„Du-te sãnãtos, tovarãsu,
cãra-te-ar cu harãsu,
cu lopata si fãrasu,
blestema-te-ar Fãgãrasu,
paste-te-ar si nenorocul
cã tu ai spurcat vremea si locul
arde-te-ar pentru fãcutele focu!”
(frânturã din ceva ascuns)
Cadrul explicativ:
Într-o comunitate traditionalã, orice semn ce anticipeazã
posibile schimbãri devine element referential, adesea producãtor
de nelinisti si neîntelegeri. Indivizi de nimeni pânã
atunci luati în seamã, ies din anonimatul ce le rânduise
pânã atunci viata, sfidându-i si anulându-i
pe cei pânã atunci ascultati cu sfintenie.
Initial, cei din jur se mirã de iesirile lor, uneori chiar
se si împotrivesc, dar în cele din urmã ori se
retrag neputinciosi, ori, caz mult mai frecvent, li se alãturã
blestematilor de cãtre comunitate, din nãdejdea cã,
oricum, lumea care a fost se va schimba, cu sau fãrã
vointa lor si orice împotrivire ar aduce pieirea celui implicat
în blestem. Dar atunci când dincolo de orice împotrivire
ori chiar încredere cã toate au sã rãmânã
la locul lor, când neprevãzutul dezechilibreazã
comunitatea, pe bunã dreptate se spune cã din vointã
divinã ori maleficã, peste toate s-a prãbusit,
aparent ireparabil, blestemul pãmântului.
Un asemenea fenomen care a distrus o întreagã civilizatie
a fost comunismul, plagã pentru generatii si generatii si pânã
azi piedicã în repunerea firescului în vitalul
trunchi al existentei umane.
Era firesc, asadar, ca mai ales prin ochii lumii de la tarã,
unde tronau credinte, datini si ritualuri de vechimi ancestrale, aceastã
pelagrã ce-si îndreptase ghearele în primul rând
asupra credintei si traditiilor, sã fie fost conceputã
ca un blestem al timpului, pentru pãcate închipuite sau
reale, dintr-a saptea spitã si pânã astãzi,
si stigmatizat ca urmare, încã din faza lui incipientã.
Dar, pentru întelegerea fortei de cooptare a conceptului de
„blestem cãzut peste lume”, se impune o scurtã
privire, fãrã idei preconcepute, asupra actiunii barbare
a decapitãrii lumii rurale, atât de aspru detestatã
de comunisti. Se cunoaste faptul cã, în lumea ruralã,
comunismul a debutat prin asa-zisa reformã agrarã, a
magicianului deformator Petru Groza, fost mosier, pervers manipulator
de constiinte si devenit mare comunist. Pânã azi, prin
satele transilvãnene se mai pot întâlni bãtrâni
care sã-ti reproducã o frânturã de cântec
cu pronuntat accent satiric despre faptele acestui personaj cu comportament
cameleonic: „Du, Doamne, pe Groza-n rai / Cã ne-o dat
pãmânt si cai / Ne-o dat haine si bucate, / Toate de
la sasi furate! / Ne-a dat car cu patru boi / Si la tigani case noi
/ I-a dat bani de buzunar / Si l-a fãcut functionar…”
Au urmat apoi obligatiile distrugãtoare - cotele. Acum, în
plan social , catastrofa materialã si-a arãtat coltii,
cu repercusiuni asupra întregii civilizatii, cãzutã
sub forta blestemului implacabil. Cât priveste manifestãrile
lui, fatetele îi sunt multiple, azi pietrificate în multime
de „povesti”, pe care, totusi, memoria colectivã,
odatã cu destrãmarea colectivitãtilor rurale,
începe sã le piardã. Ca urmare, grija noastrã
de a le scoate în luminã, dupã ani si ani de tãcere,
de la culegerea lor, chiar într-o modestã „cronicã
a blestemelor”, pare sã fie justificatã. E ca
urmare de însemnat constatarea cã pentru prima datã
psihologia popularã anuleazã un concept devenit multã
vreme truism, respectiv tendinta general-umanã de idealizare
a trecutului, devenitã de astã datã din factor
nostalgic, agent revolut. Ceea ce initial se crezuse factor salvator,
nu dupã multã vreme este taxat drept agent distructiv,
proiectat în concept malefic, ivit în clipa dezechilibrãrii
vremilor si a oamenilor totodatã, când o fortã
barbarã, ca fosta URSS, pe bunã dreptate cândva
denumitã „închisoare a popoarelor”, a fost
o jumãtate de secol stãpânã peste Europa
orientalã si nu numai: Bate, Doamne, vremurile /c-au adus blestemurile,
/Cini cu rusii s-a-nhãitat / Stea de usã spânzurat
/ Sufletul în iad sã-i ardã,/ Neamu-n jale sã
si-l piardã! / Þine, Doamne, partizanii, / Pânã
vin americanii, / Varsã-n lume foc si parã, / C-au furat
pãmânt si tarã!”. (1)
Astfel de blesteme au plãmãdit oamenii satelor, bãrbati
si femei, asezati cândva, din considerent spiritual, pe vârste
si rol social, dar deveniti mai târziu victime ale procesului
de fãurire a omului nou, comunist, fapt care a adus apocalipsa.
S-au amestecat si confundat vârstele, preponderenti fiind bãtrânii,
bãrbati gârbovi, suferinzi, babe cocârjate si câteva
femei încã neintrate-n toamna vietii, dar bãtrânicios
voite-n comportament si-mbrãcãminte înainte de
vreme. Despre bãrbati în floarea vârstei, zile
la rând, nici urmã. Demult si-au luat lumea-n cap unii
cu neveste si copii, dimpreunã, adãstându-se prin
orãselele din jur, ori mai departe si doar câtiva, balansând
între sat si oras, doar sâmbãta seara, cu ranita
de haine murdare si o franzelã subsuoarã, mai descopereau
drumul satului… Lor, generatii si generatii, legenda pãmântului
le-a marcat trecerea în lumea lipsitã de vaiere si blesteme,
prin a le retine gestul împlinit al plecãrii, ca fiind
senin si cuminte, dar atenti sã-si lase încãltãmintea
la poartã , sã plece desculti, cã tot asa, de
la o vreme, prea multã gãlãgie prin viatã
n-au mai fãcut si de ce s-o pãrãseascã
acum tropotind
Dar sã le-adunãm în continuare urmele, din ceea
ce duhul pãmântului retinuse a blestem si a neputintã
de readus lumea în legile împãmântenite de
veacuri.
În numãrul viitor
vom alege întâmplãri
Din cronica blestemelor
................................
