Marea germanã
( A német tenger)
Buza ta-i sãratã precum marea
de al sãruturile tale mi se-nseteazã sãrutul.
Dragostea mea cu dragostea ta,
precum pe mine cu tine, încet o sting
cum deasupra mea se-nalta, sub mine se rostogoleste
legea fluxului si refluxului. Fete,
fetele se încoardã între tine si mine,
precum tãrmurile între mare si cer.
Trãiesti într-o fatã
(Egy arcban élsz)
La Vértesszõlõs au gãsit
ruda mea în vârstã de un milion de ani.
Printre picioraele versuale ale lui Sapho
l-am visat pânã-n zori.
Din oasele lui se stie cã om,
bãrbat a fost, pe cine febra
l-a crescut pânã-n mormânt, ca pe mine.
Nimeni nu stie ce a fãcut,
cine era si care a fost epoca
în care a trãit si a visat poate
si despre mine, si sã-i rãmânã urmã
în nisip a scris versuri cu orele
pe piele, pe fibre,
pe tot ce a gãsit.
Patru mii de ani fatã de un milion!
Nu dã sanse proportia
Sapho a bãut vin, a cântat,
a iubit si uitat totul gura
atunci si cât a sãrutat.
În ritmul coapselor aceastã descoperire
era în ele, precum viitorul
Miscarea ta o pãstreazã, cine cu tine
nu s-a-ntâlnit, nu te-a cunoscut,
cãci, nici fotografii, nici benzi magnetice,
si film nu imortalizeazã mai departe, cuvântul e mort¤
Într-o fatã trãiesti mai departe, ca privirea
în oglindã
de privesti.
Ca doi strãini
(Mint két idegen)
Cu mine nu esti, ce nici contra nu ai fost,
ne privim, ca doi strãini.
În spatele nostru murmurã, în jurul nostru sunã psalmul
tace acum supãrarea acum aici înãuntru.
Strãngerea noastrã de mânã e vis pentru mai bine
iertarea zboarã de pe gura ta, pe gura mea,
sacalii plâng în spatele cuvintelor
precum slãbeste lumina lumânãrii si Tatãl Nostru.
Ce soartã ne-a mânat
în ocol, lup si oaie?
Fatalitatea sã o schimbi nu e
chip, pânã oasele ni se albesc precum marmora.
De la anotimp la anotimp
(Évszaktól évszakig)
Gyula. Da, Gyula e cu totul altfel
de acum au fost celelalte orase din drumetiile mele
pe care le-am iubit, în care am iubit.
Colonia pe malul Rhinului, Simbirsk lângã Volga,
Seghedin, Budapesta, la mare Pisa,
Olga, Patricia, Cãtãlina si Cristina
Iudita si Agneta, apoi Magdalena...
În mireasma buzelor erau orasele,
în ritmul pasilor cãutam strãzi,
paturilor lor fãcute pentru mine însemnau case.
L-am pãrãsit pe Dumnezeul lor în care credeau,
niciodatã pe ele,
pânã usile, primãvara, ferestrele, toamna
se deschideau. Si pânã ce râsul lor
sãgeta din pom în pom era
în fulgii pomilor, mireasmã tristã
în fata mea atunci pecetluite trupurile...
Cu mine sunt si azi, chiar dacã dragostea lor
leagãnã pe altul, cu vara, iarna, pe altul rãsfãtã
când noi ne plimbam aici pe podurile inimii
de la anotimp la anotimp peste apa linã
între vietile tale si vietile mele.
Liliana Filisan
Alb
Vin ierni, în transhumante viscerale,
cu pasul lor descult de alb mintit,
în îndelungi sincope hibernale
sã stãruie-n cãpruiul istovit.
Ne suntem azi si mâine nu existã
în tot acest decor de alb murdar,
în care am uitat cât sunt de tristã,
si tu inexistentei tributar.
Îti amintesti cum trupul meu de cearã,
pe trupul tãu, curgea în alb perfid
când începuse focul sã mã doarã?
Ghetari de plumb în stern mi se divid,
dar n-am sã plâng... Priveste, nu te teme!
Sunt trupului o scarã înspre cer...
si-ai sã auzi, asa, din vreme-n vreme,
cum treptele îmi cad în alb stingher.
Sã nu mã ceri iubite… hãul strigã
nelinistii din alb imaculat,
eu lantului sunt ultima verigã
de care azi, tãcut, te-am dezlegat!
Indecentã hibernalã
Spre mâine, podul temporal se frânge
si aspre ierni se logodesc în oase,
altar de ger e-n stern... coboarã-n sânge,
din troici de onix, clipele rãmase.
La porti de cer, definitiv închise,
e un convoi de vise-n metastazã,
calesti de foc desprind lumini ce mi se
înfig în tâmple, grele de amiazã.
În ochii mei se oglindesc, aproape,
lagune arse de îmbrãtisare,
în contopiri meandrice, sub pleoape,
orgasmic se preling râuri de sare.
Doar carsturi seci mai duce-n pântec timpul
eviscerat de ultima plecare…
Cu hibernalã indecentã lutul
mã cere… mã supune… si mã are!
Baladã pentru…
Eram atemporalele solfegii
in - folio, celestã partiturã,
dar ne-au sfârsit nucleice arpegii,
adagio, mãsurã cu mãsurã.
Acorduri lungi se furisau pe clape,
în simfonii de clipe dezinvolte
si când falsete vii pãreau sã scape,
ne-mpotriveam nevroticelor volte.
Interpretam acelasi oratoriu
dar am gresit când intriga-am ales-o
dintr-un libret cãzut în derizoriu
si n-am trãit decât un intermezzo.
I-ai fost, însãmântând în pântec vina,
eroticei explozii epicentru,
dar prea curând te-a ispitit lumina
si m-ai uitat într-o “Baladã pentru…”
Autumn leaves…
Când întomnez în gând se strâng tristeti la usã
si-n mine plouã plumb… si piatrã… si cenusã...
Sub pleoape vinetii danseazã roi de fluturi
când nori de alabastru spre nord se arcuiesc,
secate brate curg, nevrotic înspre luturi,
în rãzvrãtiri de ploaie un dor nepãmântesc.
În criptele din tâmple, un cor de nibelungi
funebru mars îmi cântã în volte singulare
si-nchid în ore albe cu tipete prelungi,
arhetipale doruri din timpurile-n care
Adam din sânul Evei sorbea-nsetat lumina
si nu însãmântase în pântecul ei vina…
