Când ai plecat, fosnetul discret al unei frunze sub roata unei masini imaginare amintea sâsâitul unui sarpe. Dacã ai fi fost prezent, ai fi tresãrit si ai fi fãcut un pas în spate, dar asa, am rãmas singurã cu un tremurat strãin în oase.
Nu stiu cum te numesti, dar am sã-ti dau numele de Onesime.
*
- Întinde tu acolo, eu aici. O cutã dispare sub palma stângã a femeii. Miscarea e reduplicatã la capãtul celãlalt de altã mânã, ca o reflectie a acesteia.
- Multumesc.
Celãlalt se ridicã si pleacã. Si-a isprãvit treaba. Nu mai are nimic de fãcut. Urcã cele trei trepte, apoi se apleacã înapoi.
- Nu ar fi mai bine dacã...
Femeia nu ridicã privirea. Fãrã sã scoatã o vorbã, continuã sã netezeascã asternutul. Nebãgat în seamã, celãlalt se întoarce cu mâna streasinã la ochi. Priveste în stânga. Priveste în dreapta. Încã o datã. Traverseazã fãrã grabã intersectia si apucã la întâmplare pe o alee. Merge 300 de metri cu viteza foarte precisã de 83 de metri pe minut. Apoi se opreste cu vârfurile pantofilor lipite de marginea unei umbre. Se prãbuseste fãrã un sunet.
*
Prima datã când am încercat sã îl scot pe Onesime din ale lui, rezultatul a fost dezastruos. L-am gãsit încercând sã situeze un ceas mecanic cu o reproducere miniaturalã a lui Venus din Milo exact în locul unde se afla deja un altul. Lovea cu încãpãtânare cele douã ceasuri fãrã sã mã bage în seamã sau sã-mi acorde o minimã explicatie. Când, într-un final, i-am atras atentia pentru câteva fractiuni de secundã, m-a refuzat fãrã un cuvânt. Stiam cã asa stau lucrurile cu Onesime. I-am încãltat piciorul stâng cu forta, în vreme ce el mã lovea copilãreste cu dreptul în capul pieptului sau în vintre. Într-un final, a început sã se zvârcoleascã, plângând ca un copil si gâfâind din pricina efortului. Fãrã sã-mi dau seama, am ajuns în afara usii, pe trepte, singur. Când mi-am lipit urechea de usã, mi s-a pãrut cã îl aud pe Onesime lovind sistematic cele douã ceasuri.
*
De ce nu-ti porti papucii, l-am întrebat. De ce nu repari ceasul ãla, de ce nu-mi rãspunzi? E fiul meu. Când l-am mutat aici, am fãcut-o pentru binele lui. I-am cumpãrat câte un exemplar din toate obiectele de care ar putea avea nevoie: un ceas, o periutã de dinti, o pereche de papuci, o pâine. Speram cã va iesi sã-si cumpere restul, dar pare sã se fi adaptat si se descurcã numai cu acestea. E tulburat. Mã întreabã cât e de departe o tarã de care nu am auzit niciodatã. I-am spus cã tara cu pricina nu existã, dar asta nu-l împiedicã sã insiste. Am sã îl sun mai des sã vãd ce face.
*
Mi-au pãrut dubiosi când i-am zãrit pe partea cealaltã a strãzii, dar nu am fost destul de rapid ca sã-i evit. Unul purta în brate o pisicã rãnitã la o labã care mieuna întruna. Celãlalt m-a întrebat în soaptã încotro e Polonia. I-am arãtat o directie oarecare. Mi-a multumit si si-au vãzut de drum.
*
În sfârsit! Am trecut granita. Intrãm într-un sat unde nu vom încerca sã comunicãm cu nimeni, ca sã nu ne dãm de gol. Copilul din bratele mele scânceste pe limba lui.
*
Iesind din camerã, parcurgi un hol îngust si întunecos pânã la scãri. Apoi cobori. Usa se deschide spre stânga. Aleea pe care trebuie sã mergi are pe partea dreaptã gard viu. La prima întretãiere cu altã alee, faci stânga. Mergi 300 de metri si ai ajuns. Aici e magazinul de unde esti liber sã cumperi ce vrei.
*
Dãm si pe datorie clientilor care fac dovada cã nu au probleme cu memoria. La urma urmei, pierderile nu au cum sã fie mari. Nimeni nu cumpãrã mare lucru. Sunt unii care mai mult de-o pâine n-au luat niciodatã. Nu-i pot condamna, mâncarea pe care o primesc e destul de bunã.
*
A trecut o lunã si ceva. Nici o schimbare. Subiectul nu prezintã nici o ameliorare vizibilã. Face excursii pânã la poartã, de unde cel mai adesea se întoarce furios cã nu i se îngãduie sã iasã. L-am asigurat cã nu este nimeni acolo sã-l împiedice, dar cu nici un folos.
*
A pãsit timid cãtre celelalte usi si a întrebat de trei ori ce statie urmeazã încã înaintea anuntului sonor. Apoi si-a înclestat ambele mâini pe bara metalicã, privind fix înaintea sa. Nu as putea spune când a coborât ori dacã era singur. Poate cã asemãnarea cu un altul îmbrãcat într-o cãmasã apretatã similarã este întâmplãtoare.
*
Erau doi. Unul îl tinea pe celãlalt de mânã, conducându-l. Dar, deodatã, celãlalt s-a smucit din mâna celui dintâi si s-a apropiat de poarta mea, unde a cãzut. În ciuda rugãmintilor prietenului sãu, a refuzat sã fie ajutat si a rãmas tânguindu-se pe asfalt.
*
Am apãsat, vã jur, am apãsat pe frânã imediat ce mi-a sãrit în fatã. De nicãieri a apãrut. Tocmai ce vorbeam la telefon cu nevastã-mea despre Maria, verisoara din Fundeni. Ce sã-i faci, e greu, când nu poti sã ajuti cu nimic. I-am spus sã nu mai bea apã de ploaie, dar nimic nu o putea scoate din starea inexplicabilã de exaltare pe care lichidul acela îmbibat de praful din atmosferã i-o inducea. Abia o puteam auzi pe nevastã-mea din pricina bolnavei care striga din toate puterile cã o sã moarã de sete. Am întrebat medicul dacã e adevãrat, dar el n-a fãcut decât sã râdã si sã-mi arate pe unde se iese.
Era întuneric, nu mi-am dat prea bine seama ce era. Initial, am crezut cã e vreun animal mic, un miel sau o caprã, dar apoi, tot gândindu-mã la asta, mi-am dat seama cã era o siluetã umanã. Atunci mi-a înghetat sângele în vene. Am sunat la politie si am rãmas pe scaunul meu, de frica a ceea ce mi-ar fi fost dat sã vãd dacã as fi coborât. Au trecut câteva ore si echipajul de politie care trebuia sã vinã sã constate faptul cã sunt un ucigas nu apãruse. Am sunat din nou si mi-a rãspuns aceeasi voce subtiricã. Am întrebat cât va mai dura pânã când echipajul de politie va veni în locul cu pricina, dar mi s-a spus cã nu fusese semnalat nici un accident, nici acolo, nici altundeva. I-am spus cã îl semnalez eu acum. Apoi a trebuit sã astept din nou.
Adormisem când o mânã a bãtut în geam. Am coborât geamul si am deslusit cu greutate chipul unui politist care mã întreba dacã eu am sunat la numãrul de urgentã. I-am spus cã da.
- Bine, domnule, dumneata îti bati joc de noi?
L-am privit nedumerit si am încercat sã-i spun cã apãsasem de frânã, dar n-am mai apucat sã trag si de volan, dar mi-a spus sã cobor din masinã. Am mers câteva zeci de metri în spatele masinii, unde în locul unui cadavru am vãzut numai o baltã de apã. Apoi politistul m-a întrebat din nou ce s-a întâmplat. I-am povestit iarãsi cã mergeam sã-l vizitez pe Onesime, când vietatea asta mi-a tâsnit înaintea masinii. Cum am frânat si am ajuns în sant, numai cã atunci când am privit înapoi, în sant nu era decât apã, iar de masinã nici urmã.
*
Fie, mi-a rãspuns Onesime a doua oarã, si mi-a arãtat ceasurile. I-am spus cã lucrul acesta nu este în puterea lui, dar el mi-a vorbit despre cum a fost purtat pe brate si adus aici. Asa cã am rãmas alãturi de el sã astept sã ne fie fãcute paturile.
