la timpul cuvenit), Halil Haxhosaj, nume mai nou pentru mine, dar convingãtor foarte, fie si numai din cele câteva poeme incluse aici, Arif Mulliqi, un martir al scrisului si al unui destin potrivnic, dar însusit cu aceiasi demnitate specific kosovarã, Deme Topalli, cu ale lui cugetãri urcând din rãrunchii antici pânã-n rugãciunea crestinismului târziu, Marzllum Saneja, spirit vesnic rãzvrãtit atât în sine cât si în exprimarea poeticã, Sare Gjergji, tânãrul ce mi-a luminat gândurile citindu-i cartea mai ieri-alaltãieri, cu poemul lui eliptic si atât de surprinzãtor plasat în rotundul mesajului, si, în fine, Brahim Avdyli, meditativ, cu evidente trimiteri într-o filosofie proprie ca o invitatie fãcutã cititorului, întru cunoastere si acceptare.
Laudã celor nouã poeti, pentru tot ce înseamnã ei în literatura kosovarã! Laudã excelentului si neobositului poet Baki Imeri, pentru tipãrirea si trimiterea în lume a acestei „de rãmânere” antologii! Da, prieteni, Vulcanul rãbdãrii a erupt si, cum spune într-un poem Radije Hoxha, „Dar... / Iatã cã întâmplãtor sunt Dija / Si nu stiu ce sã mai fac cu Tine!”
Vulcanul rãbdãrii, Poezie albaneza din Kosova, Editura Do-minor, 2008

Mihai Antonescu

Brahim Avdyli

Poet si prozator, nãscut în satul Muntenia Ghacovei (Kosova) în 1960. În prezent, trãieste si scrie în Elvetia. Apartine generatiei anilor optzeci a pleiadei scriitorilor albanezi. Prima carte, „Sub umbra Alpilor”, i-a apãrut în anul 1983. Au urmat volumele: „Când se trezeste Dodona” (1992), „Oglinda însângeratã” (1994), „Þipete din adâncul infernului” (1997), „Limba pãmântului meu” (1999), „Echilibrul pierdut” (2003) si „Stelele vesniciei” (2008).
Tonalitatea poeziei lui Brahim Avdyli este vãdit constructivã, alternându-i puritatea si prozodia cuvântului prin meditatie si nostalgie. Confesiv este si monologul - usor dialogat - vorbindu-ne afectiv, ori povestindu-se pe sine cu o sustinutã obsesie ce semnificã energia pusã la contributie si implicatã în aspiratia cãtre mântuire, supralicitând tot mai constant dificultãtile spunerii în cercul semantic al unei mitologii personale si implicit, inedite.

LA STEAUA SIRENELOR

Spre mare am curs
Cu fluviul dorintelor
Iubirea barcã visele pânze
Pumnii plini de raze sã aducã la Itaca
Anafura de soare
La steaua Sirenelor cânta moartea
Si valurile durerii însângerate
Au rãpit vocile soarelui
Poseidon a trezit marea în vijelie
În ochii mei
De vise secate
Nimfa Calipso a semãnat înselãciunea
Pãrtile numelui au pierit prin nisip

PE CÃRÃRILE PRIN CARE VEI VENI

Astept
Pe cãrãrile prin care vei veni
Sperantele rãsar
Privirile se apleacã precum rugãminti
Precum îmbrãtisãri
Undeva în munti bat tobele
Si de ce sã nu gândesc
Cã în orice pas
Pot asculta pasii tãi pe iarbã
Florile în mânã pãlesc aroma piere
Prin cãrãrile de unde vel veni
Ninge ninge ninge
Undeva sus în munti urlã lupii

LICURICI CÃLCAT

Zbor peste tine Kosova
Si te vãd mai întinsã
Te-am lãsat
Jos atât de jos
Încât erai necunoscutã
Sub picioarele vijeliilor
Si plapuma norilor
Care îti taie respiratia
Astfel
Nicicând nu te-am lãsat -
Licurici cãlcat

MAREA CUVINTELOR

Toatã viata mi s-a scurs
Pe drumurile gândului cãtre ziua urmãtoare
Mãcinând vise si cuvinte
Cineva dospeste coca zilelor
Cineva o frãmântã
A doua zi trebuie sã iasã pâinea coaptã
Pâinea cuvintelor a cerut o mare de lacrimi
Cuvintele Bãrbatilor au devenit Mare
Acum nu mai e vorbã de dragoste
Trebuie spart, rostogolit rãul
De pe coasta valurilor
Povara unei vieti
Care nu se terminã

Radije Hoxha (Dija)

Poetã si romancierã, membrã a Societãtii Scriitorilor Albanezi din Macedonia, membrã a Haiku Klub „Ha” din Tirana si a Haiku Club Croat „Karolina”, nãscutã 1a Shkup, în 1961, într-o familie originarã din Kosova. A publicat volumele de poezie: „Dumnezeu mã iubeste noaptea” (1995) „Eu devin ea” (l997) si romanele: „Nestiinta” (2000) si „Geniul îmi îmbãtrâneste nebunia” (2005). Poeme scrise de Radije Hoxha sunt traduse si publicate în revistele din Anglia, România, Germania si Turcia.
Frãmântãrile sufletesti ale poetei Radije Hoxha sunt „pictate” în sângele meditatiei si al repetitiei pe aceeasi temã, dar fãrã a supãra cu redundanta, urmate firesc de un sugestiv autoportret în trãsãturile unui scenariu-tablou a propriului Eu. Sunt versuri laconice de cãutãri interioare, de cunoastere, de trecere a timpului dinspre eul liric înspre metafora atotcuprinzãtoare, concentrând o filozofie într-o formã cu fond insolit si frapant.

SUNT BÃRBAT SAU FEMEIE

Desearã voi plânge pentru toti bãrbatii
Pe care i-am iubit un an, o lunã, o noapte
Desearã voi râde cu toate femeile
Care tac si mor fãrã a pãcãtui
Desearã voi plânge sau voi râde -
Versule, unde te-ai topit?...
Dacã sunt bãrbat - as vrea sã fiu femeie!
Dacã sunt femeie - as vrea sã mor poetã!

PE LACUL OHRIDEI

Am luat camera pentru noi doi
În mijlocul pinilor
S-a spart cerul albastru
Lacului plin de perle
I-am dat privirea
Pe care am regãsit-o
Plãtind orbirea mea...

ÎN TAVERNÃ

Eu beau cafea
Tu bei vin
Privirea ta undeva se topeste
Înneguratã
Si mã întreb
Te chem în pat sau mã inviti
Sunt înger sau demon?

TU MÃ VREI

Suflete
Tu într-adevãr mã iubesti
Fiindcã esti unicul bãrbat
Care niciodatã nu mi-ai spus
„Cum de nu ne-am cunoscut mai devreme?”

CE GREU ESTE

Ce greu e sã fii Femeie
Si peste toate poetã sã fii
Sã semeni iubire pe pãmânt si în cer
Rãsplãtitã cu despãrtirea sã fii

E greu sã fii si Bãrbat
Sã rupi versurile înainte de a le citi
De aceea îti aduc un dar minunat
Pentru nouã luni de sarcinã
Si douãzeci de zile lãuzã
Primeste iatã o bucatã din Raiul gustat!...

Prezentare de Victor Sterom; Traducere de Baki Ymeri