Don Quijote, a-casã

- note -

Viorel Cernica

Don Quijote – nobil; desi are casã, cu toate cã o refuzã pe cea în care o vreme a fost asezat, se cautã, continuu, acasa. Cãutarea aceasta poate provoca – asa cum se si întâmplã în cazul de fatã – pãrãsirea casei proprii.
Sancho Panza – plebeu; cautã continuu o casã (vezi insula promisã de Don Quijote si pe care, în jocul pus la cale de unii „nobili”, o si capãtã, fãrã sã fie vorba de acasã. De fapt, acasã el pãrea a fi, cumva, la casa sa, fiindcã era asezat, pentru cã avea o familie, copii etc. Dar acestea toate nu-i erau deajuns; el, de fapt, se aflã cu mult în urma conditiei celui care începe sã se caute acasã.

acasa – a-casa; a – particulã negatoare

Conditiile diferite ale omenitãtii în functie de cãutarea casei (chiar dacã cel care cautã are una sau mai multe case, el doreste din ce în ce mai multe sau/si mai mari) si cãutarea de sine acasã (chiar dacã cel care se cautã are sau nu o casã; a avea sau a nu avea o casã e nesemnificativ pentru el). Cel de pe urmã este nobilul (adicã ceva rar); cel numit întâi este plebeul (aflat la tot pasul).
Plebeul este sclavul nerevoltat al Celuilalt, luat, paradoxal, drept instrument, este cel care îsi acceptã sclavia, nonlibertatea, lipsa dreptãtii numai pentru a cãpata casã (vezi, în acest sens, si cãpãtarea unei case în regimul trecut).
Nobilul este si el sclav, anume sclavul Celuilalt descoperit ca fiind imanent propriei sale fiinte si tocmai de aceea de negãsit în afarã, totusi, proiectat în afarã cu toatã convingerea (totusi, în „realitatea” sa, de negãsit pentru plebeu): Dulcineea Del Toboso, dar si vrãjitorii, printii etc. Nobilul nu este stãpânul absolut; el este doar stãpânul celui pe care îl simte ca fiind în asa mãsurã al „realitãtii”, în asa mãsurã înfipt în „realitate”, încât nu poate cãuta decât o casã; si nobilul stie aceasta despre „stãpânul” sãu, pe care, desigur, nu-l ia astfel, ca stãpân, ci ca supus. De aceea Don Quijote îi promite lui Sancho Panza o insulã. Prin aceasta, este sugerat faptul cã o casã – totusi, un pãmânt înconjurat de ape – nu te deschide cãtre Celãlalt, care ar trebui descoperit ca fiind imanent propriei fiinte, ci te însingureazã. Nu este vorba de o singurãtate în care consimte sã te arunce eul nobil ce te-a descoperit ca fiindu-i imanent propriei fiinte, pentru ca astfel el însusi sã-si câstige singurãtatea, ci despre o singurãtate în comunicare, aceea ce dominã relatiile dintre noi în spatiul public, acolo unde nobilul convietuieste, de fapt, cu supusul sãu. Cel care comunicã cu adevãrat este cel care e în stare sã ajungã în comuniune cu Celãlalt întru acasã: cu riscul de a fi vesnic în cãutarea de sine acasã.

Desigur, Celãlalt are legãturã cu actul „inventiei”. De regulã, ceea ce e inventat intrã greu în realitate, iar unele inventii niciodatã nu acroseazã întocmiri „reale”; de altminteri, e de observat însãsi conditia „realã” precarã a „realitãtii”.

Nobilul se aflã „dincolo de bine si de rãu”, cum ar spune Nietzsche. Hotãrârile lui nu sunt propriu-zis hotãrâri, pentru cã ele nu implicã actul deliberãrii. E vorba, mai curând, despre acte propriu-zise de constructie (de sine), care nu implicã în nici un fel aflarea în stare de posibilitate (ca potentã). Nobilul perfect este cel care nu se aflã niciodatã, prin nimic al sãu, în posibilitate; el este actul pur, cum ar spune Aristotel despre Divinitate. Don Quijote nu este însã nobilul pur, pentru cã, mãcar din când în când, el ia hotãrâri „rationale” si, mai mult, alteori fiinta sa se plebeizeazã peste mãsurã; totusi, nu aceste momente îi sunt proprii; de altfel, nici nu s-ar putea altfel, atâta vreme cât e vorba, totusi, de un om a cãrui omenitate rãmâne sã fie decisã de fapte, nefiind datã. Nu e usor de observat cã Cervantes îl aratã, deseori, ca actionând fãrã nici un fel de prevenire fatã de sclavul sãu sau fatã de altceva? Unii spun cã el e convins din prima clipã cã are dreptate, iar ceea ce vede este „realitatea” în carne si oase. Din perspectiva deschisã aici, faptul acesta corespunde aflãrii nedezmintite în act, fãrã vama posibilitãtii.
Sclavul este întotdeauna la o încrucisare de drumuri; de aceea în cazul sãu are atâta importantã actul vointei (libere), hotãrârea ce cumpãneste motive, conditii, „ratiuni” etc. Sclavul este judecãtorul prin excelentã. Nu formuleazã Sancho întotdeauna înaintea unei actiuni a lui Don Quijote „idei” despre urmãrile actiunii în cauzã? Si dacã chiar se întâmplã ceea ce el prevede, nobilul sãu are aceeasi perceptie asupra acestor consecinte? Si dacã nu, de partea cui este dreptatea? Uneori, sclavul dã semne cã ar accepta „conventiile” nobile: îsi poate cumpãra un cal bun (sau o masinã scumpã!), îi dã un nume nobil, se poate gândi la sotia lãsatã acasã pentru a îngriji casa, el fiind pe cale (plecat de acasã) pentru a încerca sã aducã un spor în casã (perceput ca o crestere a nivelul de trai al întregii familii!), la sotia sa, asadar, femeia-ustensil, bunã pentru a tine ordinea în casã, pentru ca bãrbatul sã se întoarcã la a sa casã etc.
Don Quijote nu este nobilul ca atare, Seniorul; este doar omul care, spre deosebire de toti oamenii, se cautã acasã. Realitatea sa nu trebuie cãutatã în faptele sale (lupta cu rãul închipuit, lipsitã de sens, asadar), dacã vrem sã-l întelegem –, desi tocmai faptele ne conferã nouã realitatea –, ci în non-faptele sale, pe care atât de mult si le doreste Sancho Panza înaintea fiecãrei „aventuri” a seniorului sãu.

Una dintre non-faptele lui Don Quijote în ajunul unei sãrbãtori
Confesiune
Trei îngeri pãzitori într-o singurã clipã
înrosindu-mi timpul
trei oameni cãlãtoresc unul lângã altul fãrã sã se
cunoascã si sã se iscodeascã unul pe altul
toti topiti în negura dulceagã
ce a cuprins viata mea pe ultima rocadã de vârstã
sau pe ultima întâmplare ce a rãsculat vârsta si chiar pe cei trei
cãlãtori senini
s-au trezit toti trei într-un ungher în apropierea
locului în care cãzusem în triada dublului cerc dintr-o lunã
a acelui an cu clipa miscatã de la locul ei
si aruncatã în viata mea neinspiratã adormitã
miratã apoi ca de o proaspãtã împlinire a asteptãrii
si cum iesisem cu totii din timp prin clipa aceea mãruntã ne-am
vãzut ne-am regãsit fiecare pe celãlalt si celãlalt pe fiecare
clipa ne tinea de adãpost
timpul din ea ne antrena pentru vremurile grele ce se anuntau

bucurie carnalã îndoielnicã tristete necoaptã în vertebrele timpului
petrecut sub oblãduirea acelei clipe
certitudine oloagã în fire cãlâie
n fond ce doream sã aflu ce sã vãd si ce sã visez dacã toate lucrurile
erau la locul lor
neatinse neîntinate curate albe descãrcate de energia negativã
generatã de cei rãmasi dincolo de clipã la locul lor
cunoscut si îngrãdit îndiguit si pãzit de toate relele lipsei de
prevedere în fond totul se schimbã de la o zi la alta chiar si
soarele se anuntã a mai pãli un pic a nu mai rosi atât de tare când
oamenii se-nclinã în fata lui si se-mpiedicã în fata destinului lor mãrunt

când am iesit din clipã soarele ardea la fel de tare
ca atunci când m-am înclinat în fata lui când m-am întãrit
în destinul abia croit si dat la constructie unui decimetru
cub de carne omeneascã

am recunoscut semnul însetat de pe crestetul destinului
înfiorat cum eram
cum mã strângeam în mine în vagonul prea-plin
trenul trecea prea repede iar eu jucam rolul celui mai nevãzãtor
dintre oameni
era ziua în care reprimisem încuviintarea de a merge
mai departe cu un înger pãzitor nou
trenul trecea pe lângã toate înnoptãrile vietii
le lumina
fãrã sã înteleg
jucam mai departe rolul celui mai nevãzãtor dintre oameni
decimetrul de carne se fãcuse o jumãtate de metru cub de carne
omeneascã încã
mai coaptã trecutã cãtre galben vinovatã de pierderea celui dintâi
înger pãzitor

eram ca un mormânt viu
iar cuvântul a rãmas nedezlegat pânã în apus
dar unde era cuvântul si cine a fost purtãtorul lui?
chemarea nu fusese rostitã roseata ei din obraz mi-a vorbit pânã târziu
doar cugetul rãmase neîntelegãtor gãurit pe dinãuntru de puterea
acelei chemãri
n-am cedat nici un centimetru din neinspiratia mea
valuri de chemãri curgeau mai departe fãrã sã spele pânã la capãt
pietrele din jumãtatea de metru cub de carne omeneascã
desi întreaga dorintã slãvea doar carnea o frigea si iar o
dezlipea de celelalte dorinte
de foame si de sete de odihnã si de liniste
totul se-nvârtea în jocul prea-mãiastru insuficient delicat
al ei al chemãrii fãrã perdea si fãrã simtul mãsurii când
a trebuit sã coborâm
cunosteam locurile totul era ca mai devreme ca în dimineata
plecãrii doar zâmbetul ei fortat crispat încãltat cu cizmulite
de aur si-a cãscat gura de trei ori si a murit

iertarea era departe de mintea mea iertarea era departe si de graba
chemãrii cu duhul pierdut m-am târât pânã în poarta
adevãratã a casei în care toate se asazã la locul lor
si chiar s-au asezat dar numai dupã ce îngerul meu pãzitor
a fost din nou schimbat
pentru a doua oarã în ziua aceea din an în clipa nestiutului
timp ne-timp
big-bang
este ultima sansã mi-a soptit cãlãuza smintitã cu chipul coborât
pânã spre cãlcâiul drept al îngerului meu pãzitor al treilea la numãr
în ziua aceea din an în clipa nestiutului timp ne-timp

neîncãpãtoare pentru tine s-a dovedit isprava ultimã
ai înteles cã toate s-au fãcut pentru tine
acum stiu si eu cã triada dublului cerc nu-l încearcã pe cel
ce nu poate afla niciodatã rostul ei

lumina începutului dãdea sã sarã din adãpost
puterea ta
iubito mi-a sfârtecat blocul de carne a cãrui mãsurã am dat-o mai devreme
m-am asezat în calea intrãrii în mine nu am mai lãsat sã pãtrundã nici
mãcar o gâzã nici mãcar o scânteie
cu sinea mea fudulã m-am rãtãcit din nou de îngerul meu pãzitor
primul în noua zi si în a noua zi si în a douãzecisipatra zi
si în a douãzecisipatra lunã si al douãzecisipatrulea an deceniu secol
îngerul meu pãzitor se lipise de mine atât de tare încât sufletul lui
s-a agãtat ca o lianã de trupul meu mãsurat cu metrii cubi de carne
omeneascã si îngereascã
am încercat sã te ucid mergând cãtre al patrulea val de viatã
dar m-am trezit la timp si am zãrit în fatã ultimul val: era al treilea
si ultimul
cu capul destinului înfãsurat în mantaua cafenie a frunzelor cãzute
întruna de când începusem sã visez
am plecat în sfârsit cãtre casã
înlãuntru-mi nu erau decât locuri negre vâscoase semn de luptã
interioarã cumplitã desfãsurare de forte umorale cu arme clandestine
descoperite într-un depozit din capul meu de fier
apusul a devenit deodatã început de luminã se lumina afarã
capul meu de fier s-a topit si a rãmas
veghea la capãtul cunoscutelor cãi cãtre aceleasi locatii
slujbã plimbare plãti culcare sculare slujbã plimbare plãti culcare sculare

a pierit întelegerea mea diurnã de altãdatã sufletul îngerului
meu pãzitor nu slãbeste o clipã trupul prins jumãtatea aceea de metru
cub de carne omeneascã si îngereascã
sunt dincolo de linia curbã ce desparte
viata mea netrãitã de cea trãitã deja ca o
iederã cuprinsã de luminã cu o fortã leviatanã
clipa aceea
chip de fiarã cu poftele încarcerate
te scot deseori din cele trei vise ale mele în care nu te-ai dat bãtutã
si ai mers pânã la capãt:
mi-ai arãtat – de douã ori, nu de trei, e drept – cã decimetrii cubi de carne
omeneascã pot lipsi din fata ta mã recunosti fãrã ei
îmi stii chiar si neîntelegerea mãruntã si pe cea foarte mare
te scot deseori din cele trei vise ale mele în care ai stat destul
pentru clipa venirii tale
nu pentru timpul meu alungit

în tãcerea mea lipsitã de orice înteles pentru clipã
trei oameni nuntesc îndelung
îi privesc fãrã sã-i cunosc stiu cã pot fi chipurile tale
coborâte aici cu semnele descendentei lor ascunse într-o cutie
pe care o pãstreazã cei
trei oameni ce nuntesc îndelung
pe masa din fata lor a mea
a ta

zori de clipã au înmormântat asteptarea cea mai bunã
aceea fãrã timp
totusi
o jumãtate de metru cub de carne omeneascã nu e deajuns
sã închege un rãspuns la o chemare venitã
pe urme zeiesti
simt cum plec continuu nu încetez sã tot plec
dar coordonatele locului în care mã aflu sunt date odatã pentru
totdeauna
plec fãrã sã plec mã întorc de unde nu am fost niciodatã
dorm doar somnuri scurte care nu prind
vecia
dar clipa chemarea si iedera
îngerul meu pãzitor si cu mine sunt adãpostiti încartiruiti
întemnitati adânc prin toate locurile în care se pun la
cale
jumãtãti de mãsurã în plecãrile omenesti si frânturi nemãsurate
din întoarcerile salvatoare
adio!