Grãdina doamnei Schaer

“Il faut cultiver son jardin”, zicea personajul Candide al lui Voltaire si, în general, elvetienii care, dupã zbateri mai lungi sau mai scurte, reusesc sã achizitioneze ceva pãmânt urmeazã cu mult devotament acest îndemn care trebuie citit nu numai la figurat, ci, mai ales, la propriu. Prin intermediul unei grãdini am înmagazinat o experientã umanã, o bucãticã dulce din sufletul poporulul helvet. E drept, partea lui francofonã chiar dacã numele personajului principal dovedeste melanj-ul (pentru a fi francofon în continuare) profund între cele douã tabere. În fond, numele de Schaer nu are deloc rezonante franceze. Nu stiu pe de altã parte dacã sotul acestei doamne nu era germanofon. Aceste separatii etnice care nouã ni se par atât de evidente, într-un spatiu atât de eteroclit îsi pierd din importantã. Ceea ce-i uneste pe cei mai multi locuitori helveti este o altã identitate decât cea strâmt francezã, italianã sau germanã. Iar marea majoritate a elvetienilor nu se recunosc în identitatea etnicã ci mai degrabã în cea civicã. Cred în proiectul Helvetia care, har Domnului, a adus multor generatii prosperitate si multã pace, situatie invidiatã pânã recent de toate poparele din Europa. Elvetia este mult mai eteroclitã decât Belgia, atât de clar separatã între cele douã comunitãti lingvistice si nationale.

Având o bursã micã din partea statului helvet, m-am strãduit sã gãsesc o modalitate de a-mi spori slabele rezerve valutare. În sistemul educational elvetian, fiecare student poate munci pentru a-si întregi veniturile indiferent de originea lui. Multi amici africani deveniserã studenti profesionisti doar pentru a-si pãstra acest drept care le permitea un trai mai mult decât decent. Cu multe sfortãri si amânãri, e drept, cãci sistemul universitar helvet nu se comparã, în privinta gradului de dificultate, cu cel românesc, acesti studenti reuseau sã petreacã pânã la sase-sapte-opti ani. Cu banii câstigati din diverse munci, erau regi la ei acasã... Vecinul de palier Amadou cumpãrase cu o mie de franci o masinã, un Opel, pe care o tinea parcatã la o micã distantã de cãminul studentesc si pe care o vizita din când în când ca sã o mai steargã de praf, pentru cã, oricum, nu o putea conduce, neavând permis de conducere. A pus-o pe vapor si a expediat-o în Guineea natalã.

Fiecare student, odatã înmatriculat la Univeristate, primea o parolã cu care putea accesa pagina de intranet a Universitãtii, special edificatã pentru a pune în contact posibilii angajatori cu studentii mai sãraci (de obicei, din alte tãri decât din Elvetia). Sistemul pleca de la premisa cã ambele categorii pot beneficia de pe urma sistemului muncii studentesti de tip part-time. Angajatorii, indiferent dacã erau persoane fizice sau juridice, îsi acopereau deficitul pentru un anumit tip de slujbã care, de cele mai multe ori, nu ar fi fost preferat de elvetienii sadea (chiar si studenti) fie pentru cã reprezenta doar un interval temporar prea mic, deci prea putin profitabil, fie pentru cã muncile respective erau mai penibile (sensul francez al cuvântului diferã de cel din limba românã), mai grele (ore de noapte, în timpul week-end-ului etc.). Studentii erau si ei avantajati de acest sistem foarte flexibil, pentru cã îsi puteau continua studiile, dar si puteau deveni oarecum independenti de pãrinti. Bine, poate cã aceastã problemã si-o puneau studentii vestici, cãci cei estici sau africani trebuiau imperios sã se descurce profitând de aceste mici oportunitãti, cãci preturile din Elvetia si, mai ales, la Geneva sau Zurich, erau si continuã sã rãmânã printre cele mai ridicate din lume. Nu poti trãi la Geneva cu ceea ce, în mod teoretic, ti-ar putea trimite pãrintii din Guineea, Cote d’Ivoire, sau România, poate doar dacã pãrintii detin statul respectiv sau mãcar un judet (baron local).

Cãutam de câteva luni o micã slujbã care sã mã scoatã din eterna criza financiarã si chiar sã pun un ban deoparte. În plus, mirajul banului adevãrat, al francului-franc, al banului usor câstigat îsi spunea si el cuvântul. Cãci, pânã la a câstiga franci, reusisem prea putine isprãvi care sã-mi aducã lei, si, oricum, leul nu beneficia, si nici mãcar acum n-o face, când, chipurile, a fost lãsat greu de Guvern si BNR, de prestigiul unei monede puternice, simbolul unei societãti puternice, încrezãtoare în propriile forte. Introduceam dupã cursuri parola în calculatoarele Biroului de Plasament (Bureau de placement) de pe strada Conadolle numarul 4, una din numeroasele strãzi tipice ale Genevei, aflatã la o aruncãturã de bãt de unul din corpurile vechii Universitãti, Uni Dufour, lângã parcul Bastioanelor, unde se afla un interesant ansamblu artistic cu statuile încrustate ale apãrãtorilor protestantismului european (se afla si un principe maghiar transilvãnean, un Bathory, parcã). Un anunt care mi-a suscitat interesul a fost cel al unei proprietare de patruped canin care solicita un student sã-i plimbe câinele câte o orã în fiecare zi în jurul lacului Leman. E drept, se mentiona, era recomandabil ca persoanele interesate sã fie francofone. Deh, câinele era obisnuit cu o anumitã limbã, nu putea fi aiurit cu alte dialecte inferioare. Am postulat, fãrã succes. Într-o dupã-masã de martie, am remarcat un anunt care mi s-a pãrut atractiv. Cineva dintr-o comunã din apropierea Genevei cautã un student pentru trei ore de muncã în grãdinã, de preferintã studenti obisnuiti cu clima temperat continentalã, o aluzie clarã ca africanii sã stea în banca lor. Cãci corectitudinea politicã sau politetea helvetã împiedicau enuntarea unui text mai brutal de genul „Sunt doriti doar studenti albi, crestini din Europa, exclus negri musulmani sau animisti si maghrebieni”. Se oferea o renumeratie de 20 de franci pe orã, dar si decontarea cheltuielilor de transport pânã în acea comunã. Am notat numãrul de telefon si a numele solicitantului, o anume Christinne Schaer. Ajuns în mica mea camerã de cãmin, am telefonat la numãrul respectiv. Aveam emotii, nu-mi plãcea sã vorbesc la telefon în limba francezã pe care nici nu o stãpâneam foarte bine, eram de trei-patru luni la Geneva. Mi-a rãspuns o voce binevoitoare. M-am prezentat si i-am spus cã sunam în legãturã cu anuntul publicat pe site-ul Universitãtii. M-a întrebat de unde sunt, i-am rãspuns si m-am mirat cã nu a pãrut dezamãgitã. Sã vin la ea luni de dimineatã, pe la ora nouã. Mi-a explicat traseul pe care trebuia sã-l respect pentru a da de casa ei. Sã cobor din autobuzul 8 la statia Conches si sã ajung pe strada Villier le Bois. În acea dimineatã friguroasã de martie, nici nu am ajuns bine în curtea ei cã m-a si pus la treabã, am greblat, am tuns gardul viu care se ridica deasupra celuilalt gard, de o jumãtate de metru, si am smuls un sac de buruieni pe care le-am îndesat într-un sac special galben. Doamna Schaer era o bãtrânã cam pe la saptezeci de ani, cu pãrul alb, ochii albastri vioi, mersul drept, care, conform unei expresii românesti consacrate, se tinea bine. În tinerete, sunt sigur, avusese o frumusete fizicã de tip helvet, caracterizatã prin mândrie, verticalitate, sobrietate si prea putin prin punerea în valoare a farmecelor feminine clasice. Cred pentru cã nu am vãzut nici o fotografie cu ea tânãrã.

Contactul direct cu doamna Schaer mi-a permis sã-mi îmbogãtesc vocabularul francez ajungând sã cunosc semnificatia unor cuvinte de care habar nu aveam precum chardogne, pelle, gravier etc. A-ti bãga adânc mâinile în pãmânt pãstrându-l câteva zile între unghii, indiferent cât de mult m-as fi spãlat si frecat cu peria, a-l modela, a-i smulge pãmântului helvet putinele buruieni, a vãrsa putin sânge, cãci dusmanii vegetatiei de rasãa nu abandonau terenul asa, cu una, cu douã, a avea degetele intelectuale muncite, zgâriate, cu pielea asprã, tãbãcitã conferea celor trei ore de grãdinãrit valente mistice si-mi dovedeau nu numai cã pot face fatã muncii fizice, marele titlu de superioritate al oamenilor din popor (ca si cum specia asta a mea nu ar fi venit tot de acolo), dar si cã acest efort putea avea efecte terapeutice. Îmi goleam creierul de gânduri si-l umpleam de aerul proaspãt si rece al podisului Muntilor Jura.

Ca orice valah autentic, am încercat s-o însel pe doamna Scaher. Îmi plãtea 7 franci, o moneda mare de 5 franci si douã mici de un franc (pe care, de obicei, le foloseam pentru a vorbi cu iubita din tarã de la telefoanele publice care, încã din 2002, începeau sã accepte tot mai greu monede, preferând cartelele de 5, 10 sau 20 de franci, pentru a-mi acoperi costul cu biletului de autobuz care, pânã în comuna Conche, era destul de piperat, cãci depãseam zona orasului Geneva propriu-zis si pãtrundeam în zona adiacentã, metropolitanã). Probabil ca aceastã asezare linistita si calmã, Conches, arãta cum va arãta Voluntari sau Afumati peste trei secole. Dar, la un moment dat, un amic mi-a vândut, pentru o sutã de franci, o bicicletã semi-mountain-bike, pe care am început sã o exploatez cu frenezie, cu bucuria datã de un obiect pe care-l ai prima datã în viatã. Mã plimbam pe strãzile Genevei în serile de primãvarã, mergeam la Institut cãlãrindu-mi pretiosul bidiviu cu cadru metalic si chiar în zona modernã a orasului, unde îsi aveau sediul marile organizatii mondiale (de genul O.M.S.) si bancare, unde prestam zilnic mici munci curative. În mod firesc, m-am avântat si pânã-n Conches cu bicicleta, profitând de benzile de asfalt special concepute pentru folosinta biciclistilor care, în tãrile occidentale, nu sunt rara avis, ca în România, în ale cãrei mari orase au apãrut astfel de benzi folosite doar de pietoni si masini drept locuri de parcare. Era plãcut sã-ti simti pãrul în bãtaia curentului rece, mã simteam tânãr, sportiv, putin în Turul Frantei vecine în care chiar puteam ajunge dacã as fi continuat drumul drept si încercam sã uit faptul cã la întoarcere voi fi nevoit sã trag din greu la pedale pentru a urca ceea ce coborâsem dimineata. În plus, urma sã fiu obosit dupã trei ore de trudnicã migalã la buruieni, pietre, arbusti. Dar nu-mi fãceam griji, cãci buzunarul meu era mai bogat si greu cu o hârtie verde de cincizeci de franci si una rosie de douãzeci, bani suficienti pentru a cumpãra mâncare pentru trei zile si, în plus, pentru a vorbi cinci-sase minute cu iubita din tarã. Când spectrul sãrãciei s-a mai îndepãrtat, mã mobilizam pentru lunga zi de muncã promitându-mi

cã-mi voi cumpãra un cd (cu Dire Straits, Bruce Springsteen sau U2) de la magazinul specializat în cumpãrarea si vinderea de cd-uri la mâna a doua. Nu i-am spus doamnei Schaer cã mi-am luat bicicletã si cã nu mai vin cu autobuzul de fricã sã nu-mi taie subventia de sapte franci, meschinãrie de om sãrac, evident, de om obisnuit cu putin si care a dat de borcanul cu miere. Îmi legam bicicleta de un stâlp la zece metri de locuinta ei, lângã o fântânã publicã frumos decoratã, a cãrei teavã de fier iesea dintr-un zid de piatrã de munte usor slefuit. Apa curgea liber, nu cu prea multã presiune si alimenta un mic iaz în care nu se puteau regãsi nici mãcar un muc de tigarã, un pet de plastic sau o cutie de bere. Doar câteva frunze rupte de vântul de munte din copacii din apropiere. Însã doamna Schaer m-a prins, chiar fãrã sã vrea, si parcã pentru a mã dojeni, asa cum o fac de obicei bunicile când îsi surprind nepoteii fãcând vreo prostie, mi-a spus cã ar trebui sã îmi pun o cãciulã atunci când vin la ea, mã vãzuse o vecinã de-ai ei care mergea în oras cu autobuzul cum zburdam cu 40 de kilometri la orã. Am bânguit emotionat ceva si m-am înrosit. Subventia de sapte franci mi-a fost în continuare plãtitã cu sfintenie. Dupã câteva luni, doamna Schaer avea atât de multã încredere în mine, încât mã lãsa sã robotesc si se ducea pânã la casa fiului ei, aflatã la o sutã de metri distantã, sau cu masina pânã la magazinul sãtesc din apropiere. Într-o altã zi, m-a asezat la masã, alãturi de cei doi nepoti ai ei, si ne-a îndopat cu pizza de la Supermarché (Migros, cred), salatã si suc. E drept cã nu m-am simtit în apele mele, nepoteii de 10-11 ani se simteau stânjeniti de prezenta intrusului pe care-l priveau de sus în jos. Nu-i condamn, mã întreb câti bogãtasi români si-ar pune la masã slujbasii care trebãluiesc pe mosii sau la întretinerea impresionantelor bunkere de beton pe care le folosesc drept case??!

În bunãtatea ei sublimã, doamna Schaer mã chema la datorie când încã era frig afarã, iar vegetatia încã nu-i dãdea bãtaie de cap. Nu am sã stiu niciodatã dacã inventase acest truc pentru a-si face milã de un student sãrac sau dacã avea nevoie de mine cu adevãrat pentru... a-i da cu aspiratorul cãrtile. Cãci, astfel începea, în fiecare an, activitatea mea de mic slujnic al doamnei Schaer. Mã trezeam cu un telefon încã de prin februarie. Mã întreba dacã sunt bine (comment allez vous? ça va bien les etudes?) si dacã ne vom continua colaborarea si anul acela. Confirmam, indiferent câte alte slujbe si cursuri aveam, saptezeci de franci reprezentau bani. Un pot de vin pe care nu aveam voie sã-l ratez. Bani neprogramati, bani neimpozitati. Banii mei. Si astfel, am intrat în contact direct cu cãrtile, casetele video si discurile ei. Avea multe albume turistice mari, cu fotografii color mai degrabã mediocre, albume dintr-acelea editate mai mult pentru a promova industria turisticã din exotice locuri, dar si zeci de volume de literaturã scrisã de autori care-mi erau mai degrabã necunoscuti. Un nume mi-a atras atentia: Gabriel Garcia Marquez. Citisem de el douã-trei volume (printre acestea si Cronica unei morti anuntate), dar cele pe care le avea în bibliotecã mã ademeneau. Initial, mi-a fost jenã sã îi propun sã-mi împrumute una, însã doamna Schaer a observat cã le stergeam mai mult decât era cazul si m-a întrebat direct dacã le-am citit. I-am rãspuns cã nu si cã este unul din autorii mei favoriti. Mi-a oferit initial L’amour dans le temps du cholera, volum pe care l-am devorat în câteva zile, profitând si de inexistenta televizorului în mica mea celulã din cãminul studentesc de pe strada Hugo de Senger numãrul 4, dar si de vacanta de primãvarã, lipsa prietenilor si calitatea desãvârsitã a acestui roman, unul dintre cele mai bune romane de dragoste scrise vreodatã. Chiar si dupã cinci ani, îmi mentin acest verdict, considerând cã o carte e bunã dacã devii posedat de ea. În urmãtoarea sãptãmânã, i-am restituit cartea si am împrumutat Cent ans de solitude, pe care am citit-o pe îndelete, când în camera mea, când în camera comunã si bucãtãria întregului palier, unde, de altfel, am si murdãrit-o cu putin din sosul al modestei mele mâncãri de mazãre. Acesta a fost si motivul pentru care am întârziat sã-i restitui cartea, îmi era jenã cã o deteriorasem putin, copertile fiind prost lipite începuserã sã se desprindã câteva pagini. Însã ei nu i-a pãsat, mi-a spus cã oricum citise cartea, ce importantã mai avea dacã avea o patã sau dacã foile doreau sã plece la plimbare, tot în biblioteca se va odihni...

În fiecare varã, doamna Schaer, având o vârstã înaintatã, trecuse de saptezeci de ani, pleca de acasã într-o statiune montanã. Avea dreptate, în luna iulie era foarte cald la Geneva, vântul înceta cu încãpãtânare sã mai batã timp de sãptãmâni permitând unei cãlduri sufocante, destul de tropicale, sã-si facã de cap. În Franta vecinã, sute de bãtrâni au murit în acei ani din aceastã cauzã. Însã cineva trebuia sã se asigure cã vegetatia micii grãdini nu se va vesteji. Eu. Înainte sã plece în vacantã, îmi oferea o sumã consistentã, îmi plãtea în avans nouã ore de muncã. Ne uitam pe calendar când sã vin. Sarcina mea era sã trec de douã ori pe sãptãmânã si sã ud bine grãdina. Mais le matin, s’il te plait, eventual sã mai smulg niste buruieni, sã mai tai gardul viu. Avea încredere cã, în ciuda faptului cã nu va fi nimeni sã mã supravegheze, totusi voi veni si nu-i voi lãsa plantele sã se usuce. De aceea, cred cã cea mai eficientã relatie contractualã este cea bazatã pe încredere. Mi-a fost destul de greu sã o pãrãsesc, îi spusesem de câteva sãptãmâni cã mi-am sustinut lucrarea (le mémoire) si cã trebuia si doream sã mã repatriez. Un cuvânt care le este destul de drag elvetienilor, de souche, pentru cã, de foarte multe ori, cei care le ajung în tarã încearcã si reusesc sã rãmânã pentru toatã viata, în ciuda reglementãrilor draconice ale Confederatiei, care face tot posibilul sã împiedice naturalizarea, preferând coabitarea. Si este de înteles, cãci, din cele sapte milioane si jumãtate de locuitori, Confederatia Helvetã are cel putin douã milioane de strãini. Dupã ultima sedintã, i-am strâns mâna, am luat banii pe care mi-i lãsa pe banca din lemn de la intrarea în casã si i-am promis o vedere din tara lui Dracula, promisiune respectatã. Probabil cã un alt tânãr student mi-a luat locul. Grãdina doamnei Schaer a continuat sã trãiascã.

Codrut Constantinescu