Ospitalitatea perifericã

Ciprian Mihãilescu

Eterogenitatea populatiei urbane, multitudinea de etnii, rase, apartenente religioase, politice sau sexuale fac discursul despre „ospitalitatea perifericã”, în sens propriu, dacã nu imposibil, cel putin extrem de anevoios si îl posteazã la limita scepticismului cu privire la o atare împãrtire sau catalogare (central – periferic). În linii mari însã, cred cã pot fi gãsite câteva repere clare ce ar putea trasa caracteristicile unui anumit tip de urbanism, ale unei modalitãti anume de a iesi în public si de a crea ambientul „periferic”. Trebuie specificat încã de la început cã nu latura moralã a chestiunii este vizatã, chiar dacã tendinta este de a discuta uneori în termenii heideggerieni ai autenticitãtii si neautenticitãtii; chiar si asa, Heidegger însusi nu face eticã atunci când vorbeste despre „cãdere” sau „neautenticitate”.
Periferia este reprezentatã de zona suburbiilor, a mahalalei si a soselei de centurã. Este, de fapt, cartierul rãu famat, zona proastã pe care turistul nu o viziteazã niciodatã de bunã voie. O percepi cel mai bine noaptea târziu, într-un taxi, când simti cã nu mai ajungi la destinatie, nu din vina traficului, ci a distantei fatã de centru. Pentru strãin, apropierea de periferie este semnalizatã cel mai adesea de non-locuri, de zone impracticabile sau nefunctionale. Peisajul este al terenului viran, al maidanului si al platformelor industriale (uneori dezafectate). Te întâmpinã cartiere de blocuri cenusii, de case sãrãcãcioase, construite adesea din cartoane sau tablã (în cazul Parisului si a altor câteva mari metropole, existã cartiere alcãtuite în totalitate din rulote, conectate de obicei la utilitãti cum ar fi apa sau electricitatea).
Arhitectura perifericã nu e compusã în totalitate din clãdiri sãrãcãcioase sau dãrãpãnate. În acelasi context poti întâlni clãdiri bine întretinute ce impresioneazã prin frumusete, unele de o vechime considerabilã, altele replici cochete ale unor locuinte de lux din cartierele „bune”. Lumea interlopã a periferiei e caracterizatã sub aspect arhitectonic printr-o anumitã inclinatie spre imitatie si kitsch. Predominã stilurile amalgamate sau stilul „fãrã stil” ca forme fãrã continut. Spre deosebire de acestia, micii comercianti ai zonei sunt mai conservatori si preferã un stil mai sobru, dar ambele categorii sociale tin la o anumitã etichetã.
Locuirea în imediata apropiere a zonelor industriale este rezultatul unor proiecte urbanistice deficitare, care nu au luat în calcul aspectele negative ale acestei vecinãtãti ori nu au stiut sã aprecieze viteza si amploarea cu care orasele se extind. Aspectul pozitiv al acestei vecinãtãti se concretizeazã în timpul economisit prin renuntarea la deplasãrile lungi si greoaie din cauza traficului.
Peisajul periferic tinde în permanentã sã se modifice si sã se adapteze anumitor necesitati urbane. Astfel, combinatele, platformele industriale, vechile porturi si uzinele dezafectate devin, printre altele, elemente ludice, spatii de joacã pentru copii. Nu pentru cã ar fi instituite ca atare, ci pentru cã sunt asumate de cãtre copii. Mediul urban nu lasã copiilor multe optiuni pentru petrecerea timpului, pentru socializare. Parcul pare sã fie singurul spatiu cu destinatie precisã în acest sens. Parcul, în schimb, trimite cu gândul la o zona împrejmuita, îngrãdita, deci limitatã. Aceasta inspirã, pe de o parte, protectie, siguranta (uneori sunt pãzite chiar), iar, pe de altã parte, induce sentimentul închiderii, al interdictiei, al lipsei de perspectivã si de continuitate. Copilul, în schimb, tinde sã evadeze din acest spatiu – halele pãrãsite ale unui depozit sau uzine îl duc cu gândul la aventurã, la mister si la cãlãtorii initiatice, toate acestea alimentate, bineînteles de animatia si filmele specifice vârstei. Sunt spatii fãrã limite care îmbie sã fie descoperite, explorate si asta nu sub ochiul vigilent al adultilor. În sensul lui Blaga, pare cã în astfel de locuri universul copilului nãscut în urbe se întâlneste cu cel al copilului de la sat, ceea ce nu poate fi decât benefic pentru imaginatia si dezvoltarea sa ulterioarã.
Constantele spatiale din viata copilului par sã rãmânã doar cinematograful, televiziunea, fast food-ul si, mai nou, internetul. Cofetãria e înlocuitã cu barul sau clubul, teatrul de pãpusi e înlocuit de teatrul cu actori sau de operã, scoala e înlocuitã de locul de muncã.
Periferia are parcã un alt ritm al dezvoltãrii comparativ cu zonele centrale ale orasului. În plus, aici este încetãtenit sentimentul neparticipãrii. Deciziile importante se iau întotdeauna în altã parte. Acest fapt genereazã adesea stãri de nemultumire generalã, pe fondul impresiei cã deciziile necesare si favorabile comunitãtii sunt puse anevoie în practicã, în vreme ce indezirabilul se cristalizeazã nãprasnic în realitatea urmãtoarei zile.
Caracteristica definitorie pentru zona perifericã pare sã fie suprapunerea spatiilor public si privat. Mai exact, este vorba de alunecarea, de inserarea lentã ori de eruptia violentã a spatiului privat în spatiul public. Acest fapt devine evident în modalitatea de locuire si se reflectã atât în arhitecturã, cât si în rostire, în limbaj. Dominanta arhitectonicã perifericã e reprezentatã de blocul de apartamente. La celalalt pol, centrul este dominat de case (cu predilectie în metropolele vechi care au si centre istorice). Marea diferentã (si cea care ne intereseazã, de altfel) între casã si apartament o constituie existenta unui spatiu care tine de casã - curtea - si care face trecerea de la spatiul privat la cel public. Casa presupune, de obicei, o curte sau o grãdinã ce are rol de spatiu intermediar. Acest spatiu intermediar si dinamic, în sensul cã uneori apare ca fiind mai degrabã privat, alteori mai degrabã public, are scopul de a media, de a face suportabile trecerile de la privat la public si invers.
Suportabilitatea derivã din neinvadarea spatiului privat de câtre privirile celor din stradã. De asemenea, spatiul privat este la adãpost de auzul trecãtorilor. Reciproc, situându-ne în spatiul public suntem scutiti de privelisti nedorite sau de participarea involuntarã la oarecare dialoguri familiale.
De cealaltã parte, blocul de apartamente, nedispunând de un spatiu tampon între privat si public, lasã privatul sã irumpã în public pe cele mai diverse cãi. Sã ne gândim doar la rufele întinse pe sârmele din balcoane sau mai mult, pe sârmele din fata blocurilor (în cazul în care apartamentele, mai ales cele situate la parter, nu au fost proiectate cu balcoane) ori pe sârmele întinse între clãdiri si ne putem face o imagine. Ce-i drept, nimeni nu neagã o anumitã plasticitate a acestor imagini surprinse nu de putine ori de artisti din toate timpurile. Bogãtia cromaticã a unui cartier latin, spre exemplu, este inconfundabilã.
O altã cale de infiltrare a elementelor spatiului privat în spatiul public este cea a auzului. Dacã, pe de o parte, zgomotul strãzii pãtrunde mult mai usor în apartament din pricina lipsei unui spatiu intermediar, la rândul lui, trecãtorul este spectatorul unui concert domestic în care orchestre gospodãresti îsi acordeazã la nesfârsit instrumentele, provocând sunete ce seamãnã cu clinchetul veselei, discutii aprinse intre familisti, râsete, sfârâitul unei tigãi pe aragaz sau apa trasã la closet. Meciurile (în genere, de fotbal) si MTV-ul reprezintã prezente auditive constante în spatiul public periferic. Aceasta pentru a nu mai aminti de muzica specificã zonei, care de la milonga si tangoul argentinian, pânã la hip-hop sau maneaua autohtonã sunt nelipsite embleme ale periferiei (atât publice cât si private). Exuberanta sonorã a periferiei trimite cu gândul la ospitalitatea privatã, la o bunã dispozitie ce se vrea împãrtãsita cu ceilalti (nu numai cu cei apropiati, ci si cu cei strãini, cu trecãtorii). Una din sursele acestui comportament pare sã fie o reminiscentã ruralã. Diferenta este cã la sat existã însã acel spatiu tampon - fie el curte sau gradinã - care delimiteazã si în acelasi timp înlesneste trecerea dintre public si privat.
În acest sens, casa care dispune de curte pare sã fie prototipul locuintei prin excelentã. Casa fãrã curte sau fãrã grãdinã, în mediul rural (încã) este de neconceput. Iar motivul nu-l reprezintã doar ratiunea practica a cultivãrii pãmântului sau a depozitãrii diverselor ustensile, ci raportarea omului la spatiul pe care îl locuieste si modul cum interactioneazã acest spatiu propriu doar lui si familiei sale cu spatiul exterior, public. Intimitatea si confortul sãu sunt în relatie directã cu respectarea granitelor spatiului public.
Periferia urbanã pare cã a fost privatã tocmai de limitele spatiului privat. Irumperea în public a tot ceea ce este intim, propriu, familial se produce adesea tocmai ca reactie la aceasta lipsa a intimitãtii.
Revenind la modurile în care sfera privatã si cea publicã se suprapun, nu puteam sã nu amintim calea olfactivã. Ce-i drept, emanatiile nu sunt proprii doar zonei periferice. Fiecare loc are mirosurile lui specifice, însã periferia ocupã un loc aparte, pentru cã aici predominã mirosul mâncãrurilor, al bucãtãriei. Este si cazul zonelor ticsite de restaurante sau fast food-uri, dar acolo mirosul e altul. Periferia miroase de fapt a „primire în bucãtãrie”, pentru a folosi o expresie derivatã dintr-o realitate mai degrabã autohtonã. Primirea în bucãtãrie este specifica spatiului privat periferic.
Chiar dacã pentru un strãin poate fi o ofensã sã fie invitat în bucãtãrie si nu în camera de oaspeti, pentru cei apropiati este o dovadã de supremã încredere si de permisivitate. Asta pentru cã bucãtãria este una dintre cele mai intime încãperi ale locuintei alãturi de dormitor si de toaletã. Bucãtãria e un spatiu cald al aromelor, al aburului si (uneori) al fumului. Este un spatiu alchimic, pentru cã în ea arde mereu un foc si un initiat (femeie-mamã-sotie) îngrijeste de el. Este locul unde sigur poti mânca bine, poti bea cafea sau poti fuma. Ba mai mult, în unele bucãtarii poti gãsi paturi sau canapele, televizor si un nelipsit radio.
Bucãtãria predispune la intimitãti, la confesiuni si la bârfã, spre deosebire de spatiul rece, impersonal, neutru al livingului, care impune discutii politicoase (uneori plicticoase), reci, oficiale, formale. Bucãtãria se vrea un loc al confortului printre oale si grãsimi, în vreme ce livingul cu sofa si fotolii moi este gãsit adesea incomod si nepotrivit. Primirea în bucãtãrie este primirea în haine de lucru - casa este ospitalitatea comoditãtii, a non-deranjului.
Când esti primit în spatiul public la fel ca într-o bucãtãrie, trãiesti experienta aspectului inestetic, neglijent al gazdei care te conjurã din toate pãrtile sã iei parte la intimitãtile, la ghiveciul ori cafeaua ei. Spatiul public este asumat adesea cu violenta – Strada mea! sau Cartierul meu! – si mai mult, este „marcat” adesea cu graffitti.
O prima concluzie la ceea ce am spus pânã acum ar fi cã, pe mãsurã ce spatiul public este invadat de elemente ale spatiului privat, el devine neospitalier, inestetic ori de-a dreptul grotesc. Nu peisajul (care este transformat si adaptat în permanentã la necesitati) reprezintã motivul principal al disconfortului si al lipsei de ospitalitate pe care le inspirã un anumit loc, ci irumperea în spatiul public a ceea ce în spatiul privat poate fi considerat drept ospitalitate.
Ospitalitatea perifericã este cea a spatiilor întretãiate, suprapuse, drept pentru care autenticitatea ei poate fi pusã în discutie. Premizele ei sunt de cele mai multe ori anumite principii ale respectului pentru oaspete, aplicate în aceeasi maniera atât în interiorul cãminului, cat si în exteriorul lui.
Cred totusi cã aceste aspecte ale „ospitalitãtii periferice” ar putea fi privite în ansamblu si ajustate pornind de la remedierea spatiilor intermediare. Acest lucru pare sã se producã deja, într-o oarecare mãsurã, odatã cu depãsirea perioadei marilor aglomerãri urbane, ce fusese un rezultat al industrializãrii, i tendinta de decongestionare a metropolelor prin crearea de mici orase „satelit” în imediata vecinãtate precum si prin stabilirea multor zone rezidentiale în afara urbei propriu-zise.

Bibliografie:
J. Derrida – Despre ospitalitate, Ed. Polirom, Iasi, 1999,
M. Heidegger – Repere pe drumul gandirii, Ed. Politicã, Bucuresti, 1988,
Anthony Giddens – Consecintele modernitãtii, Ed. Univers, Bucuresti, 2000