Petre Manolache
Athanor
Ne asezãm în adâncurile
noastre în flãcãrile cristalelor multicolore pentru
dobândirea purificãrii, pentru captarea esentei
gândurilor,tindem spre iluminãri si spre iesirea
din nedesãvârsirile tulburi, înlãturãm
urâtenia încãruntirii, adãugându-ne
infinitul puritãtii lãuntrice captivanta fericire
a filigranului de omenie încã neatins de zgura idioatã
a învolburãrilor pãtimase.
Avem în adâncurile noastre comorile cele mai fãrã
de pãcat, descoperindu-le nerisipitele minuni, le pãstrãm
tezaurele în sipete de ivoriu, pentru ca dorurile, ce le vom
oferi mai târziu, sã exprime chintesenta armoniilor
mãiastre, a timpului necuprins în limite rigide, a semintei
incandescente – ca miracol al nasterii si al renasterii
continue.
Reîncarnarea este doar rodul unei frãmântãri
esoterice, scoaterea din lãuntrul clocotitor a podoabelor mirifice,
înlãturã întunecimea sãracã,
lãsând loc mistuirilor curate, credintelor nepãcãtoase,
mãrturisirilor drepte, înfãptuirilor trainice,
semãnãturilor demne de belsug.
Regãsim oare în fiecare semen al nostru atâta împãcare
ori necontenitã dorintã în cãutarea
dragostei si a nestricãrii?
Sufletul este creatie cosmicã. În el se întâlnesc
deopotrivã haosul si muzica astralã, paradisul
si infernul, mocirla cea mai tenebroasã lângã
piscul cel mai însorit.
Sufletul este supus mereu zvârcolirilor vulcanice, tunetelor
devastatoare si atât de rar trãirilor nevãtãmate,
miraculoase, posibile.
Asceza este o lucrare a divinitãtii. O putem atinge învingându-ne
pe noi însine. Cãutarea ascezei nu e o cale, dar
în anumite momente vine din eter si ne cautã ea
pe noi. Asceza refuzã emfaza orgoliilor, întâlnirea
nedoritã cu brutalitatea ori corsetul straniu al claustrãrii.
Ea tine la un loc durerea si bucuria, dãruindu-le
farmecul special al neînnoptãrilor.
În adâncuri ne eliberãm de mânia teluricã,
despodobim asemãnãrile pentru a le face inconfundabile,
rãpim universului un mãnunchi de astre, pe care le pãstrãm
la rãdãcina rugãciunii lumesti în
clipa unicã a regãsirii. Apoi ne adãugãm
fiecãrei particule nevãzute, descoperim creatia
si pe Cel Unic si fiecare fasã a fiintei
e caleidoscopicã, încãrcatã de numeroasele
cãderi si suisuri.
Pe dinãuntru purtãm clepsidra cu nisip fierbinte, cenusa
sacrã a virtutilor, mantia violetã a tristetii,
pãstrându-le drept odoare inestimabile.
Coborâm nelinistiti în clocotitorul Athanor,
desãvârsim vindecarea spiritului, sporindu-i aureola
binefãcãtoare si deschidem intrarea acelei armonii
universale dincolo de care nici o bogãtie nu este superioarã
iluminãrii mintii.
Geomanti
Scormonim într-o idee pentru a-i capta esenta,
pentru a-i descoperi combustia ori acel magnific demon – halucinantã
eruptie – semn al unei nelinisti de mult închise, ce revine
brusc sã învingã inertia, îndelungata asteptare,
tulburea împotrivire.
Scormonim, pentru cã în esenta noastrã suntem
cãutãtori, însetati sã ne dezvãluim
vâna auriferã subteranã, dar care, deschisã,
îsi aratã bogãtia de nestemate, de izbucniri strãlimpezi
unice în simboluri ti în mirifice rãsfrângeri,
pururi încãrcate de miracolul viziunii.
Scormonim, îndemnati de o dorintã ciudatã, pentru
cã dorinta iese în întâmpinarea ideii, primind
de la aceasta hrana abstractã a noutãtii, frãmântarea
– ca rost al creatiei, îndoiala – ca îndemn
la necrutare, imposibilul ca dezlãntuire esotericã si
farmec ce cuprinde în el inevitabilul.
Scormonim la rãdãcina necruprinsului pentru cã
acolo sãlãsluieste privirea din adâncuri a neobisnuitului,
mirajul acela al nesfinteniei, tãcerea încãrcatã
de comorile visului, rãbdarea pexcetluind universuri ce se
cer strãpunse, lumi necunoscute încã.
Scormonim cu o nevinovatã nuia în tãrâna
neschimbãtoare, desenãm linii, cercuri, alte numeroase
figuri geometrice, apoi le alãturãm, le recompunem,
le aflãm semnificatiile, ne citim destinul, facem predictii,
devenim geomanti – cercetasi în suflete, sperând
la o tot mai trainicã dãinuire.
De ce n-am crede cã fiecare dintre noi are o aurã de
zeu, în atâta imensitate cosmicã? Dar ce rãmâne
nu-i decât un minuscul fragment ce anuntã o înãltare
sau o cãdere, pentru cã pânã la urmã
pânã si spiritele bune, si cele rele au o putere pe care
timpul nu o poate învinge. Ajunge doar sã întâlnim
ideea salvatoare si ne vom simti mântuiti.
Hamilton, Canada
Februarie, 2007
