Ce face succesul unei cãrti?

Christian Crãciun

Sã eliminãm dintru început ipocrizia si didacticismul. Ipocrizia celor care spun: nu mã intereseazã succesul. Didacticismul care impune sã explicãm: ce este valoarea, ce este succesul care este raportul dintre ele: supraunitar (valoarea unei opere depãseste succesul ei de public), egal cu 1 (valoarea si succesul merg împreunã) sau subunitar (succesul depãseste valoarea). Lucrãm cu imponderabile si lucrul cel mai simplu este sã constatãm existenta celor doi factori. Existã valoare si existã succes de public (dar si succes de criticã, ceea ce mai complicã odatã ecuatia). În ce fel se determinã reciproc cele douã? Introducem, în plus, si coordonata timp, care depãseste uneori cu mult dimensiunile unei vieti. Cazul Van Gogh de pildã. Iar, pentru deceniile din urmã, vedem cã succesul este o functie de marketing, deci o carte sau un tablou se supun exact acelorasi legi ale vânzãrii-cumpãrãrii ca si o pereche de pantofi sport sau o pereche de blugi. Si, dintr-o datã, ecuatia care la început pãrea simplã, compusã doar din doi termeni, s-a îmbogãtit cu prea multe necunoscute.
Instrumentarul sociologului este aici neapãrat necesar, ca si cel al psihologului. Dar, în fond, ne întoarcem la o temã dezbãtutã în aceste pagini acum vreo douã numere: recunoasterea valorii. Cãci, în termeni sociali, o valoare recunoscutã se traduce prin succes de public. Un public educat, cu un grad de scolarizare înalt, cu o programã armonizatã si un background de „culturã generalã” (o sintagmã evacuatã din limbajul cotidian si din proiectele didactice ca pernicioasã), format într-o scoalã exigentã va avea cu sigurantã un alt consum cultural decât cel compus din cetãtenii în maiou, mâncãtori de seminte si ascultãtori de manele din fata blocului unde fumegã eternul grãtar. Teoria ca teoria, practica ne dã nume. Numele care vinde, se stie, produsul. Ne aflãm într-un cerc plin de vicii de toatã frumusetea. Numele vinde cartea, dar cum ajungi sã-ti faci un nume? Andrei Plesu, de pildã. Spre stupoarea unora, simpla sa prezentã va vinde, este o garantie. Acum câtiva ani cartea sa despre îngeri, o carte foarte specializatã, în afarã oricum a interesului la zi al publicului si nu tocmai facilã la lecturã, a fãcut niste vânzãri record. Sigur cã majoritatea celor care au cumpãrat-o e departe de a avea preocupãri „spirituale”. Poate unii chiar s-au strãduit sã o citeascã. Succesul, oricum, a depãsit anticipãrile. Alt caz: Mircea Cãrtãrescu. Sigur cã Orbitor, un roman extrem de dificil prin luxurianta sa tropicalã a imaginarului, a avut succes. De ce iubim femeile, însã, a fost o adevãratã loviturã. O carte scrisã special ca sã aibã succes la un public cât mai larg, fãrã a coborî stacheta. Aici deopotrivã numele autorului, titlul, dar si continutul au determinat fulminanta cerere de pe piatã. Întrebarea este: avem de-a face cu acelasi tip de succes ca în cazul Codului lui Da Vinci sau al lui Harry Potter? Tot succes se cheamã.
Dinspre partea artistului privind, succesul înseamnã putere. Ne astenizeazã, în general, nu atât lipsa personalã de succes, cât succesul celuilalt. E comod sã ai putere, ca artist, ignorând în acest context o seamã de servituti care sunt presupuse si care, se cunosc destule cazuri, au sfârsit prin a distruge artistul însusi. E comod, pentru cã, dacã stii sã distribui adecvat aceastã putere, dacã stii sã te feresti de a ajunge „vedetã”, asta îti dã o invidiabilã independentã, o sigurantã a traiului cotidian, îti permite sã nu-ti irosesti fortele în lupta de uzurã din care niciodatã nu poti iesi învingãtor, cu grijile zilei. Un alt distinguo este de fãcut între succesul artistic si cel administrativ. Uneori, primul îl poate aduce pe al doilea (niciodatã invers, chiar dacã, în virtutea vremelnicii puteri detinute îti poti permite tiraje mamut sau traduceri în alte limbi). Dar dacã ajungi sã nu mai percepi în sinele tãu cel mai adânc granita dintre ele, esti terminat ca artist. O metodã de a evita nevroza succesului cu orice pret este apelul la succesul de stimã. Pare a fi un paliativ dar… Cu alte cuvinte, dacã ai doi, trei oameni la a cãror pãrere tii cu adevãrat, cãrora le pretuiesti verdictul ca pe o investire, atunci un cuvânt de apreciere din partea lor va conta mai mult decât un tiraj de masã rapid epuizat. Sunt si diferente sã le zic asa genetice, care ne vor spune de la început cã, de pildã, un roman se va bucura de mult mai mult succes decât un volum de poezie. Cã Rebreanu va fi mai citit decât Mateiu Cargiale (desi la un celebru sondaj de acum câtiva ani printre criticii literari Craii a iesit ca fiind cel mai bun roman românesc). Existã si va exista, altfel spus, un anume fel de artã fãcutã pentru un cerc relativ îngust de rafinati si de snobi si care îsi atinge succesul atunci când se impune în aceste teritorii foarte strict delimitate ale Publicului.
Pe de altã parte, în tãrile cu bunã asezare socialã, avem o institutie care impune de multe ori o carte: cea a premiilor literare. Acolo un premiu înseamnã vizibilitatea publicã, aparitii în media, sporuri de tiraje si editii noi, turnee de prezentare a cãrtii în întreaga tarã (iatã ceva ce la noi lipseste cu desãvârsire), un premiu te impune. La noi, nu înseamnã de cele mai multe ori decât scandaluri, contestarea juriilor, si rãmân oricum lipsite de urmãri evidente în ceea ce priveste notorietatea si bugetul autorului. Asta si din cauza alergiei noastre la ierarhii. Si a lipsei culturii dintre subiectele la ordinea zilei din presa noastrã. Nici mãcar când Mungiu a luat Palme d’Or (ceea ce înseamnã Succesul cu majusculã) ziarele noastre n-au catadicsit sã-i acorde în întregime prima paginã. Cum ar fi meritat. Ce sã mai spunem atunci de acordarea premiilor US care trece într-un absolut anonimat, nestiutã decât de cei direct interesati? Revistele culturale se complac într-un circuit închis, ele nu se adreseazã „publicului”, ci confratilor. Nimic de asteptat de la ele, ca tiraj si influentã sunt neglijabile. Un rol mult mai important îl are televiziunea si, pentru un popor catodico-dependent, o prezentã mai insistentã la televizor asigurã un succes imposibil practic de atins pe alte cãi.
O literaturã are nevoie de cât mai multi autori de succes. Ei „împing” cãrtile spre public. Rumoarea aceea indefinisabilã care se creeazã în jurul unei cãrti, uneori chiar înainte ca ea sã aparã, este, în fond, succesul ei. Si acest zgomot de fond ar trebui sã fie creat si întretinut de niste oameni specializati care se numesc îndeobste critici literari si care ar trebui, prin prestatia si prestigiul lor, sã impunã o anume carte sau un anume autor interesului public.
Or, critica noastrã literarã suferã de un acut nombrilism, ea se adreseazã aproape în exclusivitate celor care deja stiu, desi ea ar trebui tocmai sã provoace alchimia transformãrii ne-cititorului în cititor. Cu exceptia notabilã a lui Dan C. Mihãilescu, ne lipsesc mediatorii. Prin anii 90 scriam un articol în care, parafrazând o replicã celebrã a marelui actor Vasile Nitulescu dintr-un film „cu activisti”, îndemnam: ocupati televiziunile! Le ceream anume oamenilor de culturã sã foloseascã forta teribilã a mesajului televizat, sã nu lase ecranul ocupat de imbecilitatea agresivã. Din nefericire, am anticipat exact, si stadiul la care am ajuns azi tine deja de patologia socialã. Trãim într-un vid de autoritate si un critic care scrie/vorbeste despre cãrti într-un supliment cultural al unui ziar de mare tiraj sau la un post Tv. face mai mult pentru succesul cãrtii respective decât o analizã sofisticatã într-o revistã de specialitate. Sigur acum cã succesul este un ingredient foarte important, dar numai un ingredient. Mirodeniile dau gust minunat mâncãrurilor, dar nimeni nu se poate hrãni numai cu mirodenii. Vreau sã spun cã autorul care se hrãneste exclusiv dupã succesul de retetã ajunge în vacuitate.
Am scris aceste lucruri la rugãmintea prietenului Florin. S-a vãzut, sper, clar, cã habar n-am ce este acela succesul. Vã doresc Succes!

Codrut Constantinescu

Tematica colocviului, atât de binevenitã în contextul cultural actual, dominat recent si de Târgul de carte Bookfest, este atât de vastã încât nu poate lãsa loc decât unor speculatii. Speculatiile mele. Când vine vorba de succes, mi se pare deplasat sã stabilim reguli infailibile. Alchimia succesului si mai ales al unei cãrti de literaturã este stranie, dar nu imposibil de stabilit.
Trebuie sã ai si stiinta de a te situa pe val, de a scrie despre subiecte care au cãutare. Au fost inspirati tinerii scriitori publicati de cãtre Editura Polirom, care au lansat ceea ce se vrea a fi noua literaturã românã, au intuit bine, dupã atâtea decenii de pudibonderie era nevoie de un soc, de (re)descoperirea corpului si a ceea ce se poate face cu el. Superficialitatea acestor cãrti este un alt aspect, care le diminueazã din valoarea literarã, dar poate cã aveam nevoie si de ceva vulgaritate.
Pentru a avea succes, ai nevoie si de prieteni plasati în pozitii înalte ale esichierului culturalo-mediatic menitã sã împingã cartea cãtre centrul atentiei unei mici minoritãti din populatia României care mai este interesatã de lecturã. Din aceastã perspectivã, literatura mai are o sansã pentru cã nu presupune o pregãtire specialã, spre deosebire de alte domenii ale stiintelor umaniste a cãror succes la public este nesemnificativ. Succesul literar se construieste treptat, cu rãbdare si perseverentã, cultivând amicitii, ceea ce nu este neapãrat un aspect negativ, participând la toate manifestãrile posibile, încercând din rãsputeri sã-i faci pe cei care detin puterea în media culturalã sã te bage în seamã, cãci aici se afla cheia succesului: o bunã mediatizare face cât o carte valoroasã trecutã neobservatã din diverse motive (autorul este necunoscut sau volumul a apãrut la o editurã fãrã fortã financiarã si renume). Motivul principal pentru care competitia este atât de mare în viata culturalã româneascã constã în faptul cã raportul dintre cerere si ofertã este disproportionat: oferta este din ce în ce mai bogatã, un semn binevenit de normalitate însã cererea (doveditã prin tirajele cãrtilor aflate într-o scãdere constantã) este din ce în ce mai micã, chiar dacã actuala prosperitate economicã a României ar trebui sã modifice si acest raport, nu numai pe cel al masinilor noi la mia de locuitori. Se pare însã cã un autovehicul nou este mult mai tentant decât o cartea nouã, menitã a-ti „rãpi” câteva ore bune din viatã. Sã nu cerem prea mult concetãtenilor nostri...

Serenela Ghiteanu

Ce anume face succesul unei cãrti de literaturã? Foarte multe lucruri. Depinde si despre ce tarã vorbim. Dar sã vorbim despre România. E foarte important la ce editurã apare cartea. E secretul lui Polichinelle cã dacã apare la Polirom sau la Humanitas, are cea mai mare vizibilitate. Aceste douã edituri functionezã deja ca « branduri », nu are rost sã ne prefacem cã nu vedem realitatea. Apoi, urmeazã alte edituri: Cartea Româneascã, Curtea Veche, Paralela 45, Nemira…Conteazã, apoi, sã scrie despre ea cronicari de la reviste literare sau culturale importante : de la « Dilema veche » si « Observator cultural » la « Suplimentul de culturã ». Nu mai vorbesc despre « România literarã ».
Conteazã, desigur, si valoarea ! (din pãcate, în al treilea rând, dupã pãrerea mea).Subiectul cãrtii nu cred cã conteazã si e un lucru foarte bun.Apoi, conteazã premiile. Dacã ajunge la un premiu important, cartea acumuleazã si altele, printr-un nedrept efect de bulgãre de zãpadã…
Acum, depinde ce întelegem si prin succes. Mircea Cãrtãrescu a cunoscut succesul gratie unei cãrti comerciale, se stie. Succes în fata cãrui public, prin urmare, cel de larg consum sau cel al cunoscãtorilor? (spun asta fãrã dispret).Avem un scriitor contemporan care nu are nici pe departe succes(ul pe care-l meritã), dar în timp, situatia se va schimba : se numeste Dan Stanca.
Cam atât.