Posta electronicã - e-mail - mai joacã
si feste... Victimã a fost chiar prietenul nostru Radu
Voinescu, al cãrui text pentru colocviul din numãrul
anterior a sosit drastic (si groaznic!) amputat! Drept pentru
care ne facem datoria de onoare fatã de Domnia Sa si fatã
de Cititor publicând mai jos contributia sa integralã,
adãugând scuzele de rigoare. (red.)
Radu Voinescu
Efectul nimicitor al elogiilor desãntate
Ceea
ce numim simt comun face parte din sirul acelor concepte si notiuni
remarcabile prin imprecizia lor, exasperantã pentru toti cei
deprinsi sã opereze mai ales cu sensuri absolute. Fiecare dintre
acestea – cum ar fi libertate, democratie, ideal etc. –
pare sã constituie un fel de nod gordian al culturii. Realitatea
este cã dezlegarea acestui nod înseamnã trecerea
de la un statut „absolut” la unul de interpretare contextualã.
Ne arãtãm adeseori excedati de obligatia de a ne raporta
la acest simt comun, sau bun simt, cum i se mai spune, dar, pe de
altã parte, tot de atâtea ori apelul la mãsura
simtului comun ni se pare solutia care salveazã lucrurile si
din punct de vedere moral, dar si din punct de vedere estetic, în
cazul care ne intereseazã.
De la întemeierea notiunii de cãtre Aristotel, trecând
prin common sense al scolii scotiene si ajungând la întelegerea
modernã, la care bon sens al lui Descartes („il n’y
a rien de plus estimable que le bon sens et la justesse de l’esprit
dans le discernement du vrai et du faux”) a avut un rol capital,
gânditorii au manifestat în permanentã anumite
restrictii care veneau din conventiile terminologice ale scolilor
filosofice sau, în epocile din urmã, din contextualizarea
sensului. În principiu, astãzi vorbim despre simt comun
din perspectiva unui anumite rationalitãti sau a unui set de
conventii stiintifice, artistice, morale aplicabile la un nivel mediu,
si din punctul de vedere al abordãrii, dar si din acela al
capacitãtii de judecare, de evaluare a faptelor estetice, a
teoriilor stiintifice, a atitudinilor si comportamentelor sociale.
Metaforizând, anume pentru a crea o situatie care sã
determine bunul simt al cititorului sã reactioneze într-un
fel sau altul, se poate spune cã este vorba despre legãtura
cu pãmântul, de apelul la empirism si la realitate. Bunul
simt poate fi în unele situatii redundanta necesarã,
în altele ghiuleaua grea care împiedicã saltul.
El este încãrcat cu valori pozitive dar si cu valori
negative, în functie de context. Cele douã aspecte contradictorii
nu se manifestã, asadar, simultan, ci în functie de un
echilibru între vechi si nou, între inventie si obisnuintã,
între originalitate si repetitie. Am formulat „contradictorii”
si nu „contrare” pentru cã, în fapt, ele
sunt percepute în aceastã conexiune numai atunci când
reconstituim mental caracteristicile modelului. Dar sã nu divagãm!
Nu stiu dacã putem pune relatia aceasta între „comun”
si „creator” în termenii de „simt” si
„spirit”, asa cum sugerati în cadrul acestei anchete.
Ar însemna sã facem incompatibile din start cele douã
notiuni, or, cred cã ele au mai multe interferente decât
ne imaginãm la o privire bazatã, sã zicem, numai
pe „simt comun”.
În aceastã ordine de idei, am putea discuta despre un
bun simt al creativitãtii. Care poate sã o ia, cum nu
o datã s-a întâmplat în istoria artei, dar
si a stiintelor (e nevoie de multã creativitate în stiinte,
mai ales în privinta metodei), înaintea bunului simt comun.
Ce ar fi, în acest caz, „bunul simt al creativitãtii”?
Calitatea de a sesiza care este nivelul si care ar fi drumul de urmat,
care ar fi solutia artisticã pentru a depãsi momentul,
stadiul, impasul în anumite situatii. E suficient sã
operãm cu o logicã bivalentã sau trivalentã?
Poate cã adeseori „bunului simt creator” îi
este proprie o logicã multivalentã. Cum am putea întelege
felul în care creatorul din pãcate anonim al arcului
butant în arhitecturã, a conceput acest element ce îmbinã
functionalul cu esteticul în proportii aproape imposibil de
analizat?
Uneori, logica aceasta a creatiei este încã mult mai
subtilã. Opera lui Nichita Stãnescu a fost acceptatã
imediat de cãtre criticã si de cãtre cititorii
de poezie, desi abia mai târziu s-au dezvoltat si acel tip anume
de sensibilitate pe care îl reclamã perceptia autenticã
a poeticii autorului „Necuvintelor” si acel tip de metodã
care sã îngãduie o analizã pertinentã.
Anume cã mitologia, poezia, istoria literaturii si a poeticii,
filosofia si istoria ei, fizica, istoria culturii si a mentalitãtilor,
filosofia limbajului dimpreunã cu un pronuntat spirit al avangardismului
concurau pentru a justifica o astfel de configuratie ideaticã
si de tehnicã poeticã.
Simtul celãlalt, „comun”, vine cel mai adesea în
urma creativitãtii. Se întelege cã am în
vedere, în acest caz, creativitatea care duce la aparitia unor
opere ce se înscriu în evolutia artei înalte. Altfel,
simtul comun poate sã fie satisfãcut si cu o creativitate
pe care, cu un termen extrem de inadecvat (justificat, însã,
de ceea ce urmeazã sã spun), o calificãm drept
mediocrã. Dar si aceastã „mediocritate”
e discutabilã. Ne dãm bine seama azi cã un autor
precum Eugène Sue, deti s-a adresat tocmai publicului aflat
sub imperiul „simtului comun”, a avut un geniu care a
determinat aparitia unei formule de roman ce avea sã facã,
de atunci si pânã azi, o fabuloasã carierã.
Se poate spune cã uneori „spiritul creator” nu
are alt scop decât acela de a servi „simtul comun”.
Dacã în teorie lucrurile par relativ simple, în
practicã simtul comun este acela care poate pune în umbrã,
cel putin pentru o vreme, multe dintre realizãrile spiritului.
Aceasta pentru cã simtului comun, dincolo de mãsura,
de echilibru lui, îi este proprie prejudecata. Or, prejudecata
poate fi cel mai mare inamic al simtului creator. Prejudecata lui
Nicolae Manolescu a fãcut, s-ar pãrea, ca receptarea
corectã a volumului Epica Magna, al lui Nichita Stãnescu
sã se producã mult mai târziu decât s-ar
fi cuvenit. Autoritatea criticului si influenta lui au subminat-o
pe aceea a spiritului creator. Bunul simt al criticului este adesea
fundamental pentru a aseza corect o operã în contextul
literar, pentru a configura destinele unor cãrti sau evolutia
unor autori. Cum se stie însã, bunul simt al criticului
poate sã nu coincidã cu acela al publicului, care public
pare sã sfideze de cele mai multe ori ceea ce critica încearcã
sã acrediteze. Am impresia cã, evaluat la durata scurtã
a istoriei, criticii pot sã aibã cel mai adesea dreptate;
dacã ne situãm în cadrele duratei lungi a istoriei,
nu o datã ceea ce au sustinut criticii a fi valoros, iar publicul
nu a acceptat, s-a dovedit cã, de fapt, criticii gresiserã.
Empirismul, legãtura cu realitatea a bunului simt constituie,
poate, partea cea mai bunã a acestui complex de judecãti,
experiente si atitudini. De altfel, limba, care are inteligenta ei,
mai mult decât ne dãm seama, a inventat expresia „bunul
simt comun”, pentru a marca, în uzul curent, aceastã
parte pozitivã a opiniei, dar si limitele ei.
Observând cadrul vietii noastre literare de azi, pare aproape
inexplicabil cum un critic reputat a putut sã considere genial
romanul Florinei Ilis Cruciada copiilor, cã altii au sustinut
entuziast volume recente semnate de Cezar-Paul Bãdescu, Dan
Lungu, T.O. Bobe, Dan Chisu, Radu Pavel Gheo, Ionut Chiva. Iatã
o mostrã de evaluare criticã: „N-are rost sã
ne ascundem, asadar, dupã degete: Cine adoarme ultimul nu e
doar un roman valoros, ci o capodoperã a literaturii noastre
postrevolutionare. Din ultimii ani, doar Cruciada copiilor a Florinei
Ilis i-ar putea face concurentã. Si n-am umflat cu nimic judecata
criticã, nici n-am riscat deloc, ãsta-i purul adevãr.”
N-are rost sã dãm aici numele autorului acestor rânduri
care descalificã aproape iremediabil critica de întâmpinare
din România. El ar putea fi înlocuit de vreo douãzeci-treizeci
de ori fãrã sã se bage de seamã individualitatea
semnãturii; în aceastã manierã se exprimã
o mare parte a celor angajati în serviciul foiletonului critic.
Critic?! A se lua aminte la lipsa de rigoare a limbajului, la tonul
ditirambic, la utilizarea fãrã discernãmânt
a cuvântului capodoperã. Bunul simt de orice fel nu prea
are de-a face cu reclama. Si atunci, un om „de bun simt”
stiintific, se va întreba cât de întemeiate sunt
reputatiile criticilor însisi? A afirma pur si simplu „acesta-i
purul adevãr” constituie tot ce poate fi mai contrar
bunului simt al comentariului, care te-ar obliga sã demonstrezi
mai întâi prin ce anume cutare sau cutare productie artisticã
se poate integra în rândul „capodoperelor”.
În loc de asta, vorbe goale. Dar oare cât de mult bun
simt încape în atitudinea de a comenta cãrti fãrã
a le parcurge! Si câtã probitate incumbã apropierea
de un text fãrã a dispune de aparatul critic necesar,
de bagajul de cunostinte si de lecturi pe care actul critic le presupune?!
Dacã si criticii literari au adoptat mentalitatea creatorilor
de publicitate (s-ar mai putea vorbi, în aceste conditii, ale
creatiei în domeniul publicitar, despre o presupusã,
intrinsecã pozitivitate a spiritului creator?), atunci unde
sã mai poatã fi întâlnit acel instrument
de „justesse”, care sã transeze între ceea
ce e „vrai” si ceea ce este „faux”, cum cerea
Descartes?
Astfel cã, pânã la urmã, nu bunul simt
sau simtul comun ar trebui sã-l sperie pe creatorul de literaturã
sau pe acela care se manifestã în oricare artã,
ci lipsa lui. Poate cã simtul comun nu e decât adversarul
care te stimuleazã, fãrã sã te nimiceascã.
Dacã ne gândim bine, bunul simt este alt nume al discernãmântului.
Sã mi se dea voie sã cred cã a atasa calificativul
„capodoperã” unor cãrti precum cele ale
autorilor de mai înainte înseamnã, esential, a
le anula.
Dar probabil cã nimeni n-a exprimat mai potrivit ce înseamnã
bun simt decât Ben Okri, un scriitor nigerian de notorietate
mondialã – culmea! într-o carte de o penibilã
mediocritate altfel, În Arcadia –, care spune, la un moment
dat, cã geniul este „bunul simt la cel mai înalt
nivel”.
