Petre Manolache
Eterna miscare
Stãm pe cadavrul intuitiei crezând
în avantajul entropiei, existã o lectie
a universurilor contradictorii, o
halucinantã memorie a simbolurilor
nedescifrate de nimeni, schimbi
începutul cu sfârsitul si ai
plãcerea nebunului de a
sãri invers, fãrã nici o sperantã –
mãsura cosmosului stã în eterna
miscare, ceva imperceptibil adunã
firi mituri pentru crearea întregului –
filosofie stupidã, ne bazãm mai
ales pe aceastã încredere ce
e mai nãroadã decât ne închipuim
Durerea nu e veselã
Legati de rostul sentimentelor
lãsãm sclavilor bucuria
de a sãri de bunã voie
între dintii tigrilor neurastenici
suferinta nu are copii, nici
nu-i pasã încotro zboarã
vulturii, neinspiratã cum e
închide Labyrintul si pleacã
la piatã, noi împãrtãsim doar
legea sacrã a bãtrânilor
vânzãtori de miracole
bãnuim de mult cã durerea
nu e veselã si nu se împarte, cât
semnul necucerit s-a nãscut fãrã suflet
Fanfara militarã
În spatele paravanului cântã
fanfara militarã din figoarne
rãgusite, demobilizatii schimbã
garda la sopronul plin de fantome
veacurile si-au smuls dantura
si acum molfãie povestile
îmbãtrânitului Decameron,
Boccacio e plecat la mãnãstire
dupã femei – muzica sunã
rãstit si confuz, brancardierii
se ofilesc de lene, deocamdatã
aura geniului nu-i mai cautã pe
sicofanti, adevãratii copii ai iubirii
îsi asteaptã rândul la nastere
Spiralã
Cu plecãciune te dai la o parte
sã treacã alaiul nevroticilor
s-a golit spitalul de nebuni –
ni se pare normal cã
este absolut necesar sã-ti
aperi sufletul, un retardat
poate sufla si, inevitabil,
lumânarea aplecându-ti fãclia
când într-o parte, când în alta
moare de bunã voie, evitãm
si noi pe cât posibil schizofrenii
adunati la o nouã spiralã
când bulgãrii cãzuti din neant
mãcelãresc ultima zvâcnire de omenie
Limpede
Cineva oferã apatia pe
la coltul încrâncenãrii, e
limpede cã nu e necesar
sã mergem la Mecca
sã ne cãutãm sentimentele
vestile din Newfoundland Labrador
contrazic împãunãrile nedescifratilor
concubini trãitori sub musuroaie
de cârtite, uneori un noroi gros
vine dinspre fabrica de sticlã
si nu mai zãresti mutra
chinuitã a criptofagului ce
te asteptã sã-ti spunã:
mã, tu chiar crezi în Iisus?
Dragoste
(sonet neironic)
Rochia nu-i mai acoperea merele
date în pârgã, ni se lãsa
privirii catedrala prãdatã
de îngeri si tristetea plinã
de gânduri, un fel de primãvarã
îmbrãcatã în sãrutul florilor
un fel de a împãrti între noi
în pace lucrurile cuvenite iubirii
o privim uitând de nevoile mortii,
o iubim acoperindu-i zãpada fierbinte,
o urâm cu atâta dragoste
de parcã fiecare am fi Dumnezeu
o asteptãm cu mare sfintenie
sã se aseze în icoana nearsã de veacuri.
