Radu Voinescu:
«În viitorul mai mult sau mai putin apropiat, recenzentii
de serviciu
se vor delimita de criticii autentici»
Radu
Voinescu s-a nãscut la 8 decembrie 1958, în satul Dâmboca,
judetul Buzãu. A absolvit Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”,
Breaza (1977), Scoala Militarã de Ofiteri Activi “Nicolae
Bãlcescu”, Sibiu (1980), Facultatea de Filologie a Universitãtii
din Bucuresti (1987). A publicat poezie, prozã, criticã,
eseu în România literarã, Contrapunct, Litere,
Arte & Idei, Luceafãrul, Cronica, UNU, Poesis, Nouvelle-Europa
s.a.
Cãrti publicate: Hierofantul. Versuri, 1999; Poezii.
Versuri, 2002; Erezii pioase. Povestiri, 2005; Modernitãti.
Eseuri de antropologie culturalã, 2001; Spectacolul literaturii.
Studii de criticã si teorie literarã (Editura Muzeul
literaturii Române, 2003); Printre primejdiile criticii (Fundatia
Culturalã Paradigma, 2004); Subiecte I. Scriitori români
contemporani, 2005; Trivialul. Studii (Fundatia Culturalã
“Libra”, 2004); Prezente în antologii: Spèctre
lyrique. Anthologie de poésie roumaine contemporaine, 2000;
Canon si canonizare, 2003;
Consilier si contributor la Encyclopedia of Erotic Literature,
New York, 2006
„Trivialul ambitioneazã
la o revolutie în esteticã si în filosofia
artei, cartea constituindu-se, simultan, în actul de nastere
al unui nou domeniu al esteticului, trivialul, împreunã
cu categoriile estetice care i se subordoneazã, ca si
în realizarea, probabil pentru prima oarã în
lume, a unei estetici antropologice.” Am preluat acest text
din enciclopedia liberã Wikipedia.org si nu pot sã
nu fiu de acord cu el. Vã rog, Radu Voinescu, sã-mi
mãrturisiti ce ecou a avut pânã astãzi
cartea dumneavoastrã apãrutã acum trei ani,
în 2004, la Editura Libra?
Cel pe care îl asteptam, as putea
sã rãspund, glumind doar pe jumãtate. Lucrurile
stau cam asa: aproape nici un ecou la specialisti, la universitari
- si unul previzibil printre scriitorii si criticii despre
care stiu cã nu numai primesc cãrti, dar
le si citesc, nu numai cã le citesc, dar le si înteleg.
Sã nu uit, dacã am vorbit de universitari, Mircea Muthu
a scris în „Tribuna” o scurtã recenzie, pe
care a publicat-o mai apoi într-un volum, un text în care
sfãtuia autorul sã mai ia în calcul o serie de
aspecte ale problemei pe care acesta, de fapt, le discutase deja în
carte. Dar, cel mai amuzant a fost cã nu se prea întelegea
despre care carte este vorba si cine ar fi autorul. Ion Bãlu
a publicat un comentariu foarte substantial si foarte elogios
în „Viata Româneascã”, semnalând
poate cel mai bine si mai meticulos originalitatea abordãrii,
noutatea solutiilor. Însã cum probabil cã
dacã te ocupi de astfel de subiecte, destinul simte nevoia
sã se rãzbune pe tine, în cazul de fatã…
trivializând lucrurile, reputatul critic si istoric literar
- nu estetician, a se lua aminte! - mai scãpa din când
în când si câte un „doctorandul”
(acela era autorul) în cuprinsul textului sãu. Au scris
cronici foarte frumoase si comprehensive, între altii,
Constantin Trandafir, Eugenia Þarãlungã, Simona
Grazia Dima, Horia Gârbea. Si, dacã nu vã
supãrã sã vã amintesc aici, chiar dumneavoastrã,
Florin Dochia, ati analizat cartea cu o competentã
pentru care universitarii ar avea de ce sã se rusineze.
Dupã cum se vede, cartea a avut mai multã trecere la
poeti, prozatori si dramaturgi decât la teoreticieni.
Aceasta spune încã o datã cã în cultura
românã literatii sunt încã mult înaintea
celor care si-au fãcut din teorie o profesie. Toate aceste
condeie au înlocuit, de fapt, pozitia pe care nici un
estetician sau un filosof al culturii nu si-a manifestat-o. Acum
mã veti întreba: „– Avem noi vreun
filosof al culturii azi? Sau vreun estetician?”. Desi cunoasteti
rãspunsul...
Trivialul, sunt nevoit sã spun, cu toate cã unii, probabil,
nu vor vedea asta cu ochi buni, nu este o carte care „ambitioneazã”.
E adevãrat cã rãstoarnã cam tot ce s-a
crezut si s-a spus în esteticã de la Kant încoace
fãcând racordul, din perspectiva contemporaneitãtii,
cu gândirea de tip aristotelic. E la fel de adevãrat
cã introduce un domeniu nou în esteticã si
o terminologie corespunzãtoare, categorii si concepte
noi, cã întemeiazã o nouã viziune asupra
relatiilor dintre categoriile esteticii, asezând
la locul lor lucruri care plutesc în ambiguitate de la Platon
încoace – conceptul de frumos, spre exemplu. Demersul
din Trivialul face inteligibile, integrabile perspectivei estetice
produsele artei contemporane în conditiile în care
nume ilustre ale esteticii occidentale se declarã depãsite
de fenomen. Pe scurt, sistematica din Trivialul si, mai mult
decât atât, fundamentele acesteia situeazã reflectia
româneascã despre artã cu doi pasi înaintea
esteticii occidentale.
Ca sã nu mai vorbesc despre întemeierea unei estetici
antropologice, pentru multi încã un vis frumos.
În privinta asta, trebuie chiar citit ce spun si
ce profeseazã ei – nu voi enunta nume, pentru cã
mã voi pomeni, asa cum s-a mai întâmplat,
cu insi care vor prelua informatia de la mine pentru a
se preface cã o detin chiar ei, asa cum e obiceiul
lui Marius Chivu. Revenind, cartea aceasta nu ambitioneazã,
este. Dar pentru cã am amintit de Kant, trebuie spus cã
acest titan al gândirii din toate timpurile trebuie recitit
si regândit. Mie mi se pare cã azi el spune mai
multe decât o fãcea acum douã sute de ani. Desi
nu-l numesc decât în foarte putine locuri în
carte, cu ideile lui am dialogat aproape încontinuu. Dar a mã
referi strict la ele, ar fi însemnat sã scriu o altã
lucrare, în care sã explic ce zice Kant, de ce zice,
cum se interpreteazã acum conceptul, cât de modern poate
el sã fie, cu tot „idealismul subiectiv” de care
s-a tot fãcut caz la un moment dat la noi. Greseala –
una dintre ele –, în estetica occidentalã, vine
de acolo cã ea se bazeazã pe sensuri si interpretãri
ale gândirii kantiene rãmase într-un stadiu învechit,
pe concepte care nu mai fost puse în discutie de cel putin
o sutã de ani. Immanuel Kant reinterpretat – din punctul
de vedere al filosofiei artei, cel putin –, ar fi o mare
revelatie pentru cei de azi.
Am asociat, din punctul de vedere al impactului
asupra bietei mele fiinte spirituale, cartea ta cu aceea a
lui Theodor Codreanu intitulatã Transmodernismul. Si
acolo am gãsit interesul pentru o nouã antropologie,
pentru inter(multi-, trans)disciplinatitate, aceeasi „întoarcere
la vocatia categorialã consonantã cu datele
realitãtii”. „Intelighentia”
româneascã pare destul de putin dispusã
la o aplecare serioasã asupra unor astfel de initiative,
cel putin interesante, dacã nu, adesea, esentiale
pentru devenirea culturii în viitor. Oare persistã
un conservatorism în canonul judecãtii valorii?
Nu conservatorismul cred cã e de vinã.
Juriul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti a gãsit
de cuviintã sã acorde cãrtii unul
dintre cele douã premii pentru criticã literarã
pe anul 2004. Deci, nu e asta. Iertati-mã cã pun
eu o întrebare acum: „Câti mai citesc cu adevãrat
în meseria asta a noastrã?” Stim amândoi
la fel de bine câte cronici literare se scriu „pe dinafarã”,
dupã lecturi superficiale si, cel mai adesea, incompetente.
Exemple? Acelasi Marius Chivu, Mihai Iovãnel, Alina Spânu.
De ajuns. Oamenii nu mai stiu carte, stimate Florin Dochia! Si
nici nu mai sunt dispusi sã învete. Pentru
cã merge si fãrã efort. Sau, mã rog,
faci efortul sã te ia un Manolescu, sau un Eugen Simion, sau
un Gabriel Dimisianu sub aripa lor, nu mai ai nevoie decât sã
comiti texte subtirele, sã apari în public
si vei primi automat aplauze. Dar ce rãmâne din
succesul acesta?
Din punctul de vedere a celui care a introdus
conceptul de trivial în esteticã, spuneti-mi
cum apreciati miscarea (mai mult sau mai putin)
a tinerilor din asa-numita generatie 2000, cu apetenta
lor pentru trivial? Aduc ceva nou în poezie sau este numai
o manifestare marginalã a ceea ce s-a numit „postmodernismul
românesc”?
Generatia 2000 e, ca sã zic asa…
complet trivialã. Dar numai în întelesul
negativ al sensului pe care îl radiografiez în carte.
Sunt în literatura universalã mari autori de trivial,
de la Aristofan, Martial si Apuleius, la Rabelais, Alexis Piron,
Claude Le Petit, Mirabeau, Rimbaud si, mai aproape de noi, la
Henry Miller, Serge Gainsbourg, Pauline Réage, Camilo José
Cela, San Antonio, Iuri Mamleev. Dar în literatura românã?
Sã ne gândim: Hasdeu, Creangã, Arghezi, Nichita
Stãnescu, Emil Brumaru, Gheorghe Astalos, Dumitru Ungureanu,
Mihai Vakulovski… Generatia 2000 scrie uneori murdar,
dar nu trivial. Trivialul are virtuti estetice. Sigur cã
sunt si exceptii: Ioana Bradea, Ioana Baetica, pe undeva
Marius Ianus, desi el nu e chiar atât de talentat
pe cât vrea sã parã. Dar ei parcã nici
nu as spune cã fac parte din „Generatia 2000”.
În sensul în care vorbim aici, termenul „generatie”
contine ceva uniformizator, de grup, ca plutonul într-o
cursã ciclistã. Poezia de azi? Unde sunt versurile „tari”
ale celor care debutau sau scriau în anii ’90? La noi,
vorba lui Radu Cosasu, toate momentele bune sunt retroactive.
Vã mai amintiti de Saviana Stãnescu, de Mihail
Gãlãteanu, cel de atunci, de Dumitru Crudu, de
Diana Manole, de Rodica Draghincescu? Ubi sunt?
Dar unii dintre cei amintiti chiar aduc ceva nou, ceva ce behavioristii
clamau încã de acum vreo opt decenii. Nu s-a mers încã
în literaturã cu explorarea senzatiilor si
cu descrierea lor pânã la nivelul la care o fac acestia.
E un câstig. Dar e prea putin, Ar trebui încã
ceva pentru ca acest filon sã fie realmente fructificat literar
la o scarã care sã depãseascã interesul
limitat la timpul pe care îl trãim.
Suntem imediat dupã succesul filmului
românesc la Festivalul de la Cannes, un Palme d’Or pentru
Cristian Mungiu. Reactia mass-media românesti este
simptomaticã pentru suficienta lor aproape asumatã.
Care crezi cã sunt sansele actuale ale LITERATURII de
la noi pe „piata” de profil din Europa? Aveti
autori în care credeti, care pot deschide „portile
Europei”?
Nu mã pot pronunta despre filmul lui
Mungiu, pentru cã încã nu l-am vãzut. Nu
mai spun cã presa a atras oarecum atentia asupra faptului
cã s-ar putea sã fie la mijloc asumarea unei idei care
apartinea altuia – atentie, nu e vorba de plagiat
propriu-zis, cum s-a crezut! În fine, sã nu ne grãbim!
Vom vedea, vom analiza si ne vom pronunta. M-am obisnuit
însã ca, în materie de film, astfel de succese
sã nu spunã mai nimic acasã. Pentru cã
occidentalii consumã alte clisee decât noi, se înduioseazã
la lucruri la care nici nu gândim. Si mai si uitã
repede. Cine mai vorbeste azi, chiar acolo unde filmul a fãcut
succes, despre acea peliculã cu Björk, Dancer in the Dark,
despre care a curs atâta cernealã si pe care armatele
publicitare nu oboseau sã o promoveze? Artistic vorbind, la
nivelul talentului mediu suntem la ora asta mai complecsi decât
cei din Apus. Nu trebuie sã credeti ce spun eu, e suficient
sã parcurgeti volume de poezie apãrute în
ultimii ani în Franta, Belgia, Germania, Austria si
pe unde mai doriti. Poezia noastrã medie e mai bunã
decât a lor. Stiti cã, de la un timp, Editura
Univers s-a lansat într-o actiune de retipãrire
a unor traduceri de literaturã din ultima perioadã a
secolului al XX-lea sau a unor autori actuali. Luati-l pe Ben
Okri, de pildã! Sau pe Cees Nooteboom. Nu spun nimic. Pretiosi
si ridicoli. Ba am sã vã spun cã e momentul
sã ne revizuim putin pãrerea asupra unor monstri
sacri.
Recititi Piatra filosofalã, de Marguerite Yourcenar,
si veti observa cã romanul acesta e bun numai pe
pasaje, cã ansamblul e destul de deficitar, cã tributul
greu pe care îl plãteste unor De Coster sau Grimelshausen
– spun asta nu neapãrat ca pe un repros, dar nu
e locul aici pentru a dezvolta ideea – nu e echilibrat de un
sens cât de cât coerent al demersului literar, de un pariu
existential. Pare mai mult o performantã doritã
decât o adevãratã piatrã de hotar în
roman. În schimb, un Updike sau un Bassani mi se pare cã
din perspectiva timpului câstigã. Ce emotionant
tatãl, profesorul din Centaurul, câtã vrajã
si câtã tristete în Grãdinile
Finzi Contini! Ca evreu si ca membru activ în rezistenta
antifascistã, Giorgio Bassani mi se pare cã a trecut
si prin infernul lagãrului. Dar experienta aceasta
e la el transferatã nu într-o memorialisticã fictionalizatã,
ci în tristetea aceea sfâsietoare, în
melancolia fãrã egal care strãbate toate cãrtile
lui si care îl face unul dintre cei mai interesanti
romancieri ai secolului trecut. Un mare scriitor, Bassani.
Putem noi sã concurãm cu cererea occidentalã
în materie de literaturã? Putem, cu conditia ca
ei sã fie interesati de asta. Vreti numele câtorva
romancieri pe care îi vãd tradusi, desigur. Ei bine,
m-as gândi la Gheorghe Crãciun, cel din Pupa russa,
la câteva dintre romanele tragice, atroce, actuale prin tematicã,
prin atmosferã, prin evenimente ale lui Dan Stanca, Muntele
viu, de pildã, sau Pasãrea orbilor, la Radu Sergiu Ruba,
cel din Demonul confesiunii, la Ion Lazu, cel din Veneticii. Ciudat,
toatã lumea vorbeste despre secolul trecut ca despre „secolul
refugiatilor”, dar aceastã carte colosalã
despre drama refugiatilor e trecutã cu vederea. O sã
mã întrebati de Mircea Cãrtãrescu.
Eu îl vãd traductibil mai mult în ceea ce priveste
extraordinarele lui povestiri. Orbitor e prea calofil si prea
„local” pentru a avea succes. A, cã el face turnee,
cã e tradus, cã se vorbeste despre el e una, dar
eu mã refer la acel succes adevãrat, nu la niste
grupuri de initiati, în mare parte emigranti
români, nu la articole elogioase de presã, ci la un public
cititor de prin alte tãri.
Stiti ce se întâmplã însã?
De ce sunt scriitorii africani, maghrebini, rusi, polonezi, unguri
înaintea noastrã la Paris, de pildã? Dar nu numai
acolo. Nu avem traducãtori de literaturã românã
în francezã englezã, germanã, rusã.
Uniunea Scriitorilor face gestul de a rãsplãti anual
activitatea unui scriitor strãin, o datã cu întâlnirile
de la Neptun. Gestul e frumos, e un simbol al deschiderii literaturii
noastre cãtre alte literaturi, dar acele literaturi sunt interesate,
parcã, mai curând de export, decât de import. Aici
e nevoie de politicã inteligentã, coordonatã
de la nivel guvernamental, de burse acordate celor care doresc sã
se specializeze în traducerea literaturii române, de asigurarea
unor conditii privilegiate – da, privilegiate! –,
de studiu si de perfectionare pentru acestia, pe mãsurã
ce dovedesc si forta si priceperea de a impune scriitorii
români în tãrile lor. Asta ar trebui sã
o facã un „consortiu” alcãtuit din
universitãti, Institutul Cultural Român, Guvernul
României.
Dan Stanca vã socoteste „un
autor subtil si puternic, gratios si îngândurat,
elegant si viu.” În ce mãsurã scrierile
dumneavoastrã – poezie, prozã, criticã
literarã, eseisticã, esteticã – justificã
o încadrare într-un curent cultural contemporan ori
vã singularizeazã?
Dan Stanca a avut rãbdarea si bunãvointa
sã-mi citeascã proza încã de pe când
încercam amândoi sã rãzbim pe la edituri
cu manuscrisele noastre. Am scris Erezii pioase vrând sã
dau cu tifla postmodernismului gãunos, optzecismului nostru
inflationist si lipsit de mizã umanã, umanistã.
Unde nu e om, nu e literaturã. Am scris o carte postmodernã
în care am reabilitat povestirea. Ca sã dovedesc faptul
cã se poate. Dar si pentru cã purtam acele povesti
cu mine si îsi cereau imperios dreptul la existentã.
Am scris-o între 1988 si 1993. Abia de vreo trei-patru
ani se vorbeste despre reabilitarea povestirii la noi. Faceti
si dumneavoastrã socoteala cât este de mare decalajul
de timp! Erezii pioase are atâtea chei, desi se poate citi
si numai pentru plãcerea povestitului, încât
poate fi oricând subiect de tezã de licentã
pentru un student care stie sã o descifreze. Dar cine-i
mai învatã azi pe studenti sã descifreze
cãrti?! Am vrut sã lansez un curent, cu ea, ca
si cu poemele din Hierofantul si cu cele din volumasul
de Poezii, apãrut, vai!, în conditii foarte neprietenoase:
personalismul literar. Stiti cã abia la cinci ani
dupã Hierofantul a apãrut Kore-Persefona, volumul Ruxandrei
Cesereanu? Mi-au dat mult de furcã editori obtuzi sau dezinteresati.
Ori de-a dreptul lipsiti de moralitate. Erezii pioase s-a tipãrit
abia la doisprezece ani dupã ce a fost încheiatã
si prezentatã pentru prima oarã unei edituri. Doisprezece
ani de literaturã înseamnã foarte mult. Asa
încât cartea nu a mai putut sã joace rolul pe care
speram cã l-ar fi jucat dacã apãrea la timp.
În judecata asupra operei literare,
ce aspecte ale scrierii îti par importante? Întreb,
pentru cã nu esti un critic prea comod pentru autori…
Poate cã nu sunt un critic prea comod, dar
cine nu are succes la grupul Manolescu-Dimisianu et comp. vine la
mine ca la mama rãnitilor. O autoare mi se adresa, la
un moment dat, trimitându-mi o carte, cu dorinta
de ai face „un pic de dreptate liricã”. Nu sunt
comod pentru cã nu mã intereseazã cine e autorul,
de unde vine, al cui protejat este – erezie gravã în
lumea literarã româneascã –, ci cum e cartea,
ce sanse are, ce aduce nou. Nu mã intereseazã „carnetul
de partid” al scriitorului, ceea ce discut este strict textul.
Am scris pozitiv despre cãrti ale unor oameni pe care
nu-i simpatizez în chip deosebit, am elogiat cãrti
ai cãror autori îmi erau sau îmi sunt complet necunoscuti
ca persoane, dupã cum prietenii s-au obisnuit oarecum
– atât cât se poate împãca orgoliul
de creator cu asta – cu opiniile mele exprimate pe sart.
Când stii tu însuti cum se scrie o carte, cum
se creeazã un personaj, când citesti integral un
text, e mai greu sã fii înselat. Nici chiar…
Maguerite Yourcenar n-o mai poate face.
Ce aspecte ale scrierii mã intereseazã? Cum ar fi foarte
lungã expunerea pe aceastã temã, cred cã
o lecturã atentã a volumului prim din Subiecte, apãrut
în 2005, la Libra, cu subtitlul Scriitori români contemporani,
poate sã indice care este metoda mea. Mai ales cã existã
si o profesiune de credintã consemnatã acolo.
Ca un ecou al curiozitãtii multor
prieteni de-ai nostri: ce se mai pregãteste pentru
tipar în atelierul lui Radu Voinescu?
Din pãcate pentru mine, mã ocup acum
mai cu seamã de cãrtile altora. Proiectele mele
au cãzut în planul secund sau au fost amânate sine
die. Asta nu înseamnã, deci, cã nu mã gândesc
la ele si cã nu mi-as dori ca într-o zi sã
le pot duce la bun sfârsit. Despre asta, vom mai vorbim,
poate. În legãturã cu cel putin douã
dintre ele, este evident cã ar reprezenta continuãri
a ceea ce existã deja, Subiecte I, Scriitori români contemporani
si Printre primejdiile criticii.
În încheierea dialogului nostru, as vrea sã
vã stiu pãrerea despre urmãtoarea afirmatie
a lui Louis Aragon: „La critique devrait, en matière
de littérature, être une sorte de pédagogie de
l’enthousiasme.”
Mi se pare deplasat entuziasmul de sorginte publicitarã cu
care sunt întâmpinate unele cãrti. Criticii
însisi, profesionistii nu mai fac, adesea, distinctia
între nevoia de a promova o carte pentru a fi vândutã
si comentariul critic. Unii se simt chiar obligati sã
fie condescendenti sau de-a dreptul entuziasti, pentru
a primi în continuare cãrti de la autori sau de
la edituri. În ce mã priveste, o parte dintre cãrtile
despre care am scris le-am cumpãrat din librãrii, ceea
ce implicit m-a dispensat de vreo asemenea obligatie, în
cazul ipotetic în care as admite asa ceva. Nu vreau
sã spun cã nu sunt si cãrti criticate
sau chiar desfiintate în presa noastrã literarã.
Uneori însã faptul cã o carte astfel nimicitã
apartine unui scriitor aflat într-o tabãrã
adversã nu poate sã îti scape. Dar e si
multã obtuzitate. Si destulã incompetentã.
Despre toate acestea am scris la momentele potrivite, textele au apãrut,
asa încât nu este nevoie sã reiau ideile,
exemplele pe care le-am dat, felul în care am demontat, sã
zicem, entuziasmul penibil cu care a fost întâmpinatã
Cruciada copiilor, de Florina Ilis.
Cred, cu toate acestea, cã într-un timp mai mult sau
mai putin apropiat se vor delimita mai bine recenzentii
de serviciu ai editurilor sau ai anumitor grupãri de criticii
autentici. Lucrul bun care s-a întâmplat în ultimii
ani a fost acela cã, departe de a fi sucombat, cum prohodeau
pe la începutul anilor ’90 câtiva postmodernisti
înfierbântati, cronica literarã a continuat
sã existe si s-a refãcut foarte bine dupã
socul, pe care unii l-au resimtit ca fiind catastrofal,
al despãrtirii de foiletonul critic al câtorva
cronicari care dobândiserã un prestigiu sainte-beauve-ian
în lumea noastrã literarã. Ar mai trebui si
o desprindere de acest impresionism care caracterizeazã marea
majoritate a cronicilor si care apasã greu încã
asupra nivelului abordãrii si al evaluãrii critice.
Si ar mai fi nevoie si de reviste care sã facã
loc în paginile lor si acelor comentarii pe care redactorii-sefi
nu le înteleg pe de-a-ntregul. Pentru cã nu au
vocatia necesarã, pregãtire si nici, cum
ar fi zis Noica, „organ” pentru asta. Ei ar trebui sã
înteleagã mãcar cã nu pot detine
toate cheile si nu pot impune un anumit tipar, pe potriva lor.
În consecintã, ar fi normal, asa cum acordãm
credit unei poezii pe care nu o întelegem, în virtutea
principiului cã poate ea va spune ceva unui public viitor,
acesti sefi de reviste s-ar cuveni sã accepte cã
si în materie de limbaj critic, de orientare, metodã
et caetera unele lucruri se pot adresa unui public ceva mai specializat,
în consecintã, mai putin numeros. Democratia
culturii nu ar trebui sã însemne doar cã trebuie
sã oferim celor mai putin instruiti texte pe potriva
nivelului lor de accesibilitate, ci si cã e cazul sã
asigurãm si celor pretentiosi, cu un alt orizont
de asteptare, lucruri în care acestia sã-si
regãseascã preocupãrile. Sã nu credeti
cã o astfel de criticã literarã ar fi neapãrat
aridã, indigestã! Se poate scrie pasionant si în
registrul mai apropiat de un anumit standard stiintific.
În fond, nu e critica o literaturã?! De grad secund,
dar, în fine, o literaturã.
Florin DOCHIA
